Ficțiune

Nu mai am flow la scris de ceva vreme. Mi-am ieșit din mână când am decis să fac o pauză pentru că aveam prea multă agitație în jur, iar acum găsesc orice text ce-mi iese din condei în limba română plat. Cam tot ce scriu de ceva vreme mi-se pare o debitare de banalități inutile, iar limba care le leagă nu-i mai vine natural. Paradoxal am multe de spus și pe deasupra mi-se întâmplă chestii interesante, neprevăzute, încurcate în ițele vieții și ale oamenilor, despre care simt nevoia să vorbesc, pe care mi-ar plăcea să le povestesc. Cuvintele însă nu-mi mai curg natural, nu în română și în nici un caz aici.

S-au întâmplat lucruri ce nu mai pot fi scrise pur și simplu pe blog, fiind prea profunde și mult prea personale, iar blogul acesta anonim este mult prea public pentru a împărtăși bucăți secrete din mine pe el. Am vreo 100 de pagini scrise sub formă de carte, pe care însă va trebui să o refac de la început, pentru că în sfârșit i-am găsit o formă corectă și total diferită. Ar trebui să o încep, dar am o anxietate puternică. O recunosc, căci am avut-o și înainte de a-mi scrie doctoratul și l-am scris în mai puțin de 9 luni.

Nu știu cât va dura, nu știu câte de lungă va fi ori cât de valoroasă pentru mine sau altora, însă știu că este singura modalitatea prin care pot să scriu fără să mă autocenzurez, fără a purta cu mine în fundul minții vocea biciuitoare a îngrădirilor societății, așteptărilor cititorilor și pedeapsa apropiaților.

O pot numi oricând ficțiune.

Carte: 27 de pași

27 de pași este genul de carte ca-ți place să o citești pentru ca este interesantă, impredictibilă, chiar dacă poți să dai un google rapid despre un sumar al autorului. Eu nu îl știam și nici nu m-a atras coperta cărții, căci o văzusem undeva pe net, însă m-a convins să o citesc un interviu cu autorul. Mi-a plăcut modestia și asumarea lui.

Cartea este bine scrisă, plină de surprize, amestecând poveștile din copilărie, cu trecutul teribilist și prezentul provocator în mintea cititorului, ca și cum ar fi propria sa viață pusă la bătaie. Citind-o am recunoscut elementele României post comuniste, modelul de familie și relații ce se dezvolta acolo după revoluție, ba chiar mi-am numărat diferența de ani față de autor, încercând să-mi amintesc unde erau eu în vremea aventurilor sale. Am simțit vibrații similare când am citit pasajele din carte ce descriau cu fascinație viața din afară și pe care românii, ce o iau în piept cu pila, clisa și ceapa învelite în ziar, ori cu hârtia igienică roz de proastă calitate în traistă. Mi-am recunoscut conaționalii deghizați ba în smecheri de succes cu haine și ochelari neapărat de marcă, ba în milogi modești exploatați de străini, ori țepari la colțul străzii. Ultima dată am văzut alba neagra în Berlin și scria român pe frunțile celor din galerie. Cartea atrage prin onestitate și acceptare. Autorul se acceptă cu bune și rele, nu mai încercă să impresioneze pentru că a jucat deja acest rol și știe că nu aduce nimic deosebit. Realitatea este mult mai tare, căci în momentele critice doar sinceritatea dureroasă te poate ajuta cu adevărat.

Orbi

Un roman de Petronela Rotar

Am terminat destul de repede Orbi. Legat nu m-a ținut mai mult de vreo opt ore de citit. A fost o lectura ușoară. Mult prea ușoară, mi-am zis la început, ca mai apoi să înțeleg că, trebuia să fie necesar de ușoară, pentru a putea fi citită, recunoscută și înțeleasă de către cei care ar trebui să o citească, să o recunoască și să o înțeleagă.

Am luat-o pentru că voiam să citesc abordarea autoarei despre abuz. Îmi închipuiam că o să înceapă cu primi pași, cu primele înjurături sau umilințe, ca să am surpriza de a fi aruncată direct în tumultul evenimentelor. Când am deschis cartea, victima era deja conștientă. Știa ce i-se întâmplă și încerca să evadeze din labirintul abuzului. Conversațiile lungi și inutile erau deja transformate în apeluri nepreluate, iar cenușa umilinței i-se scurgea pe frunte în văzul lumii. Era prea disperată, ca să-și mai ascundă realitatea. Răspundea deja cu furie, fiind capabilă de o cruntă violență fizică, căci barierele ei erau de mult trecute, iar realitatea nu mai avea conotația firescului. Mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre momentele de claritatea, în care trăia abuzul ca pe ceva real, dar în același timp  realiza că-i ceva anormal, sau despre decizia și factori motivaționali care au determinat-o să înceapă lupta de eliberare. Găsesc că multe femei trăiesc în abuz, conștientizează treaba asta, dar aleg să se anestezieze cu minciuna că ”nu-i adevărat, nu li-se poate întâmpla lor”, decât să-și asume și eventual să schimbe ceva.

