Am fost dintotdeauna indisponibilă. De când mă știu în mine a existat nevoia de a fi liberă, de a judeca, de a alege și a trăi individual, de a mă exprima și de a construi pentru mine, prin puterile mele și conform gusturilor mele. În relații nu am fost niciodată aliniată cu tot sufletul, în mod altruist, păstrând cu mine mereu o notă egoistă, ce ieșea la suprafață în cele mai neașteptate momente, spre durerea jumătății mele. Când am conștientizat nota egoistă am lăsat-o, din teama că cel de lângă mine mă va trage în piept la un moment dat, mă va înșela sau răni, iar egoismul meu selectiv era arma mea de răzbunare.
Teama mea venea din faptul că nu știam cum să-mi definesc așteptările și să-mi pun corect standarde. Așteptările mele nu se potriveau de fel cu cele ale vremii, cu ale mediului, ale partenerilor pe care îi aveam, eu dorindu-mi mult mai mult decât le permitea lor imaginația să lucreze, așa că am renunțat să-mi pun standard, mergând cu valul și construindu-i indisponibilitatea. Nici unul nu era oricum suficient de bun, deci ce rost are să-l mai pun în temă care sunt așteptările mele, că oricum nu le poate îndeplini?
Nu m-am văzut niciodată măritată conform așteptărilor sociale, nu m-am visat vreodată în rochie de mireasă și nici nu mi-am plănuit nunta în detaliu, ci am lăsat pe alții să o facă. Gândindu-mă la viitor, încă din tinerețe m-am văzut căsătorită din conveniență, cu un partener de ”afaceri sociale comune”, mai degrabă decât un soț, căruia să-i fiu soție cu responsabilitățile și așteptările de rigoare. Îmi era teamă de rolul de femeie și mi-se potrivea prea bine rolul de fetiță, pe care îl stăpâneam cu stil și fără sârguință. Eram Lolita și îmi plăcea atenția, la care nu eram dispusă să renunț pentru ceva mai mult. A fi femeie era pentru mine sinonim cu plictiseala, responsabilitatea și orice altceva ar mai veni negativ la pachet. Eu nu îmi doream să fiu femeie și nu am căutat niciodată un bărbat.
Atunci când a apărut elementul căsătoriei am fost nu doar indisponibilă, dar și nechibzuita în această privință. În loc să-mi fac un plan al meu, chiar dacă alegeam pe baza convenienței, am ales să joc cartea ignoranței și am mers după planul altuia, doar ca să muncesc ulterior ani la reparat greșeala. Am ales în modul acesta pentru că nu aveam standarde, iar în momentul în care o parte din așteptări mi-au fost împlinite, nu am mai avut argumente contradictorii și nici standarde prin filtrul cărora să le trec.
Am ieșit la fel de indisponibilă din căsătorie, după cum am intrat, doar cu răbdarea consumată și nervii tocați. Voiam de mult să divorțez, din primul an de căsătorie, când mi-am dat seama că nu-i el. Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea! Doar că, atunci când ești măritată cu alai și două nunți, nu ți-se pare că-i chiar atât de simplu să pleci. Așa că, m-am înhămat la o relație de 10 ani, plină de compromisuri și cu responsabilitatea unui copil, doar ca să realizez că trebuie să redresez greșeala. A costat și încă costă, dar este prețul libertății, care-i neprețuită.
Când ieși în lume, mai ales după relație grea și apăsătoare, numai de o altă relație serioasă și complicată nu ai chef. Și totuși, nu vrei să renunți la o anumită intimitate, pe care numai relațiile o pot oferi, iar aici nu mă refer la sex.
Ieșită în lume, am reluând ciclul de unde l-am lăsat, cu așteptări nedefinite, fără standarde și indisponibilă. A trebui să rup ciclul și atâta tot. Simplu, greu și pe alocuri neplăcut de realizat, după modelul doi pași înainte și unul înapoi.
Momentan sunt în faza de definit a așteptărilor și spre deosebire de situațiile anterioare îmi las mintea să zboare pentru că lumea e casa mea, iar viața asta este singura pe care o am. Iar, dacă eu sunt în stare să mut munții din loc, nu mă voi mulțumi vreodată cu o persoană care se va plânge de dureri de șale. În spatele așteptărilor se construiesc pas cu pas standardele, iar cu ele cad zidurile indisponibilității mele. Pentru că, dacă alții vor trebui să se alinieze așteptărilor mele, va trebui să fiu și eu gata să mă aliniez la ale lor.
Căpşunăriţa 
Mega facepalm.
ApreciazăApreciază
@w – daca imi explici si mie ce vrei sa spui, am sa inteleg și eu 😅
ApreciazăApreciază
Cred că asta…
„Nici unul nu era oricum suficient de bun, deci ce rost are să-l mai pun în temă care sunt așteptările mele, că oricum nu le poate îndeplini?”
și asta…
„Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea!”
…se exclud. Atunci când te închizi și îi evaluezi pe cei din jur printr-un filtru strict nu mai există „the one” pentru că, deși nu-ți dai seama, nu lași pe nimeni înăuntru, iar din afară se simte. Oricine simte asta bate în retragere. Cred că gândeam și eu similar pe la 20 de ani, mai ales că pe mine nu mă interesau agățatul și poveștile specifice vârstei. Am văzut cât eram de închis abia la primele relații mai serioase când ele parcă se loveau de un zid la un moment dat.
