la cules de experințe, gânduri și păreri
Am început vacanța pe aeroportul plin de copii agitați și gălăgioși, ai căror părinți au fost testați de Covid. Îmbrățișez delicata iritare pe care o port cu mine în această vacanță diferită de stilul meu din ultimii ani, încăpățânându-mă să nu mă despart total de el.
Ne-am despărțit de ea și l-am rugat pe el să mă ducă acasă, motivând că-i pe drum. De fapt doream să mai rămân cu el câteva minute, schimbând onest și direct păreri și opinii, pe care nu le puteam spune între șase ochi. În timp ce a întors mașina, mi-au revenit în minte momente din timpul discuției abia încheiate în care familiaritatea noastră evidentă se manifestase prea deschis, de la întrebările detaliate despre prietenii și verișorii lui, la atingerea ușoară a mâinii lui, ce mi-a scăpat într-un moment de neatenție. Ea știa că noi fusesem împreună, ba chiar ne-a ajutat să mascăm legătura pe vremea când eram măritată, așa că nu a reacționat la familiaritatea noastră libertină de acum.
Rămași singuri am dezbătut aspectele nediscutate la masă, eu mărturisindu-i printre altele că mă întâlnesc cu cineva. El nu și-a ascuns curiozitatea, ba chiar și-a manifestat interesul de-al cunoște. L-am tachinat despre iubita lui actuală, cea care mi-a urmat mie, iar el a promis o invitație la nuntă, dacă se decide să-i dea inelul. Printre rânduri a scăpat un ”dacă nu vrei să fii cu cineva, nu te reține nimic, nici măcar verigheta”, la care eu m-am simțit datoare să-i explic că, după separarea de fostul soț, eu nu mi-am dorit o relație serioasă (unde viziunile noastre intraseră în conflict), fiind prea îndrăgostită și fascinată de nevoia mea de libertatea.
Din politețe am ales să pun nereușita relației noastre pe seama dorințelor noastre diferite, a lui de a se angaja într-o relație stabilă emoțional și a mea de-a zburda prin lume. Am vrut să curăț atmosfera de epavele sentimentelor noastre cândva intense și să păstrez prietenia, pentru că-mi place compania lui, este interesant, isteț, glumeț și relativ de încredere.
Coborând din mașină am realizat că mi s-a confirmat încă odată că am luat decizia corectă în ceea ce-l privește, deși atunci când m-am despărțit de el nu știam prea bine de ce o fac. Aveam doar un sentiment ciudat că nu mă potrivesc în contextul pe care el îl crea, că nu-mi găsesc locul și nici spațiul în familia lui, în lumea lui, că stilul meu, așteptările mele, ce-mi place mie să fac și modul în care aleg sa-mi trăiesc viața, pur și nu se pliază pe așteptările și oferta lui.
A doua zi dimineața, în timp ce-mi puneam o rochie în stil Charlotte pentru muncă, mi-am amintit de incidentul mănușilor, când m-am prezentat la părinții lui acasă stilată cu o pereche de mănuși fără degete, pe care taică-său le-a luat în derâdere. L-am privit cu indulgență și, deși îmi stătea pe limbă, am evitat să-i explic, că-i vorba de stil. M-am abținut, pentru că știam că nu va duce nicăieri, ba chiar mă va lua de înfumurată. În schimb, am început să-mi pun problema la modul serios, dacă-i aceasta familia la care vreau să mă alătur, concluzionând că nu voi avea peste ani prea multe subiecte în comun cu ei. Câteodată pur și simplu nu aparții, iar după ce infatuarea dispare, rămâi cu familiaritatea, lucrurile pe care le aveți și faceți în comun și sentimentul/nevoia aparținerii. Instinctul mi-a spus că acestea vor lipsi de aici.
