Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.
Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.
Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.
Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.
Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.
De ceva timp am tot vrut să scriu, însă nu am avut venă. Mi-ar fi plăcut să pot pune pe coală toate frământările și dilemele mele din ultima vreme, tristețile, fricile și provocările pe care a trebuit să le înfrunt, însă m-am blocat. Sunt încă într-un moment de răscruce, o clipă a deciziilor, o etapă a schimbărilor și într-un fel a împlinirilor. Credeam că-l voi întâmpina mai entuziasmată, mai bucuroasă, mai triumfătoare, însă frica mușcă din mine fără de milă la fiecare pas.
Nu știu să-mi trăiesc succesele și într-un mod ironic nu-mi permit să sclipesc în momentele mele de glorie. O constatare interesantă ce vine din partea unei persoane care se simte în largul ei atunci când este în centrul atenție. În mod natural ador să eman succes, mai ales când mă îndrept spre el, abordând problemele din perspectiva soluției, cu o atitudine pozitivă, ”let’s do it”, iar când mă împodmolesc ”fake it, till you make it”. Straniu totuși cum după toate strădaniile, zâmbetele și micile mele victorii, atunci când îmi ating țelul, când sunt în vârf și câștig războiul, mă ia cu amețeli. Cât timp încă vânez, lup și mă zbat, frica este ultimul lucru care îmi vine în minte, iar dacă cad singurul lucru la care mă gândesc este cum să mă ridic și să încerc din nou. Atâta timp cât țelul există, el trebuie atins, iar direcția-i clară, deși câteodată drumurile pot fi întortochiate.
Ajunsă în top, cu țelul atins la picioare și în plin succes, când în mod normal ar trebui să mă încununez cu laurii, ei bine, tocmai atunci entuziasmul și atenția mă copleșesc. Mă cuprinde frica, târându-mi mintea într-o menghină emoțională perversă cu rol de a-mi distorsiona realitatea și a-mi trezi fricile cele mai ascunse și dureroase.
Când ating succesul, în loc să sclipesc și să mă îmbăt în aroma lui seducătoare, eu mă transform în fetița silitoare și mândră de ea ce se întoarce de la școală cu nota 10 în carnetul din ghiozdan, doar ca să fie snopită acasă dintr-un motiv pueril. Trăind acestă experință în copilărie, mi s-a codat în minte acest model de percepere al succesului, ca pe un vârf al bucuriei ce va fi înlocuit întotdeauna și neapărat de un dezastru usturător și dureros. Ca să preîntâmpin durerea pe care mintea mea o anticipează încă și la această vârstă matură, instinctiv mă îndepărtez de succes, negându-l în sinea mea, diminuându-l, nu pentru că nu sunt mândră de el, ci pentru că mi-e frică de dezastrul care-i va urma. Majoritatea succeselor mele din viața adultă nu sunt urmate de dezastre, ci doar de regretul meu că nu le-am trăit pe deplin. Am o listă lungă de momente cheie în care în loc să strălucesc și să mă bucur de realizările mele, m-am retras, făcându-mă mică, temătoare și fricoasă, îmbrățișând o postură de modestie dăunătoare. Am flashback-uri cu momente umbrite de inabilitatea mea de-a fi în primul plan, tocmai atunci când asta se aștepta de la mine.
În România s-a reactivat recent controversa botezului, ca reacție la moarte a încă unui copil în timpul desfășurării acestui ritual creștin, practicat conform normelor trasate de Biserica Ortodoxă Română. Am văzut chiar o petiție online pe tema respectivă, prin care se cere bisericii să modifice ritualul botezului prin scufundarea în cristelniță, astfel încât să fie prevenite accidente care se întâmplă. Dacă presiunea publică va fi suficient de mare, iar ”scandalul public” nu va trece atât de repede, probabil Biserica Ortodoxă Română va schimba ceva în cadrul acestui ritual, deși mă îndoiesc, căci religiile sunt în general condiționate de întreținerea ritualurilor și a tradițiilor statornice. BOR se va apăra în primă fază prin toate mijloace ca să reziste schimbării și chiar dacă schimbarea va fi introdusă, vor exista cu siguranță preoți fanatici ce vor ține cu dinții să repete același ritual pe care l-au practicat până atunci, în ciuda faptului că botezul este un act simbolic, iar la catolici este suficient ca să fie stropit copilul cu apă sfințită pe frunte de trei ori, ca să fie considerat botezat în religia creștină.