Mi-ar fi plăcut, ca lectura să fi explorat un pic mai mult comportamentul abuzatorului, nu doar prin prisma a ceea ce făcea, deși am recunoscut foarte bine stilul în șiragul de mesaje repetitive și insistențele nesfârșite, dar și prin prisma a ceea ce gândea și mecanismele, care se ascund în spatele pretextelor lui. Ca factor motivațional, alcoolismul mi s-a părut o ieșire mult prea ușoară, prea clară și prea explicativă.

M-a surprins asumarea victimei, căreia autoarea i-a dedicat destul de mult spațiu. Parte  semnificativă a procesului de vindecare, asumarea este cea mai dificilă pentru o victimă. Asumarea e ca și cum ai lua un pansament de pe o rană, ca să o lași să se vindece, să o cicatrizezi. După ce îți asumi, renunți și la furie, dar și la confortul de a fi o victimă. Reflexia de sine, iertarea și maturizarea victimei sunt etape prin care victima abuzului trebuie să treacă, pe care trebuie să și-le însușească, pentru a putea merge mai departe și mai ales pentru a nu deveni rându-i abuzator. Interesant cum multe victime, mai ales in frageda pruncie, devin la maturitatea abuzatori.

Cartea se bazează pe modele concrete de disfuncționalitate a familiei, ce în generația următoare are consecințele aferente, fiind din punctul acesta de vedere mult prea evidentă. Dar în același timp vorbește într-un limbaj universal, cu o aplicabilitate foarte extinsă, într-o societate în care copii au fost crescuți cu o stimă scăzută de sine, umiliți, loviți, jigniți și foarte vulnerabili.

O lectură care merită citită de toți copii generației mele.

Femeile și Pasărea Vopsită

Sunt multe elemente în cartea lui Kosiński, care mi-au rămas în minte, dar cu siguranță uciderea Ludmilei, a avut pentru mine o conotație aparte. Pentru că, doar o femeie, poate înțelege cu adevărat ura altei femei, brutalitatea și forța ei de propagare. Ludmila este un personaj din cartea Pasărea Vopsită, o femeie nebună ce cutreieră pădurile, ademenind bărbații. Ea fute tot ce prinde, câteodată mânată de o dorință nebună pentru sex, iar fiecare bărbat însurat ce își bate cu succes nevasta, visează să se termine între picioarele ei. Povestea Ludmilei nu reflectă atât de puternic caracterul ei, marcat de un viol în adolescența timpurie, pe cât reflectă caracterul general al femeilor, ale nevestelor bătute de soți, umile, slabe și molcome în fața bărbatului, dar pline de ură, răzbunătoare și puternice față de alte femei, potențiale rivalele posesoare de bărbați ademeniți. Aceste femei slabe, firave și supuse ce se lasă bătute și violate de soți în tăcere, o jupoaie de vie pe Ludmila, în miezul zilei, pline de ură și frustrare. Și nu, nu pentru ea, ci pentru soții lor neglijenți, abuzivi și trădători.

Femeile sunt creaturi curioase, urmașe ale Evei, păcătoasa supremă, au fost pedepsite cu o lipsă de raționament grotească în privința bărbaților. Prietene la cataramă, vecine de nădejde și surori în suferință, ele devin neînfricate dușmance, rivale otrăvitoare și ucigașe fără de milă, când bărbatul, acest măr al discordiei delicios, este prins la mijloc. Cazul clasic de infidelitate în cuplu este cu prietena nevestei, care râvnește în tăcere la a poseda între picioare, tot ce are mai bun sora ei de suflet, vecina de scară sau amica, cu dinții mai albi, știindu-se printre femei că, un bărbat luat, e garanția calității.

Se spune că femeile se aranjează pentru bărbați, că se machiază și se împodobesc pentru a le atrage atenția, pentru a-i cuceri și a le intra în grații. Nimic mai fals, căci bărbații, creaturi primitive și oneste, sunt cel mai mult atrași de o femeie goală, naturală, eliberată de corvoada machiajului excesiv sau a hainelor de firmă. Femeile se împopoțonează pentru ele, pentru propria lor vanitate, într-o luptă acerba de rivalitate cu consoartele lor.

Femeile sunt stâlpii societății, temelia ordinii și orânduirii sociale, pe care nu o conduc și pe care nu și-o asumă în mod deschis, dar pe care o susțin printr-o complicitate tăcută, mânate de o gelozie acută pentru potențialele rivale. Ele nu sprijină alte femei din invidie, mai ales atunci când le lipsește bărbatul sau sunt nemulțumite de ceea ce el le oferă.