”Care-i culoare ta favorită?” mă întreabă el într-un joc imatur, încercând să despice firul în patru la 38 de ani, cum l-ar fi despicat la 18, doar că atunci era probabil prea timorat, șters și nesigur pe el ca să-l despice cu altcineva decât cu prietenul lui imaginar. A mai continuat cu banalitățile, până m-am uitat la ceas și am decis să mă ridic de pe fotoliul moale din Starbucks. Seara dinainte o petrecusem în fața monitorului, terminând raportul proiectului pentru România. M-am culcat la 1 noaptea, m-am trezit la 6 dimineața, am dus-o pe fiică-mea la școală, m-am încheiat socotelile cu o firmă, apoi am petrecut 8 ore la alta, iar acum stăteam în Starbucks cu o cană de chai latte în mână și un idiot cu dinții strâmbi și cariați în fața mea. Individul, ceva manager la un restaurant de autor din oraș, tocmai îmi expunea cum lui îi place să meargă la cumpărături, pentru că-l interesa moda, în timp ce privirea mea ocolea hainele lui banale, neîngrijite și vechi, pentru a admira mai bine un tip în palton, elegant și cu îngrijit, ce tocmai intrase pentru o cafea. Am realizat brusc că au trecut două ore de când stăteam acolo, cu creierul amorțit de oboseală, în fața unui individ imatur, care-mi povestea despre visurile lui de a se îndrăgosti și de a se ține de mână cu iubita lui, pe care ar fi alintat-o cu diminutivul de pisicuță. Îmi era foame, mă simțeam rău de la chai latte-le cu gust ciudat și aveam în plan să merg și la sală încă în seara respectivă. M-am ridicat, mi-am verificat geanta, căci individul stătuse prea aproape de ea ca să nu-mi trezească suspiciuni, m-am îmbrăcat rapid și i-am întins mâna. Mi-a luat-o și s-a apropiat un pic de mine, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar nu i-a ieșit.
Gagiul se cunoștea la vinuri, bănuiesc, căci eu nu mă pricep, dar cum preferatul lui era roșu sec, presupun că era ceva sens în ce mi-a îndrugat pe subiect. În rest era moartea pulii și pentru un pușcăriaș în izolare. Am avut instinctul de-a mă căra instantaneu de cum ne-am văzut la ochi și ne-am zâmbit, când dinții lui strâmbi și cariați mi-au zgâriat retina. Pentru că încă oscilez între politețe și instinct de conservare, m-am așezat politicoasă pe fotoliu. A venit cam repede chai latte-le și am început să-l beau printre răspunsurile la întrebările lui banale. Intimidat de mine, a dat-o pe glumițe ieftine, după ce s-a săturat să privească în altă parte în timp ce-mi vorbea. A prins curaj și m-a luat cu întrebările banale despre culori, anotimpuri și zile de naștere. Singura chestie interesantă despre el era că făcuse în tinerețe contrabandă cu medicamente, alături de alți polonezi în Cehia și că, lucrând în Anglia ceva vreme nu avea instincte rasiste și nu și-a ridicat sprâncenele când i-am spus că sunt româncă, ca și majoritatea polonezilor votanți ai PiS. M-am gândit să-i recomand un dentist, ca să-i fac un bine, dar nu cred că ar fi avut capacitatea emoțională să înțeleagă gestul meu. În schimb el a fost foarte sincer, căci în timp ce-i admiram unghiile netăiate și murdare, mi-a mărturisit cu onestitate că sforăie.
M-am întors acasă cu durere de cap și idea de a-mi defini mai bine profilul pe Badoo. Îmi doresc să optimizez cumva procesul de selecție, ca să nu ies după cinci minute din local, situație care mă tentează tot mai tare, dar care poate fi periculoasă, dacă dau peste un dereglat fragil emoțional. M-am convins de la întâlnirea precedentă că Badoo nu este locul în care-mi voi găsi eu ceva, nici măcar de un futai. Știu că există teorii din astea abstracte, care spun că, orice întâlnirea este valoroasă, cel puțin pentru stima de sine, dar eu nu am nevoie de astfel de confirmări, preferând să nu-mi pierd timpul, decât să-mi îmbunătățesc cunoașterea a posteriori în misterele naturii umane.