Cât despre ultima frază, când ai ajuns la maturitate nu te mai chinui să te aliniezi la standardele cuiva, așa că s-ai putea să ai o surpriză dacă aștepți asta. Mi se pare că trebuie să fii destul de nesigur pe tine să conștientizezi că ai o listă de obiective impuse de un (potențial) partener și să te chinui să le îndeplinești. Așa cum zici tu că ai o singură viață și n-ai de gând să mai faci compromisuri, exact la fel e și la restul oamenilor. Cred că am mai spus-o, dar sunt foarte multe postări în care ai descris ce așteptări ai, dar prea puțin ce oferi – nu mă refer la făcut mâncare și bani – și văd că unii te judecă destul de dur pentru asta. Dacă nu poți scrie la fel de concis ce oferi, măcar pentru tine, nu la modul public, poate ar trebui să te gândești puțin și la perspectiva asta.
ApreciazăApreciază
Asta cu oferitul ( ca la piata ) nu e neaparat foarte relevanta ( pentru unii ), ce e importanta e compatibilitatea care inseamna comunicare, feeling, interese comune, perspective similare. Un fel de simbioza, complementare. Asta e idealul la care toti viseaza. Degeaba o persoana bifeaza toata lista daca feelingul la intalnirea live e de respingere.
ApreciazăApreciază
@Sorin: ce oferi e important atunci când ceri. Și mai ales când pleci de acasă cu cerințele stabilite. Compatibilitatea o ai când amândoi partenerii sunt deschiși. Când unul dintre ei nu, n-o să fie nici o simbioză, mai ales că nu există partenerul perfect așa ca în povești. Doar că uneori micile defecte ale partenerului ajung să conteze prea puțin pentru a mai fi luate în seamă – de asta ai acea compatibilitate.
ApreciazăApreciază
Acesta blog exprimă gândurile și analizele mele, ceea ce îmi trece mie prin cap, în raport cu mine și cei din jurul meu. În privința mea scriu destul de des, mai ales ceea ce aș vrea să schimb, experiențele prin care am trecut și pe care sunt deschisă să le povestesc (pentru că sunt multe experiențe foarte interesante , dar pe care nu sunt deschisă să le pun încă pe blog), și în principal dilemele pe care le am. Scrisul mă ajută și să-mi pun gândurile în ordine. Dacă am o treabă care e rezolvată și clară în mintea mea, mi-e și greu să scriu despre ea.
Cam așa stau lucrurile și la faza cu ce am de oferit. Nu sunt aici la piață, ca să scot pe tarabă ceea ce am de oferit. Eu știu foarte bine ce reprezint și oricine mă întâlnește își face clar o părere despre asta și clar îmi va ști valoarea imediat. Dar depinde de fiecare persoană în parte, cât este dispus să ”dea” pe mine.
Cât despre alții, eu am scris clar de compatibilitate, iar compatibilitatea asta vine când anumite condiții sunt îndeplinite. Dar nu au fost pana acum.
”Nu era bărbatul cu care îmi doream să fiu, pe care să pot să-l iubesc toată viața, cu care să am chimia și simbioza necesară unei căsătorii, să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient. Era o anumită compatibilitatea, dar nu era compatibilitatea!”
Mai pe scurt, eu caut o persoană cu care să fiu compatibilă, care să se ridice la valoarea mea și care să mă trateze așa cum merit. Nu mai sunt o fetiță care nu știe ce vrea, sunt o femeie valoroasa, care are ceva de oferit și așteaptă să i-se ofere: timp, respect și atenția pe care o merită – pe toate planurile.
ApreciazăApreciază
Am facut si eu ceva tampenii la viata mea, inclusiv in mariaj, dar sunt mic copil pe langa ce reiese din textul de mai sus. Gen „am vrut sa divortez din primul an, dar am asteptat un deceniu si am mai facut si un copil intre timp.”. Nu iti permiti sa consumi un deceniu de viata pentru un divort decat daca traiesti cat o stea (miliarde de ani) si atunci un deceniu e o clipa. SI nu faci un copil daca stii ca vrei sa divortezi dinainte de a te apuca sa-l faci, si in nici un caz cu un tip de care vrei sa divortezi.
Sunt destule probleme de gandire in povestea aia incat concluzia „Nu mai sunt o fetiță care nu știe ce vrea, sunt o femeie valoroasa” e ca tipul ala care venise la interviu si credeaa (sincer) ca e senior developer pentru ca avea vreo 8 ani in domeniu, fara sa isi dea seama ca nu stie cat de multe nu stie. Cred ca problema de baza la tine e ca ai o parere despre tine care nu e gresita, ci nefundamentata: tu crezi ceva, fara sa ai nici o proba. Problema de baselining, „femeie valoroasa” e ceva relativ si ca orice chestie relativa depinde la ce te raportezi (cu cine te compari). Din tot ce scrii, fara sa stiu nimic mai mult, si din experienta de 20 de ani de evaluat oameni ca parte din job, mi se pare ca ai o perceptie gresita.
