Socializarea în mijloacele de transport

Pornesc din Amman obosită, la ora două a dimineții. Mi-aș dori ca măcar odată să se așeze lângă mine un tip mișto și neînsurat, dar în timp ce scriu aceste rânduri se așează un fumător înrăit cu barbă. Tipul mișto, deși chel, s-a pus două rânduri mai în spate 😕.

Pe vremuri, călătorind cu avionul mai ales pe cursele mai lungi, mă socializam cu partenerii de scaun. Mai schimbam un zâmbet, câteva cuvinte de complezență sau chiar contacte. Într-un fel, simțeam nevoia să fac asta, ca dintr-o obligație de bun simț, dar și pentru că-mi plăcea să cunosc oameni noi, cu care să exersez arta conversației. În timp, zburând tot mai mult, am pierdut acest obicei, până la nivelul de a socializa relativ limitat și cu tovarășii de călătorie. E drept că, în același timp și-au făcut apariția și smartphone-urile, iar conversația s-a mutat din sfera fizică, în cea virtuală. În loc să vorbesc cu un om nou ce se așează lângă mine în aeroport sau avion, aleg să scriu mesaje cunoștințelor pe Whatsapp, cu căștile în urechi.

Mă uit la vecinii mei de scaun și realizez după portul și preocupările lor că nu vom face prea mult small chat. Cel din depărtare-i un japonez oficial, iar fumătorul, tocmai și-a pus un film pe telefon. Acuma m-am prins și eu de ce cumpără lumea telefoanele tot mai mari și neîncăpătoare în buzunare: să-și pună filme pe ele în mijloacele de transport în comun.

În rest, în avion se tușește la greu. Mulțumesc BeGood pentru un super fular/beauty tube, pe care-l folosesc și pe post de mască 😉.