Varșovia este în sine o experiență. Un șut în fund al capitalismului brutal și strălucitor, dictat de la ultimul etaj al clădirilor din sticlă, cu balcoane frumoase și inutile, unde încăperile zilierilor au prea puțin loc pentru ca fiecare să lucreze într-un spațiu minim acceptabil, iar cele ale directorilor prea mult spațiu, care să poată fi justificat.
Vin des la Varșovia, ca să sărut inelul reginei de gheață și să mă lingușesc cu slugile ei corporatiste, așteptarea fiind ca cel puțin odată pe lună să le aduc ofrande, gustoase din provincie, pe care ei să le guste dezgustați, iar mai apoi să le batjocorească după bunul lor plac. Provincia rimează cu supunerea, insignifianța și banalitatea pentru capitaliștii varșovieni. Ne văd ca pe niște brute necioplite și inutile, dar totuși folositoare când le aducem premii bănoase, la salariile umflate, care în provincie par de domeniul filmelor cu scenarii foarte imaginative și ireale.

Viața de directoriță poloneză este puternic conectată la Varșovia, fruntea țării și cuibarul de viespi înțepători, printre care orice director trebuie să navigheze cu multă răbdare, înghițindu-și permanent orgoliul și pornirile instinctive, având mare grijă cu cine își alege luptele, unde-și caută aliații și întrebându-se mereu pe cine cu adevărat se poate baza în momentele cheie. Într-un final totul-i politică.
La nivelurile înalte și în funcțiile de conducere, politica dictează mai tot ce mișcă, și din observațiile mele, este mai puternică decât rezultatele. Nu odată, am văzut oameni cu rezultate slabe călăriți pe funcții și promovați pe vorbe goale, iar celor care au tras la jug și au contribuit cu sudoarea muncii, li s-a mulțumit pentru participare când sacii au fost puți în căruță, fiind trimiși mai apoi la plimbare pentru banalități, ba că s-au încăierat cu persoana greșită sau nu au pupat signetul cu buze suficient de lipicioase.
Nu-i nici o magie în a fi directoriță, în evaluarea mea după doi ani de când ocup această poziție, primită pe bază de merit, potențial și rezultate, dar trebuie să ai pielea groasă, fitilul lung și psihicul tare. Atenție, nu de betonul care crapă la impact, ci tare flexibil, care se îndoaie, ca mai apoi să revină la loc. În meseria asta trebuie să înveți cum să te ridici în picioare, după ce ți-i iei bine de tot peste ochi, și să te obișnuiești să mergi înainte, cu intenție și țintă, indiferent de câte obstacole trosnesc în calea ta. Cu cât mergi mai drept și mai determinat la țintă, cu atât colegii îți vor arunca și mai multe obstacole în cale pentru am uzul propriu și ca să testeze apele.

Trenul străbate câmpiile Poloniei, proaspăt arate, din a căror roade ne vom hrăni toți, doar împărțeala nu va fi făcută după muncă și nici după nevoi, ci mai degrabă după orgoliu.