Scufundări

Am terminat în weekend cursul de open water diver cu o coborâre până la 18 m. Este limita până la care pot să mă scufund pe baza cursului pe care l-am făcut. Scufundarea a fost destul de scurtă deoarece apa lacului era rece, cu o vizibilitate sub un metru. Coborârea am făcut-o în mijlocul lacului, primii 10 metri pe verticală până la platformă, iar apoi am urmat o frânghie orizontală până la 18. Cei opt metri pe fundul lacului, deasupra nămolului și în al doilea strat de termoclină au fost cei mai dificili. Apa rece mi-a înțepat fața în bezna pe care-o luminam cu lanterna mereu ațintită pe frânghia abia vizibilă pe care-o țineam cu două degete, în timp ce celelalte două erau încleștate puternic în jurul degetelor partenerului meu de scufundat. Mărșăluind cu toată forța în beznă pe frânghia abia vizibilă am încercat să nu mă gândesc că eram pe fundul unui lac cu apă rece și densă, în întuneric, respirând cu greu dintr-un tub cu aer compresat. Am încercat să mă concentrez doar pe țelul scufundării, spunându-mi în minte că trebuie să înot cât mai efectiv ca să ajung cât mai repede la platformă. Pe când am simțit umezeală în gură, de la obrajii mei calzi ce-au aburit la temperatura scăzută de pe fundul lacului, am ajuns la platforma de 18 m. Acolo i-am găsit și pe ceilalți scafandri, dar am făcut repede cale întoarsă, partenerul meu rămânând cu prea puțin aer pentru a efectua o întoarcere în siguranță. Pe drumul de întoarcere nu am eliminat suficient de repede aerul din vesta de flotabilitate și într-o clipă de neatenție m-am dezlipit de frânghie, începând o ascensiune involuntară. Am avut noroc că m-am prins strâns de degete partenerului, care m-a tras înapoi pe fundul lacului și am reluat înotatul pe frânghie, de data asta ținând-o mult mai strâns. Înainte să ajungem la platforma de 10 metri am simțit schimbarea termoclinei, intrând într-un val proaspăt de căldură, iar odată ajunși pe platformă am trecut imediat pe frânghia de ascensiune. Am urcat lent până la 5 metri, unde am așteptat pe orizontală ca să treacă minutele dedicate decompresiei. Am respirat și mai ales expirat cu repezeală la urcare, ca să evit o posibilă supra dilatare. La pauza de decompresie am observat că partenerul meu folosea aerul instructorului, butelia lui fiind aproape de punctul critic, cum aveam să aflu mai târziu. Ultimii cinci metri de ascensiune i-am făcut încet, mult mai relaxată în apa călduță și știind că suprafața este aproape.

După ce am ieșit am avut un sentiment de împlinire, bucuroasă că am reușit să completez acest curs care nu a fost cel mai ușor și câteodată chiar neplăcut, necesitând din partea mea concentrare și exercițiu. Pentru că nu știu să înot bine am avut probleme cu scoaterea și punerea măștii sub apă (instinctiv trăgeam aer pe nas), precum și cu înotul corect din șolduri. Am făcut cursul la SSI, citind materialele din aplicație în limba română, ceea ce m-a ajutat să înțeleg mai bine o parte din terminologie.

Pentru cei interesați să facă un intro în scufundări, recomand mult calm și o respirație cât mai lentă posibil. Intro-ul este cea mai bună variantă, ca să afli dacă îți place și dacă ți-se potrivește sau nu acest hobby. În Polonia intro costă 200 PLN și se face de obicei în lac, cu un instructor care te coordonează sunt apă, unde de fapt nu faci nimic, pentru că el îți reglează nivelul de aer din vestă și plutirea propriu zisă. Scufundările nu sunt recomandate celor care au probleme cu plămânii sau tensiunea, fumătorilor și nu ne scufundăm când avem muci în nas :).