Stiai ca majoritatea soferilor se considera a fi peste medie? Matematic e imposibil, dar asta e totusi o chestie reala, „the above average effect”. Doi tipi au studiat chestia asta zeci de ani si e deja lamurita ca fiind un bias cognitiv, https://en.wikipedia.org/wiki/Dunning%E2%80%93Kruger_effect. Tendinta de supraevaluare e un efect cunoscut de oamenii de stiinta si nu e un defect uman, e doar o evaluare gresita pentru ca „we don’t know what we don’t know”.
Ieri am avut o discutie pe tema asta cu directorul meu. Companie in top 50 Forbes, tipul canadian, vreo 35 de ani de experienta in domeniu si director global pe o bucata destul de mare din companie. Mi-a scris in evaluarea anuala ca sunt „leading industry expert”. Eu i-am zis ca nu sunt, comparativ cu FAANG chiar nu sunt (ceea ce e adevarat). El mi-a demonstrat ca sunt: „numeste 10 oameni mai buni ca tine in lume in ceea ce faci tu”. Nasol, ca nu am putut sa ii dau mai mult de 3-4 nume de oameni comparabili, nici macar clar mai buni. Culmea e ca amandoi avem un cognitiv bias: eu ma raportez la FAANG, fata de care sunt slab (dar ei nu activeaza strict in domeniul meu, desi sunt industry leaders in IT), directorul meu se raporteaza la domeniul in care lucrez, unde cineva din FAANG ar fi inutil doar cu expertiza respectiva. Concluzia povestii de mai sus: poate ca esti o femeie valoroasa, dar ce te face sa afirmi asta? La ce te raportezi? Prin comparatie cu ce esti valoroasa, care sunt atributele care te fac valoroasa? Profesional, exista foarte multe mai bune sau mai sus. Frumusetea nu e o valoare, e o chestie de genetica si nu o contributie personala, contributia personala e sa o ingrijesti si sa o mentii. Deci, what is the reason to believe? In special cand enumeri o istorie de decizii proaste care sugereaza o gandire deficitara si nici un motiv de a crede ca s-a schimbat ceva in acel domeniu.
PS. Nu e nimic de criticat, e o poveste de viata asa cum e ea descrisa. Doar concluzia nu prea se potriveste cu povestea. Si ca side note, „sunt valoroasa” suna a manea, chiar daca intentia lipseste. Toti manelistii se cred valorosi si exprima asta cu fiecare ocazie, desi nu sunt si noi stim ca nu sunt. In acest context cultural, chiar si simpla afirmatie despre valoare suna dubios daca nu e explicata sau probata.
ApreciazăApreciază
„să ne înțelegem din priviri și să ne ghicim subconștient”
Asta e o mare prostie si atat timp cat ai sa te agati de ea ai sa continu sa ramai singura si indisponibila -e gandire care ar trebui sa treaca o data cu adolescenta, hai sa zicem, putin dupa.
Sau daca ai sa intri intr-o relatie, o sa fie mai tot timpul plina de conflicte ca ala nu stie ce e in capul tau de fapt si tu nu vreai sa spui ca na…trebuie sa te ghiceasca daca vrea sa demonstreze compatibilitatea.
De altfel si tu ai capacitati limitate de a sti exact ce vrea celalat, sigur, poti sa crezi ca stii, dar de fapt nu stii. Sigur, din politete s-ar putea sa auzi ca ai mai nimerit-o, dar in realitate e mai bine sa intrebi.
Asta daca nu dai peste cineva la fel de ofuscat ca tine ca trebuia sa-i citesti gandurile :))
„Mai pe scurt, eu caut o persoană cu care să fiu compatibilă, care să se ridice la valoarea mea și care să mă trateze așa cum merit.”
Alta prostie.
N-ai sa gasesti niciodata pe cineva exact de nivelul tau. Nu zic „valoare” ca suna foarte manelist.
Daca e mai jos, e destul de probabil sa nu se ridice niciodata.
Daca e mai sus, asteapta sa te priveasca de sus uneori pentru ca probabil tu n-ai sa te ridici mai sus.
Toti suntem egoisti intr-o masura mai mare sau mai mica, important e daca reusim sa trecem peste egoism in momentele cheie.
De fapt si de drept, singura relatie care poat functiona la capacitate maxima e cea in care ambii au in comun scopuri altruiste. Asta inseamna compatibilitate. Alta nu exista.
Sigur, se poate argumenta si ca legatura dintre un tip care vrea „trophy wife” si o tipa aratoasa care vrea banii lui, este compatibilitate. Dar nu este :))
Mai este si increderea – un aspect cheie intr-o relatie, greu de administrat cu intelepciune, pe care nici nu l-ai mentionat,
Si probabil si altele, dar nu mi-am propus sa scriu un articol pe tema asta 🙂
ApreciazăApreciază
„Nu iti permiti sa consumi un deceniu de viata pentru un divort decat daca traiesti cat o stea (miliarde de ani) si atunci un deceniu e o clipa. SI nu faci un copil daca stii ca vrei sa divortezi dinainte de a te apuca sa-l faci, si in nici un caz cu un tip de care vrei sa divortezi.”
Hehe..ce stii tu, esti mic copil.
Lucrurile nu sunt asa simple si alegeri gen atat de usoare. Mai stiu cazuri.
In definitiv si tu ai facut ceva de genul, din cate am inteles ai avut o catastrofa de nevasta de la care ai cativa copii. Ca nu te-ai prins din primul an de casatorie ce-i poate capul (de preferat ar fi inainte) asta e in contul tau.
