Violența domestică și România, te iubesc!

Îi mai dau o șansă, pentru copil”, spune ea cu ochii roșii și obrajii umflați de la palmele lui aspre. A lovit-o, de un număr deja uitat de ori, peste carnea ce trebuia să pară încă fragedă la vârsta pe care o are. Era o fată frumoasă cândva și poate ar mai fi fost, dacă ar fi avut o altă viață. O viață normală, fără violență, la care are dreptul oricine pe lumea aceasta, în acest moment al existenței noastre ca oameni, când avem acces la educație și nu trebuie să ne omorâm între noi pentru o coajă de pâine. Am evoluat și nu mai trăim în evul mediu, cel puțin teoretic și în anumite locuri ale lumii. România nu este unul dintre acele locuri.

Copilul expus unui mediu familial abuziv și violent are parte de o copilărie urâtă, abuzivă, instabilă și nefericită, iar pe viitor i-se reduc semnificativ șansele unei existențe normale în viața de adult. Un băiat, având exemplul tatălui, ce-și descarcă furia pe mamă cu pumnii și picioarele, va avea toate motivele și  toate șansele să-și agreseze la maturitate partenera, pentru că acesta este modelul pe care îl învață din fragedă pruncie și cel mai apropiat mod de viață cu care poate să coreleze. Are și șanse ridicate de-ași agresa și mama, pe care va ajunge să o disprețuiască în mod natural, aliindu-se cu cel mai puternic, tatăl, în căutarea lui de a înțelege relațiile interumane și lupta personală pentru supraviețuire. Copii preferă să urmeze exemplul celui puternic, pe care îl urmează instinctiv, ca model de succes. Din păcate cultura bătăii în familie este ereditară.

”Copilul are nevoie și de mamă și de tată”, îți argumentează ea neputința cu basme din folclorul local, în care tatăl părăsit de parteneră, își părăsește la rându-i copii.

Ce nu știe ea și nimeni nu-i spune, este că realitatea și normalitatea sunt paralele cu ceea ce i-se întâmplă, iar modurile în care caută soluționarea problemelor cu care se confruntă sunt cu totul altele, decât ceea ce încercă ea să facă. Soluția, în nici un caz se găsește în mediul în care trăiește, iar principiile după care își ghidează existența familia ei, vecinii de peste drum și întreg satul ce o înconjoară sunt greșite și se trag dintr-un profund primitivism fără aplicare în realitatea curentă. Același primitivism, ce nu concepe ca un tată să se ocupe de propriul copil, chiar dacă este despărțit de mama care i-a născut acel copil.

”De la ce ajungeți la discuțiile astea?” întreabă el imbecil, cu un glas atotștiutor, dar o privire tâmpă, evitată de cameră de luat vederi. O întrebare pe care și-o pune și ea în fiecare zi, de fiecare dată și mereu. O întrebare fără răspuns.

Agresiunea și abuzul nu au nevoie de factori motivaționali externi pentru a lua loc. Motivul agresiunii se află în agresor și în nevoia lui de a-și regla propriile neajunsuri, frustrări, stres sau temeri descărcându-se pe cei care-i sunt la îndemână, persoane mai slabe pe care le abuzează verbal, psihic, financiar, fizic sau sexual. Agresorul va găsi întotdeauna un motiv pentru a-și putea potoli furia, și cu cât victimei îi este mai frică de el și se străduiește mai mult să-i facă pe plac, cu atâta el va fi și mai însetat să-i administreze abuzul. Abuzul altei persoane, bătaia, este un drog. Drogul puterii, ce produce o sete de adrenalina și o nevoie de mai mult.

Singura modalitate prin care abuzatorii pot fi opriți este frica, frica de consecințe sau o violență și mai mare care se poate abate asupra lor. În căutarea lor pentru adrenalină și descărcare, ei nu îți aleg ținte mai puternice, ci mai slabe, victime și nu adversari.