Schimbare sau nu, ea nu-l va ajuta cu nimic pe băiețelul ucis la Suceava. În cazul lui a rămas doar o singură întrebare: cine-i răspunzător? Preotul a fost programat la audieri, la fel și părinții, iar prin ziare au apărut deja propaganda cu povești vânătorești împletite de neonatologii. Vor da vina unii pe alții, iar la final cazul va fi cel mai probabil clasat, după stilul clasic al poveștilor controversate din România. O bună parte a opiniei publice, probabil majoritatea, va da vina pe biserică, însă de va înșela amarnic.
Nu, vina nu este a bisericii. Vina este în totalitate a părinților și am să explic de ce.
BOR este o instituție religioasă, ce dispune de anumite reguli și de o anumită propagandă. În cadrul regulilor sale este introdus ritualul botezului, pe care BOR stipulează că trebuie să se realizeze la aproximativ 40 de zile de la nașterea copilului. În alte religii creștine, la catolici de exemplu nu există această dată anume, dar se insistă ca botezul noului născut să fie realizat cât de curând posibil. Astfel, biserica își crește șansele ca, copilului ca să fie crescut și educat în cadrul tradiției ei și conform ritualurilor pe care ea le propagă. Nu are intenția de a-și rănii sau omorî viitorii enoriași (căci nu-i putem numi enoriași pe copii ce încă nu posedă o cunoaștere a sinelui), ci doar vrea să se asigure că ei sunt deja ”luați” cât mai devreme sub aripa ei protectoare, ne fiind atât de disponibili ca să adere la altă religie.
Părinții sunt, în majoritatea cazurilor și în cazul de față, oameni maturi, majori, dispun de o conștiință de sine, deosebesc binele de rău și au capacitatea de judecată. Au liber arbitru, sunt liberi să adere la orice religie doresc, să urmeze orice ritualuri aleg, însă odată ce au devenit părinți, pe lângă toate libertățile pe care le posedă, mai vine și o responsabilitate. Este responsabilitatea lor să-și protejeze copilul. Copilul mic este fragil, delicat, nu se poate apăra și comunică doar prin plâns. Se spune chiar că el nu este conștient, decât după primul an de viață că el este despărțit de corpul mamei, având nevoie vitală de protecție și îngrijire din partea părinților. De aceea natura ne-a creat ca să ne iubim copii, ca să-i protejăm de potențialele pericole ce le-ar pune viața în primejdie. Asta însemnă că, părinții sunt principalii responsabili de viața copilului lor, ei trebuie să gândească și să decidă pentru copilul lor, ce-i face bine și ce-i poate face rău. În categoria asta, a alegerii, intră și botezul. Părinții decid când și dacă, copilul lor este suficient mare și de apt pentru a fi băgat cu capul în apă, de către un străin (care nu-i pediatru și nici moașă), în cadrul unui ritual. Iresponsabilitatea, ignoranța și prostia este de partea lor în acest caz, pentru că au permis ca, copilul lor născut prematur și neadaptat pericolelor să fie supus și ucis în cadrul botezului. Nu i-a obligat nimeni să-și supună copilul atât de mic acestui ritual, să de-a copilul din mână unui străin ca să-l scufunde în apă. Aveau dreptul să oprească în orice moment ritualul sau să-i spună preotului că nu sunt de acord să le bage copilul cu capul sub apă. Ierarhia dintre preot și părinți (ce se promovează de către biserică și se acceptă de către enoriași), datina botezului, rușinea față de semeni, banii dați bisericii sau orice altceva, sunt secundare în fața siguranței și binelui copilului, pe care trebuie să le asigure părinții.