Upvote insa pentru discursul cu valoarea.
Am impresia ca @autoarea se evalueaza in general dupa dorinta barbatilor de a o fute.
Sau cat de multumiti sunt de prestatiile dumneai in materie de sex.
Dar ignora faptul ca barbatii in general ar fute cam orice daca ii roade rau si daca sunt manierati lasa sa se intelaga ca le-a placut enorm chiar si daca a fost mai asa si asa.
Asta iarasi e un bias cognitiv care ar trebui sa treaca o data cu adolescenta dar se pare ca nu se intampla in realitate.
Desi un sambure de adevar are, destui barbati ar accepta o relatie insatisfacatoare daca sexul e satisfacator.
Pe urma valoare e relativa.
De exemplu, e posibil ca un tip care il considera @autoarea valoros sa aiba alta perceptie asupra valorii femeii decat are ea insusi despre sine.
E posibil ca ea sa-l considere de nivelul ei, dar el sa o priveasca ca fiind undeva mai jos. E posibil ca ceea ce vede ea ca fiind atuurile ei, lui sa i se para mai putin relevante iar ariile pe care ea le ignora lui sa i se para vitale.
etc.
ApreciazăApreciază
„Nu mai sunt o fetiță care nu știe ce vrea, sunt o femeie valoroasa, care are ceva de oferit și așteaptă să i-se ofere: timp, respect și atenția pe care o merită – pe toate planurile.”
Inca ceva ca ma manca degetele 🙂
Serios, de cand si de unde ai tu timp ca esti mai pe fuga mereu? 🙂
Respect e ceva basic, toti vrem asta si credem ca vrem asta, problema e cand incepem sa vedem cum percep ceilalti respectul.
Pai daca ma respecti imi cumperi cutare. Vezi ca masina are deja 2 ani vechime, imi trebuie una noua. etc.
Unii barbati s-ar multumi cu oua fierte in loc de pizza rece de o seara inainte. 🙂
Atentia la fel – se traduce prin chestii care variaza de la persoana la persoana sau depinde de sex.
De ex. daca arunci sistematic cu plante in doamne, ele interpreteaza ca pe un gest de atentie.
Ca asa au fost educate, planta inseamna romantism, inseamna iubire.
La altele trebuie sa mai plusezi cu ceva blink-blink sau VISA/MASTER.
Altele care stau prea mult pe facebook, vor sa fie plimbate pe la toate destinatiile pe unde se lauda cercul lor de prieteni ca au fost. Daca se poate, toate intr-un an.
Stim sa filosofam mult, dar la baza cum ziceam, mai mult sau mai putin narcisism avem toti.
Femeile in special, pentru ca sunt mult mai pragmatice in „iubire”.
Barbatii sunt mai idealisti – desigur cu exceptia sociopatilor.
ApreciazăApreciază
Intr-o familie privitul de sus nu isi are rostul. Oamenii nu sunt niciodata perfect egali, dar asta nu inseamna ca trebuie sa se uite incrucis unul la altul, dupa ce trec de adolescenta nu mai au de masura puli si … whatever isi masoara tipele cand sunt in competitii frivole.
Daca diferenta nu e mare si daca ifosele nu sunt exagerate, fiecare stie cu cine se casatoreste dinainte sa faca pasul si macar chestia asta nu poti sa o spui ulterior „nu ma stiut” sau „s-a schimbat dupa”. Sotia mea s-a schimbat mult dupa niste ani, atunci cand a avut o cariera fulminanta dintr-o pura intamplare, e genul de chestie pe care nu ai cum sa il stii dinainte sau sa il prevezi (era cazul 1 la miliard sau mai rar), dar cand esti profesor doctor universitar si te insori cu femeia de serviciu (sau invers) nu poti spune ca nu stiai in ce te bagi si nici nu poti sa iti privesti consoarta de sus – daca vrei sa o faci, nu te insori cu ea.
In acelasi timp, „spune-mi cu cine te aduni ca sa iti spun cine esti” e un proverb vechi care are in spate niste sute de ani de experiente de viata. Am mai scris despre asta, nu o sa repet ca toaca pentru o baba surda (azi e ziua proverbelor).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Dar ignora faptul ca barbatii in general ar fute cam orice daca ii roade rau ”
Asta e valabil prin Vaslui poate.
„o cariera fulminanta dintr-o pura intamplare (era cazul 1 la miliard sau mai rar)”
Si sa nu-mi spui ca tu te-ai impotrivit si ai incercat sa o opresti ca altfel nu vad motivul pentru care te-a lasat balta.
ApreciazăApreciază
Ce sa spun mai Sorine, zic si eu de aia mai virili asa, tu poate nu stii cum e…
ApreciazăApreciază
@w nu cred ca o cariera schimba omul, mai degraba elementele alea au fost de mult acolo dar aia din jur nu au stiut unde sa se uite sau priveau in alta parte.
Eu nu cred ca un tata bun, care isi iubeste copiii si arata asta, munceste pentru ei, petrece timp cu ei, dupa ce ii iese miscarea cu cariera ii da la o parte si incepe sa se intereseze doar de pitzipoance.
