Soluții

Duminică după-amiaza, o zi frumoasă de toamnă cu frunze gălbui scuturându-se din copacii semeți în așteptarea iernii. Petrecusem un weekend la malul mării, într-un hotel de 5 stele cu amici din Varșovia, iar acum admiram pescărușii la o cafea, înainte de a porni spre casă. Mă întorceam doar ca să mă împachetez pentru București, așa că am condus lin două ore pe muzica lui Cohen cu gândul la logistica bagajelor, căci după ce reveneam din București, urma să plec la Berlin. Am parcat în cel mai bun loc din parcarea privată a blocului și pe când despachetam, mă întâmpină vecinul ginecolog (care are un cabinet extins pe trei apartamente la etajul unu) să-mi spună că a chemat deja paznicul pentru femeia fără adăpost, ce-și găsește regulat adăpost la noi în scară. Locuiesc central, într-o zonă comercială din oraș, printre bănci și mall-uri, o zonă scumpă și foarte bine comunicată logistic. La primele două etaje ale blocului meu sunt firme, iar intrarea se face prin două uși, având cameră de supraveghere conectată la monitorul unui paznic ce stă la 300 de metrii, 24 din 24.

Am găsit-o pe primele scări ale parterului, umede de la urina ei, ce lăsase o dâră gălbuie în holul dintre uși și zona de sub cutiile poștale. Era beată, vorbea incoerent și puțea. Era starea standard, pe care o cunoșteam deja. A venit paznicul și a scos-o afară, iar a doua zi, pe când eu eram deja în avion, femeia de serviciu a curățat mizeria lăsată în urmă și urina uscată de pe gresie. Până să o curețe însă, am parcurs-o de câteva ori, cărându-mi bagajele din mașină și spre mașină, în mirosul îmbâcsit al scării blocului cu geamurile larg deschise și murdăria resturilor de mâncare ce căzuseră în urma ei. Se adăpostește în scara blocului nostru de când s-a terminat renovarea, iarna sau vara când plouă. Intră, sunând la firme, ce deschid fără să se uite cine-i clientul. Prima dată când am găsit-o, era într-o dimineață. Se auzea un zgomot ciudat de pe casa scării (sforăit, aveam să aflu), iar pe coridor la mine se simțea o duhoare grețoasă.

De fiecare dată când intră în scara blocului se simte prezența ei, pentru că mirosul îmbâcsește toată scara. E neplăcut, frustrant și obositor să ai de furcă regular cu treaba asta. Am vorbit și cu paznicul și îmi povestea cum nu poate să facă nimic, căci la jandarmii nu răspunde nimeni după-masă, și deși el o alungă, ea se întoarce. Pe de o parte ți-e milă de ea: un om distrus de alegerile făcute, de o potențială copilărie defectă și de alcool, care-și duce zilele pe străzi și caută un loc unde să poată dormi în căldură lângă sticla de alcool. Când se așează iarna în Polonia, afară e ultimul loc în care ai trimite un câine și în nici un caz un om. Pe de altă parte mi-e milă de mine: un om ce merge zilnic la muncă, ce s-a străduit dintotdeauna și a ales să lupte, pentru ca într-o zi să-și poată permite un anumit stil de viață, o locuință centrală și curată.

Este ciocnirea stilurilor de viață și a alegerilor, atât de evidentă pe străzile Manhattan-ului din New York, unde în fața magazinelor cu mărfuri scumpe și sofisticate dorm homless-și întinși pe trotuar, și atât de frustrantă pe scara mea de bloc, unde pătrunde ilegal o alcoolică murdară. Tot în NY am observat arta ignorării ridicată la rang de stil de viață, deși mie personal mi-e greu să abordez situația indiferent, emoțiile mele oscilând între milă, pentru situația precară a oamenilor ce trăiesc pe străzi și frustrare, față de comportamentul lor ce mă afectează pe mine. Privind obiectiv întreb: care-i soluția, prin care putem conviețui toți, fiecare în armonie cu alegerile sale, dar și cu ale celorlați?

Noi ăștia bogații, educații și ordonații, oare putem în mod real să-i integram pe cei care nu se doresc integrați, iar dacă nu, cum ne putem apăra de ostilitatea lor, pentru că inevitabil, atâta timp cât sunt lângă noi, nu-i putem pur și simplu ignora. E inuman.