Biserica are regulile și ritualurile ei. Este dreptul ei să aibă ce ritualuri vrea, așa cum este și dreptul fiecărui om matur să adere sau nu la ele, în funcție de ceea ce simte el sau ea că-i bine sau rău. La fel este și în cazul copiilor, doar că cei care iau decizia sunt părinții. Ei principalii responsabili pentru soarta copilului.
Dragi părinți, vă rog, nu mai fiți atât de îndobitociți cu tot felul de prostii, ritualuri, credințe și sfaturi în creșterea și educarea copiilor voștri. Judecați singuri ceea ce este bine și ce nu pentru ei, fiți prevăzători și mai ales prudenți. Este copilul vostru, este obligația voastră și dreptul doar al vostru să hotărâți!
Când am simțit telefonul în mijlocul creștetului am realizat definitiv că-i dusă. M-am uitat la ea cu un amestec de scârbă și iritate pe care eram determinată să-l țin în mine. De obicei explodez, atunci când îmi mai pasă de oameni, dar de ea nu-mi mai păsa. Voiam doar să văd ușa închisă în urma ei și ea evacuată din viața mea pentru totdeuna.
O englezoaică excentrică, pe care am cunoscut-o cu peste 13 ani în urmă, regizoare la teatrul amator în care am activat pe vremuri. Avusesem o relație mai mult cordială, o mai ajutam pe ici pe colo, până când m-am reîntors în centrul orașului și am devenit vecine. De atunci a început să mă frecventeze mai des și m-am ajutat cu doctoratul, făcându-mi proofreading-ul din poziția de vorbitor nativ. Deși, i-am plătit serviciul, exact la prețul cerut, a avut cumva grijă, să mă țină mereu îndatorată, într-un joc de rugăminți, pledoarii, milă și umilință simulată, pe un fundal destul de solid, de femeie singură într-o țară străină, fără copii și cu părinții morți, îmbrăcată ca un om al străzii, mereu cu unghiile netăiate, părul neîngrijit și ciorapii găuriți. Emanând imaginea unei artiste neînțelese de lume, în mintea ei, lumea greșește și ea are dreptate, căci nu contează cum arați sau cum te comporți, atâta timp cât poți debita lucruri inteligente și susține conversații avansate despre literaturi, teatru sau film. În realitate lumea tolerează, dar nu prea accepta excentricii, chiar dacă le face pe plac, asta durând până când ei devin o babă răutăcioasă, plină de frustrări și ură, ce disimulează adevărul și adevăratele-i intenții.
A început să-mi facă fițe când a realizat că sunt într-o relație serioasă, reproșându-mi că nu am timp de ea, fiind prea ocupată să mă întâlnesc cu prietenul meu, ca și cum am fi fost prietene la cataramă cu program zilnic de vizitare. Apoi, a apucat-o drama, suferind gălăgios că prietenul meu nu o place, deși o văzuse omul doar o singură dată în viața lui și nu avea nici o părere anume despre ea. Pe urmă, mi-a aruncat câteva toane sporadice, în momente dificile pentru mine, simțind nevoia să-mi testeze limitele, ca să vadă până unde poate întinde coarda. Ca un copil nesigur pe el, îmi cerea insistent atenția când eram ocupată și nu aveam timp de ea, ca să mi-o refuze când i-o propuneam. S-a auto invitat de Revelion, după ce-i comunicasem clar că stăm acasă cu copii și nu avem loc unde să cazăm invitații peste noapte, implorându-mă prin telefoane repetate să o primesc seara pentru două ore. A rămas desigur toată noaptea, răsplătindu-mă printr-un comportament deplorabil, iar la finalul serii, printr-un gest prostesc, ce în opinia ei trebuia interpretat ca o glumă, mi-a dat cu telefonul în cap.