PS: povestind la muncă, am aflat că și un coleg a pățit-o cu o cariată, ce se râdea cu palma la gură. În timp ce el o credea o doamnă misterioasă, la a doua întâlnirea a aflat care-i era misterul.
Am pornit înspre Berlin cu mintea plină, într-un compartiment aproape gol, traversând îngândurată câmpiile Poloniei. Duceam cu mine povara obositoare a câtorva zile în compania unor poloneze grețos de invidioase și proaspetele amintiri ale țării de origine, dezamăgitoare și dezumanizantă.
Am ajuns la Berlin într-o după-amiază însorită și friguroasă, cu un tren întârziat. Până s-au întors gazdele mele acasă am luat la pas zona lor de rezidență, plimbându-mă fără hartă pe străzile liniștite și trotuarele înfrunzite ale orașului. Încă mă mai surprinde aerul polonez al Berlinului, cu apartamente cutie de chibrituri, strategic amplasate în blocuri comuniste înalte. În puținele și friguroasele ore pe care le-am avut la dispoziție am explorat cu răbdare și prea multe gânduri toată zona de la Ostbahnhof până la Berghain. M-am întors să gătesc gazdelor mele și ne-am petrecut seara la discuții filosofico-creative, dezvoltate pe o bază româno-rusească și îmbunătățite cu experiențe poloneze, nemțești, portugheze, spaniole și elvețiene.
A doua zi am petrecut-o în cafenele și magazinele din Mitte în stil posh, verificând concep stores, achiziționând haine extravagante pe stil berlinez și accesorii vesele. Berlinul a fost neprimitor, deși cu soare, la cele 5 grade pe care le-a arătat termometrul am înghețat explorând orașul la pas. Seara, după un vin roșu sec și bun am adormit buștean. Sâmbătă am vizitat cartierul turcesc, unde am fost la cumpărături cu gazdele mele berlineze. Ei și-au făcut plinul cu fructe și legume proaspete pe care le-am achiziționat la jumătate de preț (mult mai ieftine decât în Polonia), iar eu mi-am cumpărat brânză telemea (sper, că nu am reușit prea bine să înțeleg ce era scris în turcește pe cutii) și halva. Spre seară, după ce am învățat să gătesc cartofi dulci de la gazdele mele, ne-am plimbat pe străzile berlineze din partea de est prin buticuri originale și cafenele boho. Am băut vin fiert, ne-am cumpărat bijuterii și am decis să ne întoarcem devreme acasă, ca să mergem a doua zi în Berghain. Doar că, nu am mai ajuns în club.
Bloggerița parțial vegetariană și musafiră prin țara de baștină, și-a pus căștile în urechi, salata de legume culese personal din grădină lângă laptop și a început înșiruirea cuvintele pe pagina de Word albă. Avusese de câteva zile un trac artistic sever, ce a oprit-o de la produs, generat de românismele personale, intense, persistente și perverse ce o înconjurau și-o mușcau, dar și de faptul că, dăduse adresa blogului într-un timp relativ scurt unui număr destul de mare de cunoscuți.
Și când o lovi inspirația în sfârșit, în cel mai pur stil românesc îi veniră și musafirii pe cap, fini-verișori, într-un caldarâm de neamuri și cuscrii. S-a încins grătarul cu mici, clisă cu carne, cartofi cu ceapă, mujdei și bere, spulberând fără efort dieta intens lucrată de trei luni, despre care bloggerița înfocată nici nu apucase să scrie pe blog. Țelurile mărețe de a nu înfuleca carne mai mult de o dată pe săptămână s-au transformat boierește local în țeluri și mai intens lucrate de a nu mânca carne mai mult de o dată pe zi. Dieta aia faimoasă cu ovăz, în starea lor de fulgi care îi colorau destul de gri diminețile, și care o adusese de la 54 de kile, că i-a arătat cândva cântarul și atât, la 50-ul mai fit și plin de sacrificii, era mereu scoasă la înaintare de când pe tărâmurile de baștină.