Leganatul (abuzul psihic I)

Ador să mă dau în leagăn, mișcându-mă în ritm regulat, dintr-o parte în alta, cu ochii ațintiți la cer și mintea golită de gânduri. Leagănul te poartă dintr-o lume în altă, din văzduh în neant cu o viteză uimitoare. Leagănul îți dă impresia că zbori cu picioarele înainte spre cerul albastru unde totul e posibil, doar că înainte să te lase să-l atingi, te aduce pentru un moment cu picioarele pe pământ, ca mai apoi să te tragă cu o forță echivalent de puternică înapoi. Ești departe de cer acum.

Povestea unui abuz începe undeva la mijlocul filmului personal, când te trezești într-o realitate străină, repetitivă, plină de conotații familiare, dar pe care nu le posezi. Sigurul instinct pe care te poți baza în e nevoia permanentă de fugă. Vrei să scapi cu viață dintr-o viață, care nu-ți mai aparține. Inexplicabil, deoarece viața ta îți aparține, dar că acum nu o mai simți. Ai impresia că ți-a fost confiscată, cândva, de mult, pe nesimțite. Exiști, dar nu mai ești tu, de fapt nici nu prea știi cine ești de fapt și nici pentru ce și cum de te afili acolo, aici, oriunde. Ruina este singurul tău punct de echilibru, acționând și reacționând instinctiv, ca un animal rănit. Realitatea care te înconjoară și patul în care deschizi ochii dimineața îți este mult prea familiar ca să te iei pur si simplu si să pleci, dar ai o scârbă aparte de fiecare dată când îl simți sub tine.

Totul pare normal în liniștea căminului tău gol de oameni, așteptări și dorințe. E liniștea dinaintea furtunii, când leagănul fragil al vieții tale atinge punctul cel mai de jos, când distanța dintre tine și echilibru este cea mai mică, dar nu ai timp să stai acolo prea mult, pentru că în curând vine furtuna, ce se acumulează în tăcere pe panta descendentă, doar ca să te lovească, când te aștepți mai puțin. Ești în leagănul abuzului, în care urci și cobori, cu viteze amețitoare și în timpi impredictibili. După ce ți-ai încasat porția cu brutalitate, întărâtată de rezistența ta neputincioasă sau amortizată de amorțirea ta inertă, va veni răsplata. Leagănul emoțional te va duce din cel mai cumplit iad în raiul perfecțiunii, oferindu-ți armonia de mult tânjită, emoțiile pozitive și falsa impresie că ai ceea ce-ți dorești.

Adjectivele tale următoare se înscriu între momentele in care te simți neajutorată, inutilă, insuficient de bună, încă caldă, depresivă, nervoasă, violentă și rece, tristă, pe alocuri luptătoare, visătoare, romantică sau poate doar instinctivă.

Dacă abuzul fizic este o  realitate vizibilă, ca un tatuaj temporar pe pielea și carnea ta rozalie impregnat la vedere, abuzul emoțional este o abstracție invizibilă impregnată în minte. Abuzul psihic e ca un cod scris cu amar pe o coală albă de hârtie, pe care îl poți vedea numai după ce îi dai foc. Cam târziu să mai salvezi foaia după ce-i mistuită de flăcări.

Abuzul psihic e ușor de identificat, fiind vizibil la nivelul ochilor avizați, cu o minte ageră sau doar trecută prin leagănul emoțional, căreia scenariul  de bine și rău îi sunt cunoscute. Spre deosebire de abuzul fizic, in care urmele violenței sunt vizibile, abuzul emoțional în primul rând se simte. Se simte ca o goliciune, o lipsă și neliniște ce nu-ți dă pace, o fantomă a ceea ce ai fost și a ceea ce nu reușești să mai fii, a persoanei pe care o exprimi când te simți în siguranță și a persoanei pe care o manifești când ești în prezenta abuzatorului. Sunt multe relații abuzive, sub diferite forme și într-o multitudine de culori, mai mult sau mai puțin brutale, mai vizibile sau mai bine mascate, mai avantajoase sau mai dezavantajoase pentru victimă, mai complicitare sau mai forțate. Sunt oameni care aleg să trăiască în relații abuzive și sunt oameni care ies din ele, dar mai presus de toate sunt oameni care nu știu unde se află, de ce și ce li-se întâmplă. Simt doar că, ceva nu-i în regulă, dar e greu să explice ce.

Schimbare

M-am trezit ieri de dimineață cu alarma telefonului sunându-mi furioasă în urechi. Uitasem să o opresc, așa că ea mi-a dat deșteptarea standard la 6 dimineața. Mofturoasă, am încercat să mai adorm câteva minute, cu dilemele uzuale rulându-mi în minte, într-o stare bolnăvicioasă și indispusă. De câteva zile mă lupt cu pietrele din rinichi, care numai nu se pot decide, dacă să vină pe lume sau nu, iar până atunci se tot strofoacă prin rinichi, ca să îmi dea mie crampe de durere, când mă aștept mai puțin.

