Orbi

Un roman de Petronela Rotar

Am terminat destul de repede Orbi. Legat nu m-a ținut mai mult de vreo opt ore de citit. A fost o lectura ușoară. Mult prea ușoară, mi-am zis la început, ca mai apoi să înțeleg că, trebuia să fie necesar de ușoară, pentru a putea fi citită, recunoscută și înțeleasă de către cei care ar trebui să o citească, să o recunoască și să o înțeleagă.

Am luat-o pentru că voiam să citesc abordarea autoarei despre abuz. Îmi închipuiam că o să înceapă cu primi pași, cu primele înjurături sau umilințe, ca să am surpriza de a fi aruncată direct în tumultul evenimentelor. Când am deschis cartea, victima era deja conștientă. Știa ce i-se întâmplă și încerca să evadeze din labirintul abuzului. Conversațiile lungi și inutile erau deja transformate în apeluri nepreluate, iar cenușa umilinței i-se scurgea pe frunte în văzul lumii. Era prea disperată, ca să-și mai ascundă realitatea. Răspundea deja cu furie, fiind capabilă de o cruntă violență fizică, căci barierele ei erau de mult trecute, iar realitatea nu mai avea conotația firescului. Mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre momentele de claritatea, în care trăia abuzul ca pe ceva real, dar în același timp  realiza că-i ceva anormal, sau despre decizia și factori motivaționali care au determinat-o să înceapă lupta de eliberare. Găsesc că multe femei trăiesc în abuz, conștientizează treaba asta, dar aleg să se anestezieze cu minciuna că ”nu-i adevărat, nu li-se poate întâmpla lor”, decât să-și asume și eventual să schimbe ceva.

Mi-ar fi plăcut, ca lectura să fi explorat un pic mai mult comportamentul abuzatorului, nu doar prin prisma a ceea ce făcea, deși am recunoscut foarte bine stilul în șiragul de mesaje repetitive și insistențele nesfârșite, dar și prin prisma a ceea ce gândea și mecanismele, care se ascund în spatele pretextelor lui. Ca factor motivațional, alcoolismul mi s-a părut o ieșire mult prea ușoară, prea clară și prea explicativă.

M-a surprins asumarea victimei, căreia autoarea i-a dedicat destul de mult spațiu. Parte  semnificativă a procesului de vindecare, asumarea este cea mai dificilă pentru o victimă. Asumarea e ca și cum ai lua un pansament de pe o rană, ca să o lași să se vindece, să o cicatrizezi. După ce îți asumi, renunți și la furie, dar și la confortul de a fi o victimă. Reflexia de sine, iertarea și maturizarea victimei sunt etape prin care victima abuzului trebuie să treacă, pe care trebuie să și-le însușească, pentru a putea merge mai departe și mai ales pentru a nu deveni rându-i abuzator. Interesant cum multe victime, mai ales in frageda pruncie, devin la maturitatea abuzatori.

Cartea se bazează pe modele concrete de disfuncționalitate a familiei, ce în generația următoare are consecințele aferente, fiind din punctul acesta de vedere mult prea evidentă. Dar în același timp vorbește într-un limbaj universal, cu o aplicabilitate foarte extinsă, într-o societate în care copii au fost crescuți cu o stimă scăzută de sine, umiliți, loviți, jigniți și foarte vulnerabili.

O lectură care merită citită de toți copii generației mele.