A doua zi i-am blocat numărul și i-am șters toate mesajele. Am fost mai ușor decât mi-aș fi închipuit, odată ce am decis că nu am nevoie să păstrez în jurul meu oameni instabili emoțional, răi și care nu știu să se comporte. Odată cu ea, i-am mai făcut vânt unei alteia (care nu a avut chiar tupeul să se auto invite de revelion, dar mi-a sugerat că așteptă să o invit eu), făurită din același aluat și cu un comportament la fel de dăunător, cu care răcisem relațiile de ceva timp, după a doua ei criză de isterie majoră, când nu-i făcusem pe plac în detrimentul meu. Au ceva în comun femeile astea două, pe lângă răsfățul de copil singur la părinți, singurătate pe care o aleg conștient și lipsa copiilor la vârste relativ înaintate. Posedă o anumită manifestare de ură față de toți cei care au ceva din ceea ce ele își doresc și un mod perfid de-a induce altora sentimente de vină, atunci când nu primesc ceea ce-și doresc.
Închizând aceste două uși nocive, m-am simțit eliberată și pregătită ca să deschid noi ferestre ce vor duce spre alți oameni, care-mi vor aerisi viața. M-am mirat că nu le-am făcut vânt mai devreme, dar am în mine o dorință naivă de-a crede că există ceva bun în fiecare om. Și de aceea, dau mereu câte o șansă, doar ca să mi-se demonstreze repetitiv că sunt mulți oameni care nu o merită.
Duminică au loc alegerile locale în România. Am cunoștințe și prieteni pe toate baricadele, împrăștiați cam pe la toate partidele, luptându-se între ei, împroșcându-se cu noroi, ironii și reproșuri, ca la final să-și facă curaj cu câte un ”Doamne ajută”, căci invocarea divinității încă mai rimează în mintea multora cu argumentul final de dreptate și succes.
Îi știu pe mulți ca oameni capabili, pe câțiva ca limitați, dar simpatici, pe unii ca leneși și vorbăreți, dar inofensivi și mereu plăcuți, și pe alții de combinatori, dar întotdeauna descurcăreți. Am simpatie pentru toți la un loc, cunoscându-i prin prisma relațiilor ce ne-au legat cândva direct sau indirect. La un exercițiu de imaginație, închipuindu-mi că pot vota duminică la alegerile din România, acolo unde am cunoștințe și prieteni, mi-am pus întrebarea momentului: eu cu cine votez?
M-am pus în postura de-a mă analiza și a mă întreba sincer, dacă faptul că am relații personale cu unul dintre candidați, este un motiv suficient de bun pentru a vota pentru el? Aș vota oare un amic sau prieten, care știu că nu-i cel mai bun candidat pentru primăria din localitatea mea, doar pentru că-l cunosc și cred că la nevoie m-ar ajuta dacă ar putea? Aș vota pentru un om care m-ar ajuta pe baza unei relații de prietenie sau pentru unul care m-ar ajuta pentru că aceasta este sarcina lui, indiferent dacă mă cunoaște sau nu?
Mai sus sunt câteva din întrebările la care vor trebui să răspundă majoritatea românilor duminică. Pe cine alegem să ne gospodărească la noi în trib, ale cărui fapte, acțiuni și muncă vor avea efect direct asupra calității vieții noastre. A alege un primar sau un consilier nu-i o chestie impersonală, ci ceva foarte personal, pentru că acest oameni ce reprezintă cetățenii la ei acasă și pe străzi trebuie să-i cunoască și să aibă contact cu ei, cu cetățenii lor. Iar cetățenii vor trebui să se întrebe dacă aleg o cunoștință sau o rudă la care pot să ”apeleze” în caz de nevoie pentru binele individual, închizând ochii dacă alesul deservește binele comunității, sau aleg o persoană care îi va trata la fel cum tratează pe toată lumea, dar a cărui muncă va ajuta comunitatea? Se vor complace români din nou ce ceea ce au sau vor dori mai mult? În practică treaba asta sună așa: aleg pe unul care va asfalta tot orașul sau pe cel care mă va întâmpina în biroul primăriei cu cafeluța?
