Mă tot gândeam, dacă sa scriu și eu despre chestia asta din România, ce se petrece acum, cu adolescentele răpite, violate și omorâte de un psihopat, ce le lua la ocazie. Nu vă sensul în a comenta subiectul, că oricum e foarte comentat în presa din România, care pe lângă adevăr mai si fabulează, trezită din nou la realitatea că, statul e „nașpa” și corupția chiar ucide. Nu văd sensul în a cometa despre societatea românească, care se lovește mereu de aceleași lucruri, pe care nu le înțelege.

În loc de asta, am să povestesc cum mai mergeam si eu cu ocazia, pe vremea când locuiam in România, dar mai rar, cam cât mai rar se putea. Aveam în anul 3 și 4 de facultate un fel de paranoia, o frică inexplicabilă de mersul cu ocazia, singura modalitate de transport public de altfel, așa că îmi vizitam părinții ce locuiau la 70 de km foarte rar. Lucram, deci aveam o scuză, dar adevărul era că, nu-mi plăcea să mă urc în mașini la necunoscuți de frica unui posibil accident de circulație. Mă gândeam că, urcându-mă în mașină la tot felul de oameni, mai mult sau mai puțin echilibrați, orice se putea întâmpla, mai ales că accidentele cu depășire erau specialitatea locală. Și acum mai sunt. Mai duceam și frica de ”șoferi” în mine, idea de a nu fi răpită sau omorâtă de vreun dus cu capul, de aceea preferam să mă urc în mașinile „specializate” în transport, de obicei cu alți pasageri. Când eram singură preferam să fac conversație cu șoferul, ca să știu pe unde îl duce mintea și la ce să mă aștept. În liceu, m-am urcat singură la un tip în mașină la ocazie și în timp ce îmi povestea că tocmai îl părăsite prietena, eu număram casele din sat până la destinație, dându-i încurajări că, sigur se împacă, cu aia, doar să nu-l apuce gândurile sinucigașe pe drum si sa lovească vreun stâlp.

Cea mai nasoală fază am pățit-o in clasa a IX. Era la finalul semestrului și trebuia să merg la bunici, unde venea taică-meu să mă ia cu mașina. Era un drum de  3 km din oraș până la ei în sat, iar bunicii au venit mândrii cu căruța la oraș. La complexele și aerele mele de adolescentă rockeriță-in-devenire pe vremea respectivă, căruța aia reprezenta umilința supremă, așa că am refuzat categoric să mă urc în ea. Ei s-au lovit la orgoliu de fițele mele, că erau mândrii de mijlocul lor de transport, și am început să ne certăm. Am ieșit din ceartă cam ștrofălită si am decis sa o iau pe jos spre punctul de întâlnire cu taică-meu. Pe drum a oprit o mașină, m-a întrebat unde merg, i-am răspuns și mi-a zis că mă duce el, că merge în direcția respectivă. Era un tip pe la vreo 30-40 de ani. M-am urcat fără să mă gândesc prea mult, supărată pe situație și cu speranța că am să ajung cât mai repede. Șoferul a mers câțiva metri în direcția corectă, după care a întors. M-am speriat și l-am întrebat unde merge, la care el mi-a zis că, mă duce într-un loc sigur, că a văzut cearta și că mă salvează. Mi-au rămas în minte cuvintele ”mă salvează”, în timp ce am deschis ușa mașinii din mers și i-am zis că, dacă nu oprește sar. A oprit,  văzând că sunt determinată și chiar aș fi sărit. In capul meu se rula deja filmul cu unde am să aterizez. Nu știu cât de întreagă aș fi ieșit în urma săriturii, dar cu siguranță am avut noroc că ușile nu se blocau automat (are  și Dacia avantajele ei) și că am deschis repede ușa, de cum am mirosit că ceva nu-i in regula. Tipul nu prea a avut ce face, mai ales ca era in oraș.

Normal că nu am spus părinților pățania și nici nu l-am mai văzut vreodată pe individ. Nu am spus că-mi era jenă, și frică și rușine. Acum îmi este greu de imaginat de ce, dar atunci așa era, orice nu ieșea bine era cumva o rușine și o vină. Si parca, de fiecare data vina îmi aparținea.