Kosiński ca orice scriitor sofisticat, alege să exploreze femeia în starea ei pură, sălbatică și dezinteresată de bărbat. O alege pe Ludmila, al cărui sistem de valori și raportare în relațiile umane a căpătat o nouă conotație după actul violului. Valorile și nevoile ei s-au alterat, mutându-și punctul de echilibru de la nevoia de a avea un bărbat la nevoia acută de sex, de plăcere fizică individuală. Femeia fără de bărbat e un radical mult prea liber, mult prea periculos, de unde și nevoia dominantă a consoartelor de a o anihila.

Amintiri: Roșu ca să schimbăm dispoziția

S-a întors în cameră după una din discuțiile acelea, pentru care simțea nevoia să părăsescă camera, când își asculata mesajele de la copilul cel mic pe sau îi spunea nevestii un Kocham Cie la final, însoțit de bużiaki. Erau tipul de discuții, pe care la început le purtat deschis, fără vreun interes sau menaj pentru sentimentele mele, potențiale pe atunci. Mai apoi a început să inventeze scuze, pentru a putea ieși, ca în cele din urmă doar să mă informeze că iese, de obicei însoțit de un comentariu ironic de-al meu. Simțeam o satisfacție de fiecare dată când aveam ocazia să-i reamintesc că e însurat.

De data asta s-a întors bine dispus. Îi povestise recepționista despre ceva club faimos din Priștina și voia neaparat să mergem să bem ceva acolo. M-am uitat la el sictirită și l-am urmărit cum pălăvrăjește despre ieșitul în oraș. Orașul frumos, cu aer răcoritor, ce intra pe fereastra geamului din Diamont Hotel, situat strategic in centrul orașului și înconjurat nu de una, ci de trei moschei, de la care tocmai auzisem pentru 15 minute o rugăciune în arabă, în timp ce îmi exersam talentul literar cu un text pentru blog.

Am tras pe gât o gură de coneac, pe care îl aveam mereu în dotare, și am început să scot din geanta mică o rochie roșie, mulată pe corp și o geacă în aceași culoare, cu fermoarul într-o parte. Mi-am tras câte o linie neagră peste ploapele superioare, mi-am pus ruj roșu aprins pe buze și am fost gata de plecare.

M-a privit mirat, complimentându-mi înfațișarea atrăgătoare și culorile care îmi capturau fiecare bucată din trăsături mele de brunetă cu ochi căprui și pielea albă, delicat bronzată. Ne-am îndreptat spre lift, cu care alături de noi au coborât trei masculi musculoși. La ieșirea din hotel m-a luat de mână, traversând centrul orașului la pas lejer în căutarea clubului. L-am găsit închis în perioada de vară, și după ce am mai rătacit un pic pe strada principală, ne-am așezat pe terasa unui bar, unde el a comandat whiskey on the rocks de cîteva ori, iar eu am baut vreo trei mochitto. M-a complimentat toata seara, făcându-mi poze și fașcinându-se cu mine. A vrut să trimită poza mea unui prieten, dar nu mi-am dat accordul. Mi-a zis printre altele să scriu o carte, și altceva nu îmi mai amintesc în particular din seara aceea.

A doua zi i-am zis că nu mai vreau, pentru că nu are nimic de oferit … nici măcar dragoste.

Scurtătură

Sunt la o rascruce de drumuri din aia futizata, in care nu stiu in ce directie sa o apuc. Am de ceva vreme presiunea timpului si mi-e frica sa ma angajez in ceva, daca nu sunt convinsa cu desavarsire, am sa-mi pierd timpul, pe care nu-l am. Doar ca, convingerea aia cu desavarsire nu mai vine, si nici nu o sa vina de acum incolo, pentru ca am trecut de varsta naivitatii, desi sunt incă departe de varsta intelepciunii.

Mi-e frica sa aleg solutia curajoasa, dar nici nu mă simt împacată cu soluția lașă. Probabil am nevoie de somn, mai ales ca pe aici incepe iarna.

Ca să-mi folosesc mușchii creierului, am început să scriu o carte – înca una, dar pe care sper să o și termin și să o si public – dar tot entuzismul s-a cam dus pe pulă, cand am dat de diacritice. Diacriticele sunt moartea pasiunii, ca trebuie să mă și uit la tastatură, nu doar in creier.

Si daca tot veni vorba de carti, cea mai faimoasa publicatie a mea artistica, e intr-o carte editata de mult, de revista Tango. Trecem peste faptul ca, mi-au trimis si mie cu greu un exemplar, cartea Cele mai frumoase iubiri e chiar interesanta, desi pe alocuri prea siropoasa.