Din păcate, în România se votează mult pe bază de rudenii, prietenii și cunoștințe, mulți crezând că dacă îl cunosc pe cel care suge banii statului, vor suge și ei la nevoie, căci statu-i de fapt un dușman comun al tuturor și nu o formă de gospodărire socială, ce trăiește din banii fiecăruia. Românii au moștenit de la comunism statul sub forma unui inamic, iar a pune în fruntea lui un om pe care îl cunoști, îl face mai prietenos, mai ales dacă omul nu-i eficient și nici potrivit, dar e rudă. Cât timp oamenii nu vor fi capabili să dezvolte o relație normală cu statul, în care obligațiile și beneficiile sunt clar trasate de ambele părți, ei nu vor fi în stare să aleagă corect, pentru că nu contează ce rudă de-a zecea este în fruntea lui, în raport cu el toți oamenii trebuiesc tratați egal și cu același respect. Ce am scris în acest fragment este abstract pentru România, știu, dar atât de ușor și simplu de realizat.
Personal am evitat să dau like-uri si share-uri pentru că acțiunile mele de la distanță nu vor alege primari mai buni în localitățile în care eu nu locuiesc. Schimbare cu forța nu se face, fiecare trebuie să-și dorească schimbarea și să lupte pentru ea, în casa lui, în localitatea lui și apoi în țara lui.
În lumea femeilor, căci pe a bărbaților nu am ajuns să o cunosc din perspectiva aceasta, există filosofia singurătății, care se aplică exemplarelor care nu au parteneri sau despre care nu se posedă informația că ar avea parteneri. Această precizare este necesară deoarece multe femei singure, nu au parteneri oficiali dar posedă parteneri neoficiali, neeligibili din anumite motive pentru care sunt ținuți la secret, în dulap, alături de alte schelete, setul de bondage și vibrator.
Filosofia singurătății dă foarte bine pe hârtie, asociind independența, tăria, fericirea și mulțumirea cu interiorizarea, disociind-o de factorii externi și susținând că trebuie să-ți fie bine în primul rând ție cu tine și apoi își va fi bine și cu ceilalți. Merge chiar mai departe și dezbracă singurătatea de demonizarea cu care este încărcată de societate și familie, sugerând eliberarea de frica singurătății sub povara căreia femeile au de multe ori tendința de-a continua relații dezavantajoase. Mesajul este clar, nu avem de ce să ne temem de singurătate, nu însemnă moartea simțurilor și practicată în doze mici, în anumite intervale de regăsire și vindecare, este foarte recomandată. Singurătatea oferă pentru cei care o experimentează în primul rând un anumit confort, o anumită comoditate care o fac foarte plăcută. Pe de o parte ea privează de un anumit ajutor, de mâncarea gătită, cumpărăturile făcute sau cauciucurile schimbate, dar pe de alta scutește de haine aruncate, păr de câine sau vase nespălate. Există în ea consolarea că, nu-ți deranjează nimeni status quo-ul, asupra căruia ai putere deplină, și-l poți construi după bunul plac. Singurătatea mai promovează și idea de libertate, construind în jurul ei iluzia puterii de alegere. Fiind liber, teoretic poți alege din nou, oricând și pe oricine. Dar, ca orice tratament eficient și singurătatea atunci când este practicată în exces, nu doar că-și pierde din valoarea curativă, dar devine o dependență dăunătoare și greu de lecuit.
