17 mai
În urmă cu zece ani eram mireasă într-o rochie de culoare șampanie, cu broderii albe, ținând în mână un buchet de trandafiri și lăcrimioare. Zece ani mai târziu, în mașină aud un cântec și mă gândesc la el, nu fostul soț, si nici amantul cu care l-am înșelat, ci la următoarea mare dragoste, care a venit la pachet cu câteva kg de dopamina, administrate regulat și cu atenție sporită.
A fost interesant să fiu mireasă, într-un amestec de iluzii împrumutate din folclorul popular, căci eu nu prea m-am văzut în acest rol niciodată, multe și mărunte așteptări ale celor din jur și o totală lipsă de romantism dintre noi, tânăra și frumoasa pereche. Îmi amintesc ca ne-am certat cu plânsete din partea mea (îmi intram deja în rol) în seara dinainte nuntii, căci la restaurant nu puseseră suficiente mese, pentru numărul de invitați. Cumva vina aceasta (ca și multe altele ulterior) a căzut pe mine, pentru ca nu mi-am dat eu seama, mai devreme de greșeala altora. În noaptea dinainte nuntii mi-a venit ciclul, dimineața am întârziat la coafor, la biserica am pronunțat greșit cuvântul „credincioasa”, în timpul petrecerii mi s-a rupt rochia, cusută mai apoi cu ață galbenă, iar după ce am dansat cu toți invitații și ne-am retras în cameră ca doi porumbei ne-am pus la somn. Căsătoria am continuat-o cam in același stil pompos în afară, unde totul strălucea artificial și jalnic interior, absent și steril. După nuntă am avut plăcerea de-a petrece una dintre cele mai puțin plăcute vacanțe din viața mea, în care dorințele mele boeme de tânără mireasă s-au ofilit sub cruda realitate a soarelui Turciei. A fost probabil cea mai lipsită de sex săptămână de miere din câte au existat vreodată.
Poate o fi de la mai, cică aduce ghinion la nunti, conform tradiției poloneze.
Căpşunăriţa 