Dimpotriva, o sa le ofere mai mult, o sa incearca sa miste balanta timp/bani in favoarea timpului cu copiii, etc.
Insa acolo unde a existat mereu un atasament emotional superficial, categoric ca atentia se va deplansa spre lucrurile care ofera satisfacii emotionale mai puternice, atunci cand ele apar.
ApreciazăApreciază
„Ce sa spun mai Sorine, zic si eu de aia mai virili asa, tu poate nu stii cum e…”
Virili si cu petul de bere de 2l dupa ei, nu ?
ApreciazăApreciază
„satisfacii emotionale mai puternice”
Adica dupa logica ta fututul unei pitipoance e mai „emotionant” decat atasamentul fata de familie si copii ? Ia zi doare cand scrii sau nu ?
ApreciazăApreciază
„Intr-o familie privitul de sus nu isi are rostul.”
Multe nu-si au rostul, dar chestii aiurea tot se intampla.
Dar tu daca esti femeia de serviciu care s-a ajuns peste noapte pentru ca s-a casatorit cu profesorul universitar si incepe sa-l priveasca pe ala de sus, gandindu-se ca na, uite, pizda bate cartea, care crezi ca e rezultatul final daca nici ala nu e din paie?
ApreciazăApreciază
N-ai priceput nimic, abtine-te 🙂
ApreciazăApreciază
@autoarea și w:
Eu cred că aveți amândoi dreptate când vine vorba de valoare, doar că sunt două idei ca n-au cum să fie convergente pentru că e un singur subiect privit din 2 unghiuri diferite – știu că sună prea matematic dar asta e.
Mi se pare normal ca atunci când ești trecut cât de cât prin viață, ai realizat ceva (ceva important în primul rând pentru tine) și ți-ai dezvoltat o personalitate să spui că ai valoare – că așa e. Ai prieteni și oameni în jurul tău care de asta sunt în jurul tău, pentru că au ceva de apreciat. Dar în același timp, când o spui doar așa (înțeleg lipsa de detalii personale, e normal să nu apară aici prea multe), gen pe un blog, sună a femeie care are niște pretenții, iar cei ce citesc se întreabă „în baza a ce?”. Până la urmă sunt discuții personale care trebuie să se bazeze pe ceva, măcar pe presupuneri dacă nu pe ceva concret.
@w: nu cred că așa zisa valoare e ceva relativ pentru că se reduce la exigențele celui ce caută. Pentru unii bărbați n-o să conteze niciodată cariera atâta timp cât găsesc trăsăturile pe care le caută.
ApreciazăApreciază
Acum sa va explic eu care e treaba cu valoarea. Domnisoara tinder lucreaza in vanzari internationale. Asta inseamna calatorii multe, hoteluri , oameni , experiente de viata. Abureli, drame, escapade, lux, aventuri totul i s-a intamplat. Dupa asa ceva iti modelezi personalitatea si devii categoric mult mai selectiv. Partea trista e ca aparent totul poate fi doar o iluzie ( sponsorizata de companie ) si tu cu un salariu de 1-2000 eur/luna nu poti continua ulterior in viata particulara sa traiesti la fel. Asta ma duce cu gandul la stewardese, am vazut profilele la unele pe facebook & instagram si autoamagirea e maxima. Traiesti o viata de aventura cu calatorii in toata lumea, restaurante de lux, oameni interesanti , aventuri si iti imaginezi ca asa va fi viata ta si ridici standardul cat poti de sus. Nu zic ca nu e recomandat sa fii pretentios dar sa nu uiti sa fi si realist.
ApreciazăApreciază
@Sorin: „Si sa nu-mi spui ca tu te-ai impotrivit si ai incercat sa o opresti ca altfel nu vad motivul pentru care te-a lasat balta”
Nu m-a lasat balta. Am sprijinit-o, a fost o intelegere ca accepta un job care era cu vreo 6 niveluri peste cel in care era, dar pentru 6-12 luni, Il are si acum, dupa 10 ani. Jobul ala insemna salariu de vreo 5 ori mai mare, dar 14-16 ore pe zi la birou, inclusiv sambete si duminici, deplasari in strainatate si de cate 2-3 luni,etc. In conditiile alea nu mai ai timp de familie, iar copiii cand te mai intalnesc risti sa nu te recunoasca: „cine e tanti aia care a venit la noi aseara?”. Copiii erau mici atunci, nici nu erau la scoala.
Salariul ala de 5 ori mai mare era mult sub cat castigam eu, asa ca nu merita, nu in banii aia stateam. Faptul ca are vreo 150-200 de oameni in subordine, genul absolventi cu studii superioare nu muncitori la lopata, nu tine loc de familie. Faptul ca are un titlu foarte pompos in administratia din Romania (voia sa ajunga ministru si avea sanse) ne lasa reci pe toti.
Deci da, o cariera schimba omul. Mai ales cand vine peste noapte, neasteptat, si te propulseaza intr-un loc in care majoritatea oamenilor nu vor ajunge vreodata si aia care totusi o fac ajung dupa 20-25 de ani. Si cand prinzi un asemenea job, nu mai vrei sa ii dai drumul. Pentru ca ai #valoare.
ApreciazăApreciază
„N-ai priceput nimic, abtine-te”
Lamureste-ma tu la ce te-ai referit prin satisfactii emotionale mai puternice. Chiar sunt curios.
