Photo by Drew Coffman on Unsplash
În Polonia era în urmă cu câțiva ani o lege ce le dădea dreptul fericiților funcționari publici din instituțiile cu risc la locul de muncă, să se poată pensiona după 15 ani de activitate. Lista includea poliția, armata, pompierii și încă, câteva categorii de funcționar, beneficiile extinzându-se atât pentru muncitorii în acțiune, ce teoretic puteau încasa vreun glonț pe undeva, cât și pentru colegii lor, ce-și frecau curul de scaunul de la birou zilnic. Între timp a venit criza și s-au tăiat beneficiile acestea frumoase, dar pensionarii au rămas cu lozul norocos.
La a treia întâlnire de pe Tinder am dat peste un astfel de pensionar. Din poze, nu părea pe gustul meu, dar cum îmi trebuia și material proaspăt pentru blog, m-am gândit că mă pot jertfi de un ceai cu lapte de dragul artei. Subiectul meu de interes avea 42 de ani, trei copii din două căsătorii, fiind nefericit divorțat recent, deci candidatul perfect. Dar, cum nu sunt eu cea care sa dea prima cu piatra, m-am abținut să judec omul după realizările amoroase și l-am chestionat în legătură cu alte sfere de viața lui. Filosof, mi-a explicat că reușise performanta de a nu face nimic esențial până la vârsta curentă, în afară de faptul că era pensionar pe taxele mele, lucrând 10 ani în ceva birou al armatei și beneficiind de ceva calcule sofisticate ale funcționarilor, care vor să se care mai repede în pensie. Nici vorbă de luptă pentru patria mumă, îndemânare în folosirea armei sau vreun apetit pentru pericole. Nici măcar de fițe, ca să pară și el mai bărbat sau ceva. L-am întrebat exact chestia asta, în speranța mea naivă că a fost măcar rănit ușor în poligon. Și cum trăia el frumos din pensie, am fost curioasă să aflu cu ce se ocupă, adică ce face, în afară de a sta întins pe plajă toată ziua, lângă un cort, căci pe la concerte mi-am dat seama că umblă, după brățara din șnur pe care o purta mândru la mână, cu intrarea de o zi la Opener. La curiozitățile mele, gagiul viguros a dat-o pe lamentări despre femei, în general, și despre cele din viața lui în particular, pe care el le-a iubit cu patimă, dar care nu au știut, și nu au vrut, să-l susțină în visurile lui erotice de artist, poate pictor, poate sculptor, carieră indecisă cum ar veni. Mi-a povestit că, chiar și-a cumpărat odată acuarele, dar l-a certat nevasta că risipește banii pe prostii, demoralizându-l și inhibându-l, de nu a mai apucat să picteze nimic. Și cine știe, s-a întrebat el retoric, poate chiar ar fi avut talent? Doar că, nu a verificat chestia asta, deocamdată. Desigur, ca orice visător măreț, m-a informat că își dorește să călătorească prin lume, i-ar place Georgia (pe care i-am recomandat-o cu căldură) sau poate Balcanii (da, și acolo e frumos, i-am confirmat) și de ce nu România (bingo). Am auzit repede dar-ul, cu niciodată, urmat de ocazia, șansa și curajul. Sârguința, am vrut să-i spun, ca fiind opus la lene, dar mi-a fost jenă.
Că el este tragic e jumătate din sărăcie (zice o expresie poloneză), dar mai tragice sunt gagicile care se încurcă, cu un astfel de exemplar. Gagici care, după spusele lui, sfârșesc întotdeauna părăsite de el, bărbatul echilibrat, pentru că sunt extrem de geloase și posesive, iar el nu le poate face față. Mai să-l cred, când mi-am amintit subit că o colegă de muncă imaginară trebuie să mă viziteze chiar acum acasă, așa că, dacă nu te superi, trebuie sa plec urgent, i-am comunicat. M-a condus până la bicicleta parcată în fața centrului comercial în care ne-am întâlnit, m-am urcat pe ea bucuroasă și dusă am fost. Am pedalat vreo 400 de metrii, căci i-am dat întâlnire lângă casă, de lene.
Căpşunăriţa 