Că ne place sau că nu, nu am fost făcuți să trăim singuri. Avem nevoie să fim apropiați de alți oameni și conviețuirea cu un partener potrivit face viața mult mai ușoară, mai frumoasă și mai productivă, singurătatea excesivă ducând la alienare, înstrăinare, acreală, frustrare sau depresie. Este o linie foarte fină între beneficiile singurătății și efectele ei dăunătoare. Ca în orice relație este greu de observat când această uniune cu singurătatea, practicată de multe femei, devine toxică. Teoretic femeile singure sunt libere să aleagă din nou și pe oricine, dar în practică ele sunt deja luate de singurătate. Sunt multe femei frumoase, deștepte și talentate ce-și doresc o familie, ce tânjesc după dragostea din cuplu, dar nu pot să iasă din capcana singurătății.
Alienarea se petrece treptat, zi de zi și începe câteodată cu o iubire banală, dar neconsumată ce marchează sufletul și-l trimite în izolare, transformând cu pasiune eșecul amoros într-o obsesie inutil glorificată. Apoi urmează o desprindere treptată de realitate, unde victima acestei vicioase pasiuni își crește stima de sine în comparație cu orice potențiali pețitori i-ar apărea în cale, indiferent cât de frumoși, deștepți și avuți ar fi ei, găsindu-le tuturor și fiecăruia câte un defect sau un minus, care-i face ineligibili pentru o relație de succes. Cu cât mai singură este o femeie, cu atât pretențiile, cerințele și așteptările ei pentru banalități cresc, idealizându-i în minte realitatea cea se lasă așteptată. De aceea bărbații de multe ori le preferă femeile proaspăt ieșite din alte relații, în detrimentul celor care au fost mult timp singure, pentru că sunt mai conectate la realitatea relației și funcționarea cuplului.
Câteodată, în momentele ei crunte de singurătate, femeia frumoasă și încă doritoare, încercă să facă pași înspre a cunoște persoane noi, sperând să-și găsească pe cineva alături de care să-și întemeieze o familie. Însă, cu cât se afundă mai mult în singurătate și odată cu trecerea anilor, se schimbă și parametrii jocului amoros, iar opțiunea de-a căuta activ un partener devine o povară tot mai grea și mai ales umilitoare. Multe femei eligibile nu doresc de la un anumit punct să se expună ori să se supună acestui proces de loc plăcut de căutare și selecție a unui bărbat. Singurătatea în schimb, le oferă siguranță, distanță și mai ales reduce umilințele ce inevitabil vor apărea din eșecurile și greșelile amoroase.
Evitând singurătatea nu ai ocazia să te cunoști, să te întărești și să-și creezi confortul și independența de care ai nevoie pentru a-ți defini mai bine cerințele și nevoile. Cultivând singurătatea prea mult timp te înstrăinezi de cuplu, relație și familie. Și atunci cum să păstrezi acest echilibru atât de fragil?
Eu a îmbrățișat singurătatea cu scepticism, însă m-am bucurat de libertatea ei din plin, alegând totuși ca să-mi întrerup clipele mele de meditare individuală cu regulate întâlniri, prin care am încercat să mențin activă speranța găsirii unei jumătăți potrivite. Am acceptat, călcându-mi pe mândrie, că a găsi un partener potrivit necesită o investiție din partea mea, având măcar datoria de-a mă prezenta la întâlniri și astfel, oferindu-mi șansă de-a cunoște pe cineva.
Alegerile prezidențiale din Polonia au reprezentat o luptă între generații și categorii sociale. S-au luat la trântă tinerii ateiști, ce refuză să-și boteze copii, cu bunicii lor catolici, obedienți ai popilor catolici.
Introducând votul în urne, s-au combătut cu ardoare între ele familiile educate cu unu-doi copii și plătitoare de taxe în al doilea prag de la oraș, cu familiile mai puțin școlite, mândre posesoare a trei-patru urmași și fideli clienți ai programului 500+ de la țară.