ApreciazăApreciază
Un banc, nu prea bun ca banc dar bun ca sa ilustreze o idee:
„Un cioban stătea cu oile la păscut pe munte.
După un timp se duce și regulează o mioară, și după ce termină treaba aprinde o țigară.
În timp ce fuma, vine o muscă și începe să-l bâzâie și ciobanul o stâlcește.
Peste câteva minute cugetă:
Sex, droguri, crimă… și lumea crede că mă plictisesc!”
#aventuri #experiente #thugslife
ApreciazăApreciază
„Dupa asa ceva iti modelezi personalitatea si devii categoric mult mai selectiv.”
Ai inceput bine fraza dar s-a pierdut in irelevant.
Da, chestiile astea iti definesc personalitatea si astaptarile, adica clar nu ai sa cobori privirea catre un profesor de sport cu jumatate din venturile tale si fara adrenalina in vene oricat ar fi el de afectuos si chiar si super-futacios.
Daca se mai uita chioras la betiile ocazionale, is friendzoned (or onlyfuckzoned?) 4ever ca na, nu e empatic, nu e tolerant, flexibil, e frustrat, etc.
Oamenii spun lucruri mari cand e vorba de asteptari si relatii, devin filosofici, dar cand lucrurile coboara in concret toata treaba devine destul de triviala: sa aiba banii astia, pula asta, sa fie tolerant fatza de sau chiar sa sponsorizeze stilul de viata care il am acum si imi place, eventual upgrade la „less work, more fun”.
Restul raman povesti.
ApreciazăApreciază
„Deci da, o cariera schimba omul. Mai ales cand vine peste noapte, neasteptat, si te propulseaza intr-un loc in care majoritatea oamenilor nu vor ajunge vreodata si aia care totusi o fac ajung dupa 20-25 de ani. Si cand prinzi un asemenea job, nu mai vrei sa ii dai drumul. Pentru ca ai #valoare.”
Gresit.
E pentru ca nu ai pus valoare pe ceea ce ai avut pana atunci in viata ta.
Nu cred eu ca pana atunci a fost o sotie extrem de afectuoasa si o mama extraordinar de buna.
Adica na, regular stuff probabil facea, futea sotzul, uneori chiar tandru, dadea de mancare la copiii, ii scoatea la plimbare, ii mai alinta, uneori se juca cu ei, dar pentru cine avea ochi de vazut, se vedea ca nu exista atasament profund, organul afectiv era subdezvoltat.
Afectiunea este cel mai puternic sentiment uman – acolo unde exista.
Orice om, pentru lucrurile care le iubeste ar face orice.
Ei bine, unii oameni iubec doar sa-si serveasca propriul ego, si a fi cineva important e pentru ei mai important decat orice altceva.
ApreciazăApreciază
„clar nu ai sa cobori privirea catre un profesor de sport cu jumatate din venturile tale”
Sa inteleg ca daca tu ( singur fiind ) ai agata intr-un bar o super bunaciune, inainte sa o futi te-ar interesa si ce venituri are, daca a luat bacul etc ?
ApreciazăApreciază
„pentru cine avea ochi de vazut, se vedea ca nu exista atasament profund”
Si cum se vede asta maestre Freud ?
ApreciazăApreciază
Ba chiar era o sotie extrem de afectuoasa si o mama extraordinar de buna. Ar fi fost si dupa aceea daca ar mai fi fost prin zona suficient de mult. Dar cariera aia inseamna ceva: cand esti un debutant cu 1 an de experienta in campul muncii si dintr-o data te trezesti in stratosfera, nu ai unde sa te mai intorci. Unde, la jobul ala de debutant? E ca si cum @vpt s-ar face maine calugarita si s-ar retrage singura la un schit in varf de munte. Nu zic ca e o idee rea, dar nu e acceptabila pentru majoritatea oamenilor.
ApreciazăApreciază
„Pula nu stie carte”. Se aplica si invers.
ApreciazăApreciază
@w nu stiu ce intelegi tu prin „sotie extrem de afectuoasa si o mama extraordinar de buna”, dar eu vad ceva gen aia care ii pui la usa geamantanul cu 100000000$ si presedentia SUA cu conditia sa se indeparteze de familie si iti tranteste usa in nas.
ApreciazăApreciază
„Everyone has a price. For some, it is just very high.”
ApreciazăApreciază
Not true. Si iti demonstrez foarte simplu.
Al tau care ar fi ala la care ti-ai abandona familia, copiii?
ApreciazăApreciază
„„pentru cine avea ochi de vazut, se vedea ca nu exista atasament profund”
Si cum se vede asta maestre Freud ”
Interactiune superficiala, lipsa de interes, consideratie fata de dorintele altora, accent enorm pe dorintele personale, fara cine stie ce sacrificii pentru ceilalti, sau daca sunt cat de cat sunt facute fara tragere de inima, cu asteptarea unor recompense substantiale si imediate, etc.
ApreciazăApreciază
„Lamureste-ma tu la ce te-ai referit prin satisfactii emotionale mai puternice. Chiar sunt curios.”
De ex. o personalitate narcisistica nu se poate hrani din bucuria altora, succesul lor, etc.
O mama cu o astfel de personalitate nu se va multumi cu fericirea copiilor, cu gesturile lor de afectiune, etc.