-Mănânc ovăz, se apăra ea de ochii iscoditori, care o complimentau și interogau de ce arăta încă tânără, slabă și frumoasă, ca scoasă din cutia în care fusese pe vremea liceului.
-Păi, nu degeaba, bag eu ovăz la greu, se apăra din nou la vreo remarcă menite să o aducă cu picioarele pe pământ, pe ea și pretențiile ei suprarealiste de la un posibil mascul ce i-ar tăia calea și perturba drumul.
Au curs berile pentru poloneza naturalizată în liniște și numărate numai de ea. A băut mai multe decât bărbații de la masă, dar nu au fost suficiente să o cherchelească. Antrenamentul polonez își spunea cuvântul și nu era prima dată. Cea mai slabă la băute poloneză din cu sânge latin era țâță de mâță în România la categoria grea, căci categoria ușoară exista doar ilegal la poalele acestor Carpați, sub denumirea de bețivă.
A trecut seara, s-a lăsat noaptea și a mai meditat un pic la viața boemă de vacanță pe care o ducea departe de realitatea ei poloneză. În câteva zile se va muta subit, după un drum obositor într-o realitatea alternativă, în care își va relua rolul de muiere cu biznesuri, extrem de ocupată și foarte indisponibilă.
Indisponibilă din punct de vedere al timpului, căci emoțional zidurile se fisurau la greu și stăteau cădeau cu dărnicie. Fiecare vizită în așa zisa lume de ”acasă” era de câțiva ani o lecție de acceptare, cugetare, durere și evoluție, în care se desprindea de copilăria care îi marcase subconștientul încărcat de emoție și i-au dictat trecutul apropiat, dar nu-i va ma ghida viitorul strălucitor.
La mine la muncă e parada modei, dar mai ales a modelelor. Ne îmbrăcăm cu stil, în mărci poloneze sau internaționale, cele cu salarii mai mari de la Simple sau Kazar, cele cu salarii mai modeste de la Zara, Monnari, Venezia sau Ryłko, presărate pe alocuri cu cate un Guess, Hermes, Michael Kors sau Vuitton. Ne aranjăm cu atenție, ne cocoțăm pe tocuri înalte și ne învelim în rochii elegante, fuste mulate, bluze colorate și ciorapi suavi, după ultimele trenduri date de Calzedonia. Afișăm machiaje cu gust, folosind tușuri negre, nuanțe de umbră și rujuri roșii cu gust de cireșe. Unghiile ni-le facem la manichiură și pedichiură, schimbând între noi contacte de la saloanele de cosmetică cele mai bune din oraș. Pe sub hainele noastre elegante și machiajele bine fixate, purtăm urmele tratamentelor cosmetice, vânătăile anti-celulitice, roșeața laserelor, ori foamea de la diete. Ne parfumăm cu mirosuri fine, ducând în taină un război al miresmelor, care mai de care mai rare și mai scumpe, ne împodobim cu bijuterii alese, tot după buget și ne complimentăm înfățișarea cu zgomote, adjective și exclamații. Ne inspirăm și urâm reciproc, recomandând, încercând și testând trenduri, stiluri și culori. Dacă ne-am iubi, ai zice că suntem surori într-ale frumuseții, dar ne invidiem cu spume, complimentând cu un scuipat de ură, pe care îl înghițim înainte de a da drumul cuvintelor pe gură. Culoarea de referință este albul, în care proprietarei îi place să fie îmbrăcată, că-i blondă și i-se potrivește, și pe care fiecare dintre noi o urmează cu strictețe, adaptând-o la stilul personal pe care îl afișează. Culorile închise sunt prost văzute și după ce primești o săpuneală sănătoasă cu privire la finețea prezenței tale, realizezi că, garderoba ta nu-i destul de albă.