Au luptat cu ardoare, au votat cu patimă și au câștigat democratic săracii, asistații social, xenofobii și pensionarii. I-a ajutat diaspora, mai ales milioanele de polonezi din State, plecați pe vremea comuniștilor și deconectați la realitatea curentă din Polonia, votanți a lui Trump și a republicani pe tărâmul tuturor posibilităților, dar ai socialiștilor în țara de baștină. De cealaltă parte au pierdut tinerii, educații, vorbitorii de limbi străine, antreprenorii și plătitorii de taxe. Urmează cinci ani de PiS în Polonia și va trona naționalismul, țara se va împrumuta și mai mult, iar złotówka poloneză se va devaloriza cu brio. Democrația, această tiranie a majorității nu-i cel mai sănătos sistem pentru progres și dezvoltare, căci frâna generațiilor ce-și așteptă trecerea este necruțătoare.
Bătălia nu-i însă pierdută. Diferența dintre candidați a fost minimă, iar speranța trăiește pentru alegerile parlamentare, care sunt în esență mult mai importante decât cele prezidențiale.
Într-un fel situația este similară cu ceea ce se întâmplă în România, însă acolo tot sistemul este corup, fără urmă de schimbare, atâta timp cât generațiile mitei vor trăi și guverna.
Am fost întrebată despre cum e să te măriți, când de fapt nu ai vrut niciodată, iar prima mea tendință am fost să răspund nașpa. Apoi am realizat că nu ar fi răspunsul corect și cu siguranță insuficient de cuprinzător. Aș începe prin a analiza cuvântul niciodată, pe care îl găsesc extrem de categoric și neadecvat întrebării. Eu m-am măritat într-un moment în care nu aveam astfel de nevoi sau dorințe. Nu-i dorisem să mă căsătoresc până atunci și nici nu mi-am dorit asta în momentul în care m-am căsătorit, așa că am luat totul un pic mai diferit decât o iau de obicei miresele doritoare. Am acceptat nunta ca pe o sarcină, un fel de proiect pe care trebuie să-l fac mai mult pentru alții decât pentru mine. Mi-am scris pe o foaie sarcinile și am început să le îndeplinesc, dar fără ardoare sau emoții, ci mai degrabă într-un stil de romantism calculat dictat de stil și fără pretenții simbolice reale. Din tot actul căsătoriei am reținut bine în memorie momentele în care m-am simțit străină, absentă, actriță sau semnele că nu-i cum ar fi trebui să fie, mirându-mă mai apoi cu câtă măiestrie fotograful a unit elementele fragmentate ale puzzle lui într-o armonie care nu a existat. Nu am fost forțată să mă căsătoresc, deci nu am avut un element de repulsie față de ceea ce s-a întâmplat acolo, dar nici nu am făcut-o cu tragere de inimă. Am fost un actor într-o comedie forțată, agățându-mă cu disperare de fațada aparențelor și atât.
De ce am făcut-o? Presiunea celeilalte persoane, care era gata pentru acest pas și incapacitatea mea de a suporta consecințele unui nu, ce ar fi însemnat terminarea relației și plecarea pe drumuri separate mai departe. Nu am fost gata să-mi asum atunci un nou început, așa că am acceptat să mă afund în ceea ce aveam și mai mult, chiar dacă asta a însemnat o sufocare temporară. Dacă aș sfătui vreodată pe cineva să facă ceea ce am făcut eu? NU! Căsătoria presupune două elemente de DA, în primul rând să-ți dorești tu să faci pasul respectiv și în al doilea rând să-ți dorești să-l faci cu persoana respectivă, care-i lângă tine în momentul respectiv. În cazul meu nici un da nu a fost de fapt îndeplinit și subtil am comunicat asta printr-o glumă pe care obișnuiam să o repet. Când am fost întrebată de ce nu am ales o rochie complet albă de mireasă, am răspuns că la următoarea căsătorie.
Cumva bănuiesc că sunt mulți bărbați care trec prin situația respectivă în care am fost eu, dar sunt și multe și femei. Sunt multe căsătorii unilaterale.