Sigur, le poate recunoaste, poate reactiona la ele dar nu vor fi niciodata generatoare de satisfactii profunde si nu vor deveni o motivatie puternica.
Pe cand un rol in care primeste atentie si din care deriva satisfactii personale, directe, financiare sau de alta natura va genera mult mai mult interes si motivatie.
Asadar daca va trebui sa aleaga intre cariera si copii, va alege desigur, cariera.
Si asta e mult mai comun decat se crede, multi copii cresc practic fara parinti si devin ei insasi saraci emotionali, narcisisti, etc.
ApreciazăApreciază
„Asadar daca va trebui sa aleaga intre cariera si copii, va alege desigur, cariera”
Nu neaparat isi alege cariera doar pentru satisfactii personale, isi alege cariera ca mai tarziu sa-i poata ajuta si pe copii ( fie financiar fie cu relatii ). Dupa tine toti capsunarii care au plecat din tara si si-au lasat copii acasa ( unii doar cu bunicii ) sunt narcisisti si egoisti. Dar cand te gandesti ca majoritatea pleaca din sate cu wc-ul in curte sau alte situatii disperate devine neverosimil egoismul de care vorbesti.
ApreciazăApreciază
Capsunarii care si-au lasat copiii in urma sunt doar niste labagii tristi; daca erau mai putin egoisti ii luau cu ei, cum au facut 2 verisoare de-ale mele, si ramaneau definitiv acolo.
ApreciazăApreciază
Foarte interesante discuțiile. Eu zic ca ar fi totuși important sa luam in considerarea faptul ca părintii nu pot si nu ar trebui sa trăiască prin copii. Fiecare om este o entitate individuala si rolul lui este in primul rand sa fie el fericit si mulțumit cu el, iar daca asta însemnă sa aibă o cariera profesionala, atunci sa-si facă. Nu exista alegere cariera vs copii. Copii au viata lor, ei devin adulți.
Daca scopul unor adulți sunt doar copii in viata e super, felicitări lor, dar sunt si alți adulți care vor ceva mai mult. Si asta nu ii face nici rai si nici narcisisti.
ApreciazăApreciază
„Daca scopul unor adulți sunt doar copii in viata e super, felicitări lor, dar sunt si alți adulți care vor ceva mai mult. Si asta nu ii face nici rai si nici narcisisti.”
Argumentul asta e din categoria „mie imi place sa chinui pisici, dar asta nu ma face o persoana rea”. Sunt oameni care sunt de acord cu asta, fix din aia carora le place sa chinuiasca pisici. See the point?
ApreciazăApreciază
Nu vad nici un sens aici. Eu desconsider oamenii al căror singur sens existențial sunt copii. Consider ca, copii sunt o entitatea a lor aparte, fiecare individ este, iar entitatea aia are dreptul la independenta, ori oamenii al căror singur sens existentă sunt copii, numai independenta nu le oferă.
Asta ca un prim argument.
Ca sa nu mai vorbim de cat de interesanți sunt oamenii aceia care se neglijează pe ei si pun copii pe un piedestal.
ApreciazăApreciază
Clar ca nu ai vazut sensul. Era vorba doar de logica, nu am disputat afirmatia ci argumentarea. Raspunsul a fost straw man. Ca la nebuni.
ApreciazăApreciază
„isi alege cariera ca mai tarziu sa-i poata ajuta si pe copii ( fie financiar fie cu relatii )”
Asta e cel mai comun pretext.
Copiii au nevoie de parinti la momentul potrivit nu de bani si relatii mai tarziu cand deja lipsa de educatie si lacunele afective isi spun cuvantul.
Si pe urma, un copil educat se poate ridica profesional mult deasupra parintilor, chiar fara bani si relatii. Stiu cazuri.
Pe de alta parte, stiu si cazuri in care banii si relatiile n-au ajutat la nimic, copilul a ramas un neispravit.
E la fel ca limbajul, daca nu se invata in primii 5-6 ani de invata, nu se mai invata niciodata.
ApreciazăApreciază
straw man indeed.
Nu a zis nimeni de „singur sens existențial sunt copii”. De fapt nici nu cred ca exista asa ceva.
Sa oferi copilului ceea ce are nevoie pentru o dezvoltare armonioasa (nu doar fizica!) nu inseamna „sa-l pui pe un piedestal”.
Un copil nu are nevoie de idependenta, un copil are nevoie de indrumare.
Da, cere mai tarziu independenta de un parinte formal sau abuziv, pentru ca si indrumarea are si ea formele ei patologice.
ApreciazăApreciază
Astia care o tot trag cu familia sunt intruchiparea oamenilor slabi si prosti. Aia care n-au avut curaj si incredere ca sa-si depaseasca conditia. Aia care mai tarziu ajung sa se planga la copii ca din cauza lor ei nu s-au realizat si cred ca si copii la randul lor mai tarziu sunt obligati sa stea dupa ei sa-i stearga la cur. De-aia gasesti o gramada acum de indivizi care inca mai stau cu parintii la 30-40 ani.