La mine la muncă aspectul dă tonul locului unei persoane, indiferent de poziția pe care o ocupă, într-un limbaj nescris al stilului și al așteptării de a fi la nivel. Pe scurt, dacă arați nașpa, ești tratat nașpa, iar proprietarii milionari nici măcar nu-ți vor întinde mâna, ca să nu mai spun că nici nu te vor observa, în timp ce, dacă te prezinți elegant, stilat și bine îmbrăcat, îți vor face chiar favoarea de-ați adresa câteva cuvinte. Și ca în feudalism, cuvintele milionarilor, te înalță în ochii restului plevei. Ca să fim conciși, dacă ești bine îmbrăcat și aranjat, ai șanse să faci carieră, că trebuie să fii și bun la ceva, în timp ce neglijenții în înfățișare, nu fac prea mulți purici, indiferent de capacitățile intelectuale. Într-o perioadă, chiar proprietarii ne-au pus la dispoziție haine, pe banii noștri desigur, dar cu un rabat considerabil de la ei, când au introdus câteva mărci franceze pe piața din Polonia, și ce nu se vindea pe străzile faimoase ale Varșoviei, venea după câteva sezoane la noi în magazinul improvizat cu 90% discont.
În firma asta, până și doamnele de serviciu parfumate sunt cele care se mențin pe statutul de plata, în detrimentul celor care miros a transpirație ori se prezintă distruse de la prea multe țigări, duhănite oriunde altundeva, dar în nici un caz NU în fața clădirilor firmei. Pentru că aici grădina este sfântă, de aceea mașinile se parchează întotdeauna cu fața la tufișuri, ca gazele de eșapament să nu gâdile direct boschetele. La noi, secretarele sunt întotdeauna îmbrăcate în rochii asortate, cu balerini în zilele obișnuite și cu tocuri cui când ne vizitează proprietarii, iar florile naturale tronează peste tot, indiferent de anotimp sau loc, până și pe mesele din bucătăria de la subsol a angajaților.
Pentru mine stilul acesta pretențios a venit ca o mănușă, crescută fiind în tradiție pur romanescă, in haine de casă și haine de duminică, accent pe eleganță și întotdeauna ciorapi în picioare la pantofi. Serviciul este un loc excelent pentru etalarea colecției mele bogate de rochii, asortate la pantofii din garderoba, si un factor motivațional al ritualurilor stricte, scumpe si binevenite de frumsețe. Este un element al muncii care îmi place, si pe care l-am mai întâlnit in Polonia.
Înainte, când am lucrat in moda, proprietarul, zelos ca orice proaspăt milionar in zloți, avea așteptare ca toți angajații sa se îmbrace cu stil, ca altfel nu-i baga in seama, si sa nu comita greșeala capitala, adică sa folosească din greșeala, accidental haine de la concurenta cea mai acerbă. Aici, ni-se cere doar sa arătam bine si într-adevăr, in branjă arătam cel mai bine.
Rătăcită prin ceva mall din Deira (Dubai), primesc mesaj de la colegă-mea, că o găsesc în magazinul cu zdrențe hindu. Malul fiind mic, găsesc repede magazinul colorat și gol, cu vânzătoare lângă casă. Mă uit la ea mirată și o întreb dacă în magazinul pustiu, tipic unei după-amieze de vineri în Emirate, se găsește vreo clientă. Ea îmi răspunde zâmbitoare că da, întrebându-mă dacă, caut o gagica înaltă. Ii zâmbesc înapoi, răspunzând că da și-mi arată spre cabina de probă, unde-mi găsesc colega probând cămăși a la sari. Arata mișto rău de tot în ele, cu aer exotic de boho-moho pliat pe stilul modern și libertin de gagică ce fumează iarbă. Este înaltă, cu picioarele lungi, iar cămășile nu-i trec de genunchi, venindu-i excelent și sexy. Îmi place și fascinată de look-ul ei, mă decid să probez și eu câteva. O încerc pe prima, apoi pe a doua și a treia. La a patra renunț, spre dezamăgirea vânzătoarei care se vedea deja cu două cliente, căci pe oricare aș lua-o, nu aș fi arătat bine în nici una. Pur și simplu stilul boho nu mi-se potrivește.