Mă întorc din Varșovia cu trenul de 17:30. Părăsesc orașul cu un dram de regret și la o oră mult prea devreme pentru mendrele mele obișnuite, alegând să renunț la o noapte de alcooale și iarbă în compania arabilor pentru o seară liniștită la mine acasă, eventual în compania arhitectului și a prietenilor lui, cu care mă văd tot mai des în ultima vreme.
Duc cu mine remușcarea că am făcut alegerea greșită. Alegerea asta este din ciclul celor pe care oricum le-i potrivi, tot nu face click. Ultima oară când am trecut printr-o situația similară a fost în Berlin. Atunci am avut de ales între Bergheinn și întâlnirea cu un tip de pe Badoo, un farmacist care a venit din Halle două ore cu mașina ca să mă cunoască. I-am propus la modul mai serios decât în glumă, să intrăm în Bergheinn, când am trecut prin fața clădirii, dar a fost prea moale. M-am gândit ulterior cu regret că, l-aș fi putut abandona acolo, la intrare. Dacă nu m-ar fi lovit remușcarea. Remușcarea, care în situațiile acestea este perversă, căci o ai indiferent de alegerea pe care o faci. Este remușcarea inevitabilă, pe care decât să o iei în brațe, ai prefera să te tai dureros în două, ca să poți fi în două locuri în același timp, împăcând-ți și nevoile blânde și pe cele sălbatice, iar pe deasupra și pe ale altora.
Partea proastă în aceste situații, când ambele par bune și în același timp la fel de proaste, este că nici una nu-i ideală, neștiind niciodată, care-i cea corectă. Privind pe termen scurt cea mai bună alegere este de multe ori una, care pe termen lung are toate șansele să fie cea mai proastă. Retrospectiv, farmacistul din Halle a fost simpatic, m-am bucurat de compania lui vreo 4 ore, iar apoi ne-am făcut multe planuri și ne-am scris activ până prin perioada Crăciunului. Atunci i-am refuzat iniția de a petrece sărbătorile împreună în Halle, alegând să le petrec la mine acasă cu arhitectul. M-a mânat comoditatea stabilității, cu un bărbat cu care aveam deja câteva chestii în comun și eram compatibilă sexual, inhibându-mi spiritul de aventură cu un altul, care mă știa cu numele de pe Badoo.
Oricum ar fi, nici o alegere nu mă satisface pe deplin și în curând oboseala îmi va șterge regretele.
In singurul weekend care mi-a rămas liber din martie, vor sa se întâlnească cu mine doi băieți. Cel de 30 de ani e scorpion, iar cel de 31, e sagatator. Unul e englez, celălalt e polonez. Unul e prof de sport, și câștiga cam jumătate din cât fac eu, celălalt e englez și câștiga in lire. Polonezul fute mai bine, dar englezul e mai cu bun simț. Pe polonez l-a apucat acum disperarea pentru mine, iar cu englezul îmi fac planuri de vizitat Londra. Polonezul e un bun ascultător, inteligent, frumos, dar prea frustrat fata de mine, manifestându-se și prin crize de furie, ironii și multă critica la adresa mea. Englezul e banal, închis, repetitiv, dar onest de încântat de mine, complimentându-mă mereu. Polonezul m-a prezentat familiei extinse, de care nu am fost prea încântată, iar englezul m-a declarat femeia ideală.
Anul trecut i-am băgat pe amândoi intr-un weeked, englezul sâmbătă, polonezul duminică. Acum, îmi cere fiecare un weekendul întreg, iar eu va trebui sa aleg?
Alegerile prezidențiale din Polonia au reprezentat o luptă între generații și categorii sociale. S-au luat la trântă tinerii ateiști, ce refuză să-și boteze copii, cu bunicii lor catolici, obedienți ai popilor catolici.
Căpşunăriţa 