Ei de fapt sunt oameni prosti care s-au complacut intr-o stare de lancezeala mereu invidiosi pe ceilalti dar incapabili sa se uite in oglinda sa vada unde e de fapt problema. Ce educatie pot oferi acesti oameni la copii. Ce educatie am primit noi de la parinti in timpul comunismului ? Toate evolueaza atat de rapid astazi incat educatia pe care o ofer eu unui copil acum ( in legatura cu viitorul ) peste 10 ani o sa fie depasita. In plus cum se va uita un adolescent la un parinte care a stat cu el si s-a plafonat comparativ cu unul care a evoluat e independent si a ajuns la alt nivel pe scara sociala ?
ApreciazăApreciază
” Toate evolueaza atat de rapid astazi incat educatia pe care o ofer eu unui copil acum ( in legatura cu viitorul ) peste 10 ani o sa fie depasita”
Nu. Sigur nu, garantat nu. Primii 7 ani de-acasa sunt valabili in continuare, iar mai apoi de la un parinte cu ceva cultura un copil poate invata foarte multe – de pilda la un drum cu masina de la Bucuresti la Hanul Ancutei am aflat de la taica-meu cum functioneaza sistemul bancar mai bine decat cursurile de la ASE facute vreo 10 ani mai tarziu, iar mai apoi am invatat suficient de mult despre avioane si pilotaj incat in scoala am fost elevul pilot care a iesit cel mai repede la zbor pe simpla comanda (adica singur in avion) din toata istoria scolii. Nu pentru ca eram eu special sau aveam vreun talent nativ, ca nu am, doar pentru ca aveam echivalentul a multe ore de zbor invatate dinainte si partial practicate (in simulator). Singura chestie despre care nu m-a invatat nimic vreodata a fost despre femei, ca din adolescenta si pana in facultate nu l-am intalnit (vreo 5 ani cand era la post prin capatul celalalt al planetei).
ApreciazăApreciază
Sorinel, vorbeai de bagaje, imi pare rau dar ai avut o familie really fucked up.
Cred ca e prima data cand aud ca un parinte poate reprosa copilului „ca din cauza lor ei nu s-au realizat”. Si am auzit destule.
Si cum a zis si @w, educatia tine de lucruri care nu sunt perisabile. Restul le inveti la scoala. Astea – nu.
„un parinte care a stat cu el si s-a plafonat comparativ cu unul care a evoluat e independent si a ajuns la alt nivel pe scara sociala ?”
Vrei sa spui cum se va uita un adolescent la un parinte care a stat si i-a oferit o educatie fata de unul care l-a abandonat pentru cules de capsuni ca sa poata sa se plimbe prin sat o decapotabila sh cu volan pe dreapta (sigur, e un nou nivel pe scara sociala) ?
Duh..
ApreciazăApreciază
@me – eu inteleg ce a vrut sa spună Sorin. Dacă tu nu înțelegi și vrei sa o dai pe ocolite, asta e treaba ta. Sunt multe exemple de explorat, mai ales atunci când vrem sa nu pricepem.
ApreciazăApreciază
„ca sa poata sa se plimbe prin sat o decapotabila sh cu volan pe dreapta”
Mai bine decat cu un vehicul cu tractiune animala.
ApreciazăApreciază
Fiecare se face ca intelege doar ce vrea. Discutie de adulti, ce sa zic.
ApreciazăApreciază
Sigur ca e mai bine, asa s-a imbogatit vocabularul romanesc, asa a aparut cuvantul ‘cocalar’.
@vpt, e usor sa zici ca ala care nu e de acord cu tine ‘nu pricepe’. Sa-ti argumentezi consistent punctul de vedere, mai greu.
ApreciazăApreciază
„e usor sa zici ca ala care nu e de acord cu tine ‘nu pricepe’”
De fapt ti-a spus ca VREI sa nu pricepi. E o diferenta.
ApreciazăApreciază
„Fiecare se face ca intelege doar ce vrea”
Sunt optiuni de viata diferite ambele valabile.
Atunci cand eu spun ca banii aduc fericirea vor exista multi ( saraci ) care sa nu fie de acord.
ApreciazăApreciază
„e usor sa zici ca ala care nu e de acord cu tine ‘nu pricepe’. Sa-ti argumentezi consistent punctul de vedere, mai greu.”
Nu e nevoie de argumente. Pentru ca #valoare.
ApreciazăApreciază
„De fapt ti-a spus ca VREI sa nu pricepi. ”
De fapt aproape toti VOR sa nu priceapa. Ca prosti nu sunt ca sa vrea sa priceapa, dar sa nu poata.
Fix asta spuneam mai sus cu discutia de adulti.
ApreciazăApreciază
„Atunci cand eu spun ca banii aduc fericirea vor exista multi ( saraci ) care sa nu fie de acord.”
Sau poate saracu’ ala are ceva care tu cu toti banii tai nici nu visezi macar.
Si poate ca ceea ce definesti ca fiind „fericire” e o uitare temporare a frustrarii.
Variante, variante…
ApreciazăApreciază
„De fapt ti-a spus ca VREI sa nu pricepi.”
Ba am priceput ma.
Oameni care de zeci si sute de generatii, de la inceputul lumii au crescut cu wc -ul in fundul curtii acum li se pare rusinea suprema si daca plimba o masina sh castigata cu munca de sclav prin sat, li se pare ca s-au ajuns.
Da’ wc -ul din fundul curtii a ramas tot acolo, chiar daca nu si fizic.
Deah…
ApreciazăApreciază