După prima tură de medicamente, m-am așezat pe canapea și m-a cuprins o stare de furie ușoară, amestecată cu nerăbdare și un sentiment ciudat de lipsă. Am realizat rapid că am nevoie de o schimbare, de un nou start, așa că am început să mut mobila prin casă și să rearanjez lucrurile. Când ridicam cu putere de canapea, mi-am dar seama ca, poate nu a fost cea mai strălucită idee să le fac pe toate când sunt singură acasă, căci dacă îmi cade o bucată de mobilă pe picioare sau în cap, nici măcar nu-i copilul acasă să bată la vecini după ajutor. Dar dorința și nevoia de schimbare era în mine atât de puternică, că am ridicat și mai cu spor ură canapeaua, doar să o mut în altă parte și să realizez pe urmă, că nu stă bine acolo. Pe lângă schimbări, mi-am făcut și ordine între lucruri, aruncând cu poftă tot ce nu avea sens pentru păstrat, inclusiv cărți. Mă rog, am dus cărțile în pod, că nu mă lasă inima să le arunc la tomberon. Printre hârtii, cosmetice și medicamente expirate, am mai eliminat din posesie și un număr de telefon, ca să pot trece liniștită mai departe și în viața sentimentală. După o vizită la Ikea, alta la spălătoria de covoare, unde am pupat clanța, că am ajuns cu cinci minute după ora închiderii, și o relaxare de două ore la cosmeticiană, m-am culcat aseară la miezul nopții. Am reluat ostilitățile azi de dimineață, și pot să confirm încă odată că, bormașina e nu numai o jucărie foarte mișto, dar și o unealtă foarte utilă la casa omului. Am terminat acum seara și pot să spun doar că, casa mea arată mult mai bine, de-a dreptul încântător. Dacă, înainte simțeam că, îmi invadează spațiul personal fiecare musafir ce îmi intra pe ușă, acum îmi găsesc casa foarte primitoare, socială, chiar dornică să primească musafiri. Și primul musafir, nu s-a lăsat mult așteptat, o prietenă venind azi la cină. A găsit schimbarea foarte plăcută și în casă și în atitudinea mea.

PS: îmi zice cosmeticiana că, rinichii semnifică iubire, afecțiune, sentimente. Nu i-am lăsat extra pentru previziuni, dar mi-a făcut mișto unghiile, roșu clasic, ca de obicei.

PS2: Și dacă tot vorbim de schimbare, mi-am instalat un corector în română la browser, deci o să scriu mult mai corect și plăcu ochiului!

Nu ma lasa mama

L-am rugat pe fostul meu prieten, cu care am ramas cica in relatii de amicitie, sa ma ajute intr-o chestie. Nu foarte complicata si i-am zis chiar ca, ii platesc pentru ajutor. M-a refuzat pe baza a doua motive, foarte elegante din care se citeste perfect cine e el.

Primul e ca nu are timp si e foarte incarcat la munca in perioada asta.  Cunosc motivul asta, el nu are niciodata timp, pentru ca WoT nu se joaca singur, iar la munca de la facultate e cel mai incarcat in perioada de vacante, cand nu trebuie sa predea si nici sa tina consultatii. Atunci se ia frumos si merge acasa, la ma-sa si tac-su, ca sa frece menta pe acolo. La sat cum ar veni.

Al doilea motiv a sunat cam asa „din cauza unor motive personale, nu cred ca ar trebui sa ma angajez in asta”. Si asta se traduce: acuma am alta prietena, iar parintii mei sunt mandrii si multumiti de mine. Daca m-as baga cu tine in ceva combinatii, chiar formale, dar cu tine, nu le-as putea spune, ar trebui sa-i mint, ca daca le-as spune nu ar fi de accord si mi-ar impia capul cu treaba asta tot timpul, m-as certa cu ei si as avea alte neplaceri.

Il inteleg, desi nu imi pot stapani dezamagirea. Nu, pentru ca nu m-a ajutat, ci pentru motivul ca nu ma ajuta, deoarece nu-l lasa parintii. Daca era bagat in ceva combinatii si nu putea, chiar il intelegeam. Si daca vaea ceva cazier il intelegeam, dar in pula mea, sa ai 33 de ani si sa nu faci ceva, pentru ca nu te lasa parintii? Pe asta nu pot sa o inteleg. Regret cei 3 ani din viata in care m-am frecat cu el la melodie, facand planuri de casa si afaceri impreuna. Bine macar, ca eram maritata.