A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.