Soluții

Duminică după-amiaza, o zi frumoasă de toamnă cu frunze gălbui scuturându-se din copacii semeți în așteptarea iernii. Petrecusem un weekend la malul mării, într-un hotel de 5 stele cu amici din Varșovia, iar acum admiram pescărușii la o cafea, înainte de a porni spre casă. Mă întorceam doar ca să mă împachetez pentru București, așa că am condus lin două ore pe muzica lui Cohen cu gândul la logistica bagajelor, căci după ce reveneam din București, urma să plec la Berlin. Am parcat în cel mai bun loc din parcarea privată a blocului și pe când despachetam, mă întâmpină vecinul ginecolog (care are un cabinet extins pe trei apartamente la etajul unu) să-mi spună că a chemat deja paznicul pentru femeia fără adăpost, ce-și găsește regulat adăpost la noi în scară. Locuiesc central, într-o zonă comercială din oraș, printre bănci și mall-uri, o zonă scumpă și foarte bine comunicată logistic. La primele două etaje ale blocului meu sunt firme, iar intrarea se face prin două uși, având cameră de supraveghere conectată la monitorul unui paznic ce stă la 300 de metrii, 24 din 24.

Am găsit-o pe primele scări ale parterului, umede de la urina ei, ce lăsase o dâră gălbuie în holul dintre uși și zona de sub cutiile poștale. Era beată, vorbea incoerent și puțea. Era starea standard, pe care o cunoșteam deja. A venit paznicul și a scos-o afară, iar a doua zi, pe când eu eram deja în avion, femeia de serviciu a curățat mizeria lăsată în urmă și urina uscată de pe gresie. Până să o curețe însă, am parcurs-o de câteva ori, cărându-mi bagajele din mașină și spre mașină, în mirosul îmbâcsit al scării blocului cu geamurile larg deschise și murdăria resturilor de mâncare ce căzuseră în urma ei. Se adăpostește în scara blocului nostru de când s-a terminat renovarea, iarna sau vara când plouă. Intră, sunând la firme, ce deschid fără să se uite cine-i clientul. Prima dată când am găsit-o, era într-o dimineață. Se auzea un zgomot ciudat de pe casa scării (sforăit, aveam să aflu), iar pe coridor la mine se simțea o duhoare grețoasă.

De fiecare dată când intră în scara blocului se simte prezența ei, pentru că mirosul îmbâcsește toată scara. E neplăcut, frustrant și obositor să ai de furcă regular cu treaba asta. Am vorbit și cu paznicul și îmi povestea cum nu poate să facă nimic, căci la jandarmii nu răspunde nimeni după-masă, și deși el o alungă, ea se întoarce. Pe de o parte ți-e milă de ea: un om distrus de alegerile făcute, de o potențială copilărie defectă și de alcool, care-și duce zilele pe străzi și caută un loc unde să poată dormi în căldură lângă sticla de alcool. Când se așează iarna în Polonia, afară e ultimul loc în care ai trimite un câine și în nici un caz un om. Pe de altă parte mi-e milă de mine: un om ce merge zilnic la muncă, ce s-a străduit dintotdeauna și a ales să lupte, pentru ca într-o zi să-și poată permite un anumit stil de viață, o locuință centrală și curată.

Este ciocnirea stilurilor de viață și a alegerilor, atât de evidentă pe străzile Manhattan-ului din New York, unde în fața magazinelor cu mărfuri scumpe și sofisticate dorm homless-și întinși pe trotuar, și atât de frustrantă pe scara mea de bloc, unde pătrunde ilegal o alcoolică murdară. Tot în NY am observat arta ignorării ridicată la rang de stil de viață, deși mie personal mi-e greu să abordez situația indiferent, emoțiile mele oscilând între milă, pentru situația precară a oamenilor ce trăiesc pe străzi și frustrare, față de comportamentul lor ce mă afectează pe mine. Privind obiectiv întreb: care-i soluția, prin care putem conviețui toți, fiecare în armonie cu alegerile sale, dar și cu ale celorlați?

Noi ăștia bogații, educații și ordonații, oare putem în mod real să-i integram pe cei care nu se doresc integrați, iar dacă nu, cum ne putem apăra de ostilitatea lor, pentru că inevitabil, atâta timp cât sunt lângă noi, nu-i putem pur și simplu ignora. E inuman.