Nu-i stilul tău îmi spune colega, cu un aer învins în căutatul ei de haine pentru mine, dar mulțumit pentru că a înțeles în sfârșit esența. Tu ești Trophy Wife, îmi dă ea verdictul.
Strâmb din nas și-i dau dreptate, acceptând că la mine nu merg chestiile boho-moho, hindu, rindu, boeme, largi ori late. În schimb arat excelent într-o rochie cui până la genunchi, o cămașă bine strânsă pe talie sau blugi skinny. Că-mi place sau nu, sunt o Charlotte a stilului, minimalistă, mulată și clasică.
Mă întorc de la Florența, când încep aceste rânduri, într-un tren aproape gol, contemplând la viața italiana. Bella Italia, mereu veselă, cu multă rupere de pulă și plină de intrigi machiavelice, este o țară de vis. Plină de femei frumoase, ce țin țigara între degete ca pe o bijuterie și bărbați eleganți din cap până în picioare, Italia te salută cu ciao și îți întinde bucuroasă un Prosecco. Italia reprezintă o lume aparte pe harta Europei, frumoasă, caldă și relaxantă, cu un tempo redus la minim, plină de stil și mâncare delicioasă. Stilul italian însemnă eleganță, pretenție și atenție la detalii, culoare și mesaj. Mâncare italiană e o armonie de gusturi și arome, ce nu dă greș nici în restaurantele cu multe stele, și nici la taverna din colțul străzii. Vinul italian e o abundență de arome, iar italienii, care îl beau, sunt mereu o companie plăcută, zâmbitori, relaxați și gata să-ți ofere la orice oră sfaturi, îndrumări sau o cafea. Autentic călduroși, mereu bine dispuși și foarte vorbăreți, italienii sunt adevărați mafioți în afaceri, eliminându-și fără de milă sau jenă cei mai loiali amici, dacă banul cere efortul ăsta. Actori de Oscar, își joacă dramele italiene cu multă pasiune, veridicitate și șarm.
Am început să cunosc Italia relativ târziu, fiind încă sunt departe de a o înțelege. O mare parte din împotrivirea mea s-a datorat imaginii proaste pe care o aveam despre Italia, pe vremea când locuiam în România, de unde toți compatrioții luau drumul ei cu patimă. Primul contact cu Italia l-am avut pe vremea studenție, când am traversat Europa într-un autobuz, iar una dintre primele opriri a fost Padova. Acolo ne-au întâmpinat țiganii romulani, cu furtișaguri de vânzare, ținându-ne companie până a coborât din autobuz diaspora locală: zilierii, hoții, prostituatele și combinatorii de ocazie. După momentul acela, Italia mi-a rămas codată în minte ca un loc populat de românași indezirabili, așa că nu m-am prea aventurat în concedii pe acolo, cu excepția unei excursii la schi in Marilleva. Acolo am descoperit Madonna di Campiglio, în vecinătate, un loc mirific în care am petrecut doar o zi, dar unde m-aș întoarce cu plăcere la schi. Mi-am început familiarizarea cu Italia treptat, în călătorii de afaceri, după câteva vizite la Bologna, pe care l-a început am găsit-o plouată, mohorâtă și mucigăită. Imaginea de oraș rece și îmbătrânit mi s-a schimbat după ce am tras un futai sănătos pe una dintre străduțele ei întunecate. Au mai urmat câteva beții vesele cu vinuri albe și roșii, fumuri de țigări împărțite studențește, multă înghețată și viața italiană a căpătat o altă perspectivă.
Am regăsit și românii prin Italia. În anii recenți însă, majoritatea celor pe care îi recunoșteam erau din aia de import, de peste Prut, care se fereau ca dracu de tămâie de limba română, declarând cu tărie că limba lor de baștină e rusa lui Stalin. De obicei prestatori la muncile de jos, în cafenele sau la curățenie, i-am luat ca pe o categorie etnică, cu care nu aveam mai nimic în comun, în afară de faptul că, vorbeam aceeași limbă.