Odată prinsă o astfel de victimă, pentru că ea nu este chiar așa ușor de găsit, agresorul nu-i mai dă drumul, nu vrea să o mai lasă să plece, doar o iubește, pentru că-i sursa lui de drog și alintare a tuturor durerilor sale interioare. Când o călărește cu pumnii și picioarele, pe el nu-l mai doare umilințele de la locul de muncă, frustrările financiare și privirile disprețuitoare pe care le-a citit pe chipul unor necunoscuți. Toate dereglările interioare ale abuzatorului se dezmierdă odată prin pumnii, palmele și injuriile aduse victimei.

Reportajul de la România, te iubesc! este relativ bunicel, dacă omitem partea cu intervievarea alcoolicilor de la sat și insistența cu care reporterii se străduiesc să coreleze alcoolul cu bătaie. Violența domestică nu este condiționată de alcool. Alcoolul este un factor motivațional puternic și duce la violență domestică, însă violența domestică poate lua naștere și se poate dezvoltă și în cuplurile cu abstinență de la alcool. Nu-i nevoie să fii băut ca să-ți bați nevasta, să o înjuri sau să o abuzezi emoțional.

A fi părinte

Ce urăsc cel mai mult din toată munca asta de a fi părintele unui copil care merge la școala, sunt prostiile in care sunt angrenați copii moderni, serbările, prezentările, baletu, orele de dans, pian, zilele de naștere, intr-o fraza: toată umplutura inutila cu care părinții standard își înconjoară copii, ca sa-și împlinească neajunsurile personale.

Un loc ideal pentru a observa aceasta dureroasa realitatea, sunt lecțiile de balet. Sunt doua tipuri de fetite care merg la balet: cele care vor sa fie acolo pentru ca le place sa danseze și o fac lejer, in joaca, si cele care merg acolo împinse de la spate.

Le vezi de mici cum nu se potrivesc grupei, nu au gratie sau stil, își pun fustița in cap și ar prefera sa se tavaleasca pe jos, în loc să facă frumos cu mâinile, și să de-a din picioarele rotunjoare suav. Astea sunt cele cu mame frumoase, aranjate și de obicei casnice, care isi educa copila prost manierată in grațiile baletului, ca sa mai spele din stilul de lopata, ce l-a căpătat sub supravegherea ei. Apoi sunt cele cu mame urâte, sau grase, de obicei fără stil, serioase, încruntate și ambiționate peste măsură, pentru care orice mișcare reprezintă o competiție și orice dans este un prilejui de etalare al potențialelor calități de balerina. Doar ca, nici unele și nici altele nu au talent, și participa la tot acest teatru relativ scump, pentru a-și mulțumi mamele, pansându-le o parte din frustrări. Cu cât ele se chinuiesc mai mult pe acolo, cu atât pe chipul mamelor crește mândria. Și e chiar tentat să îți alinți frustrările prin efortul copiilor, e ca o miere dulceagă pe care o poți balota, fără să te îngrași. Obsesia pentru realizările copiilor e cu atât mai mare, cu cât neîmplinirile personale ale părinților sunt mai adânci. Cu cât ești tu mai nefericit, depresiv, frustrat și nemulțumit, cu atât îți încărca copilul cu așteptări. Și uite așa, îi umpli sacii din fragedă pruncie, ca să nu-și care doar propriile bagaje, dar să mai ia și din ale tale.

Și chiar nu ar fi treaba mea, ce face fiecare cu copilul lui, dacă nu mi-ar influența viața. Aici, apare pentru mine problema, caci eu am viața mea, plină cu ale mele si viața fiică-mi, plină cu ale ei, de manageriat, de programat și de finanțat. Iar peste toate asta, mai vin și umpluturile inutile. Și nu e, ca și când mi-ar pasa, dar inca îi pasă fiică-mi, ca e prea mică să îi explic toată încrengătura asta socială, cu efecte și defecte psihologice.

Din fericire, o bună parte din obligațiile astea sunt susținute temeinic de taică-su, mare curvă socială de altfel, căreia îi place să se mândrească cu realizările copilului, in ce mai pur spirit tradițional, mai ales când îi umplu lui frustrările.