Am fost dintotdeauna indisponibilă. De când mă știu în mine a existat nevoia de a fi liberă, de a judeca, de a alege și a trăi individual, de a mă exprima și de a construi pentru mine, prin puterile mele și conform gusturilor mele. În relații nu am fost niciodată aliniată cu tot sufletul, în mod altruist, păstrând cu mine mereu o notă egoistă, ce ieșea la suprafață în cele mai neașteptate momente, spre durerea jumătății mele. Când am conștientizat nota egoistă am lăsat-o, din teama că cel de lângă mine mă va trage în piept la un moment dat, mă va înșela sau răni, iar egoismul meu selectiv era arma mea de răzbunare.

Teama mea venea din faptul că nu știam cum să-mi definesc așteptările și să-mi pun corect standarde. Așteptările mele nu se potriveau de fel cu cele ale vremii, cu ale mediului, ale partenerilor pe care îi aveam, eu dorindu-mi mult mai mult decât le permitea lor imaginația să lucreze, așa că am renunțat să-mi pun standard, mergând cu valul și construindu-i indisponibilitatea. Nici unul nu era oricum suficient de bun, deci ce rost are să-l mai pun în temă care sunt așteptările mele, că oricum nu le poate îndeplini?

Nu m-am văzut niciodată măritată conform așteptărilor sociale, nu m-am visat vreodată în rochie de mireasă și nici nu mi-am plănuit nunta în detaliu, ci am lăsat pe alții să o facă. Gândindu-mă la viitor, încă din tinerețe m-am văzut căsătorită din conveniență, cu un partener de ”afaceri sociale comune”, mai degrabă decât un soț, căruia să-i fiu soție cu responsabilitățile și așteptările de rigoare. Îmi era teamă de rolul de femeie și mi-se potrivea prea bine rolul de fetiță, pe care îl stăpâneam cu stil și fără sârguință. Eram Lolita și îmi plăcea atenția, la care nu eram dispusă să renunț pentru ceva mai mult. A fi femeie era pentru mine sinonim cu plictiseala, responsabilitatea și orice altceva ar mai veni negativ la pachet. Eu nu îmi doream să fiu femeie și nu am căutat niciodată un bărbat.

Atunci când a apărut elementul căsătoriei am fost nu doar indisponibilă, dar și nechibzuita în această privință. În loc să-mi fac un plan al meu, chiar dacă alegeam pe baza convenienței, am ales să joc cartea ignoranței și am mers după planul altuia, doar ca să muncesc ulterior ani la reparat greșeala. Am ales în modul acesta pentru că nu aveam standarde, iar în momentul în care o parte din așteptări mi-au fost împlinite, nu am mai avut argumente contradictorii și nici standarde prin filtrul cărora să le trec.

Am ieșit la fel de indisponibilă din căsătorie, după cum am intrat, doar cu răbdarea consumată și nervii tocați. Voiam de mult să divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el. Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu ți-se pare că-i chiar atât de simplu să pleci. Așa că, m-am înhămat la o relație de 10 ani, plină de compromisuri și cu responsabilitatea unui copil, doar ca să realizez că trebuie să redresez greșeala. A costat și încă costă, dar este prețul libertății, care-i neprețuită.

Când ieși în lume, mai ales după relație grea și apăsătoare, numai de o altă relație serioasă și complicată nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o  pot oferi, iar aici nu mă refer la sex.

Ieșită în lume, am reluând ciclul de unde l-am lăsat, cu așteptări nedefinite, fără standarde și indisponibilă. A trebui să rup ciclul și atâta tot. Simplu, greu și pe alocuri neplăcut de realizat, după modelul doi pași înainte și unul înapoi.

Momentan sunt în faza de definit a așteptărilor și spre deosebire de situațiile anterioare îmi las mintea să zboare pentru că lumea e casa mea, iar viața asta este singura pe care o am. Iar, dacă eu sunt în stare să mut munții din loc, nu mă voi mulțumi vreodată cu o persoană care se va plânge de dureri de șale. În spatele așteptărilor se construiesc pas cu pas standardele, iar cu ele cad zidurile indisponibilității mele. Pentru că, dacă alții vor trebui să se alinieze așteptărilor mele, va trebui să fiu și eu gata să mă aliniez la ale lor.