Cu ajutor de la clienții mei am învățat câteva lucruri foarte utile despre Italia: Toto Cutugno e un manelist italian, faimos in Rusia (și România aș adăuga eu) pe care italienii nu îl suportă; Albano și Romina au fost pe vremuri ceva interesant de ascultat, dar în ziua de azi melodilor lor au versuri tâmpite; Mafia e în Sicilia, Camorra in Napoli și Ndrangheta în Calabria, pe unde ar fi bine să nu ajung; dacă, din greșeală nimeresc pe acolo, și ajung prin ceva restaurant, cel mai indicat pentru sănătatea mea ar fi să stau cu fața la ceva perete, că să pot declara ulterior liniștită cu nu am văzut nimic, din ce o fi împușcat cineva pe acolo.
Spre oroare lui Giovanni, băgăm totuși o manea italiană 🙂
De dimineață, într-o discuție cu colegele de la birou, le-am intrebat curioasa, cu combină o rochie de mătase sau tul, cu o bluză largă, din casmir sau lână, peste? Mirarea mea a fost ideal sumarizată de una dintre ele, când mi-a spus pe scurt ca ele sunt Carrie, iar eu sunt Charlotte. M-am uitat la câteva poze cu stilul vestimentar al lui Charlotte, feminin, elegant, delicat accesorizat, minimalist, rochii creion, buline, fundite, culori intense si forme mulate pe corp. Da, asta e stilul meu vestimentar, dar nu si de viata.
Weekendul trecut, fiind in arest la domiciliu și covalescenta, am urmărit patru sezoane din Sex and the City, realizand cu surprindere, câte lucruri in comun are viata mea cu dilemele si experientele dezbătute acolo. La 30+ de ani, dupa ce am fost „bine maritată la casa mea”, am schimbat direcția, ajungând să dezbat și să răzbat cu dileme legate de relații, intalniri, sex, copii, viața si țeluri profesionale, dintr-o perspectivă foarte diferită, la singular.
Trecând de la un episod la altul, am notat cateva potriviri incontestabile:
Plăceare sexului cu gagii de 20 și ceva, dedicați, proaspeți, musculoși, virili și faliți, urmată de dezamăgirea ce te loveste dimineața, când trezită din mahmureală realizezi că splendoarea tânără locuiește în 20 mp și comandă pizza pe cupoane la promotie.
Sexul in trei, cu un el și o ea, o experiență excelentă când ești pe post de musafir de onoare și ceva ce nu vrei să încerci în relația ta, sau cel puțin nu atâta timp cât mai simti afecțiune pentru partener. Când ești gagica care vine, fute si pleaca, ai parte de un sex grozav, și te descotorosești de perechea fantastică fără suspine sau enigme mintale, ca să nu mai spun că poți dormi liniștită la tine în pat, fără să-ți sforăie două persoane în urechi.
Dragoste, sex, orgasme și pula mică. Am spus si mai repet, mărimea contează, iar gagicile care susțin contrariul ori nu au avut parte de altă pulă ori mint cu nerușinare din milă.
Dușului de aur, o chestie chiar interesantă de experimentat, pe care o recomand la pachet cu mult alcool, de preferintă Prosecco.
Linsul in cur și alte elemente ale acestei zone, potential erotice.
Ura pentru cultul mamelor.
Un Mr Big, ocazional, foarte indisponibil si original.
Prietenele de nadejde cu dilemele lor.
Relații, potențiale relații și așteptările pe care le avem mereu.
Sexul oral sau sexul cu necunoscuti.
Bărbații, instabili, adorabili și foarte doritori.
Cred ca ajunge pentru azi.
Am ajuns să o fac și pe asta. Sunt domnișoară de onoare la o nuntă, tocmai la Timișoara. Este rolul care-mi lipsea din portofoliu. Și ca să fie scenariul complet, plănuiesc să prind și buchetul, nu că aș avea chef de măritiș, ci mai degrabă ca să le enervez pe celelalte domnișoare, singure, disperate și dornice de verighetă. Divorțata prinde buchetul, iar dacă nu-l prinde se consolează cu o votca pălincă.
Din ciclul obligațiilor rezultă că trebuie să mă îmbrac în aceeași rochie ca și restul domnișoarelor de onoare, care anticipez că o să-mi fie prea lungă și prea largă, dar asta e, o iubesc prea mult pe mireasă ca să o pot refuza, iar pentru ea mă bag și într-un sac de rafie, dacă-i cazul. Ca să nu mă plictisesc, mi-a făcut mireasa revizuirea domnișorilor de onoare, potențial material de futai, în caz că mă apucă plictiseala. Și revizuirea sună cam așa:
Primul – un domnișor avocat superb, în viziunea lui desigur, dotat cu o chelie ușoară în frunte, căruia îi place să se dea mare cu mașina din dotare, BMW că la altceva nu se prestează și nu de oricare, ci din ăla bengos cu toate arcurile rupte în gropile din Românica. Avocatului îi plac fetele versate, de preferință foarte tinere, minore ca să fiu mai precisă (se descurcă el cu procesele), dotate cu o privire ușor tâmpă și neapărat blondine.
Al doilea – un domnișor superb, cu parul mai lung, creț și uns din plin cu ulei de floarea soarelui gel, care la statură, moacă și port semănă leit cu Pepe – țiganul de la TV din telenovele. Șarmant în priviri, pare reținut și intrigant.
Al treilea – un domnișor rătăcit prin Mexico, recomandat ca frate geamăn a lui Christian Bale, iar din ce am văzut eu pe Facebook (almanahul domnișorilor de onoare), aș zice că au în comun doar părul castaniu. Într-un later edit, că sunt update-ată regulat, am aflat ca domnișorul Bale nu mai vine, cică biletul de avion ar fi prea scump. A fost în schimb înlocuit cu succes de un alt domnișor, din cate am înțeles nu prea doritor de statut, dar obedient în final la rugăminți, care cu greutate a acceptat misiunea grea de-a se poza în grup la o nuntă.
Al patrulea – un domnișor despre care nu-mi aduc nimic aminte, probabil am fost atât de impresionată de el, că mi-a afectat memoria.
După evaluarea sinceră și onestă a domnișorilor, mireasa și mirele ei (amândoi încântați de entuziasmul meu pentru domnișori), mi-a propus să-mi reorientez interesul spre ceva belgian (ușor cheliu, dar ce mai contează, dacă-i străinez), a cărui viziuni despre viață se cuplează mai bine cu ideile și experiențe mele. Adică te transferam la străini, mi s-a spus. M-am simțit chiar onorată pentru grija lor de-a mă cupla și pe când le mulțumeam mai cu foc, am aflat că străinezul a fost de fapt propus la mai multe, ca un fel de momeală piperată ca să vină mai multe gagici la nunta și să mai crească numărul de plicuri la cinste.
Și cum pregătirile de nuntă sunt în toi, aseară am primit un telefon urgent de la tânăra pereche, care se certa de mama focului și cu multă pasiune pe tema îmbrăcăminții. Se pare ca un domnișor poznaș nu poseda în garderobă sacou negru, încercând fără succes să opteze pentru unul roz cu negru, ce după ochiul format al miresei pretențioase nu se potrivește de nici o culoare cu rochiile domnișoarelor de onoare, albastre. Și, în timp ce mirele îi explica viitoarei consoarte cu patimă și dor, că nu-i poate impune omului cum să se îmbrace, că asta ar fi o abordare comunistă din partea lui, are băiatul stilul lui și cu asta basta, mireasa wannebe făcea botic, că-i strică junele poza de nuntă. Din umila mea experință de măritată și ulterior divorțată, am încercat soluția salvatoare și le-am propus certăreților să-i dezbrace pe băieți de sacou, ba chiar și de cămașă. Bustul gol dă cel mai bine în pozele de nuntă, dacă nu știați. S-au împăcat cumva mirii, cum știu ei mai bine, iar la final am întreba-o pe viitoarea nevastă, cine-i fașonistul posnaș? Îmi răspunde cu o jumătate de gură: țiganul.
Căpşunăriţa 