Scufundări

116869909_2466756290281806_7079566981652610967_n

Am terminat în weekend cursul de open water diver cu o coborâre până la 18 m. Este limita până la care pot să mă scufund pe baza cursului pe care l-am făcut. Scufundarea a fost destul de scurtă deoarece apa lacului era rece, cu o vizibilitate sub un metru. Coborârea am făcut-o în mijlocul lacului, primii 10 metri pe verticală până la platformă, iar apoi am urmat o frânghie orizontală până la 18. Cei opt metri pe fundul lacului, deasupra nămolului și în al doilea strat de termoclină au fost cei mai dificili. Apa rece mi-a înțepat fața în bezna pe care-o luminam cu lanterna mereu ațintită pe frânghia abia vizibilă pe care-o țineam cu două degete, în timp ce celelalte două erau încleștate puternic în jurul degetelor partenerului meu de scufundat. Mărșăluind cu toată forța în beznă pe frânghia abia vizibilă am încercat să nu mă gândesc că eram pe fundul unui lac cu apă rece și densă, în întuneric, respirând cu greu dintr-un tub cu aer compresat. Am încercat să mă concentrez doar pe țelul scufundării, spunându-mi în minte că trebuie să înot cât mai efectiv ca să ajung cât mai repede la platformă. Pe când am simțit umezeală în gură, de la obrajii mei calzi ce-au aburit la temperatura scăzută de pe fundul lacului, am ajuns la platforma de 18 m. Acolo i-am găsit și pe ceilalți scafandri, dar am făcut repede cale întoarsă, partenerul meu rămânând cu prea puțin aer pentru a efectua o întoarcere în siguranță. Pe drumul de întoarcere nu am eliminat suficient de repede aerul din vesta de flotabilitate și într-o clipă de neatenție m-am dezlipit de frânghie, începând o ascensiune involuntară. Am avut noroc că m-am prins strâns de degete partenerului, care m-a tras înapoi pe fundul lacului și am reluat înotatul pe frânghie, de data asta ținând-o mult mai strâns. Înainte să ajungem la platforma de 10 metri am simțit schimbarea termoclinei, intrând într-un val proaspăt de căldură, iar odată ajunși pe platformă am trecut imediat pe frânghia de ascensiune. Am urcat lent până la 5 metri, unde am așteptat pe orizontală ca să treacă minutele dedicate decompresiei. Am respirat și mai ales expirat cu repezeală la urcare, ca să evit o posibilă supra dilatare. La pauza de decompresie am observat că partenerul meu folosea aerul instructorului, butelia lui fiind aproape de punctul critic, cum aveam să aflu mai târziu. Ultimii cinci metri de ascensiune i-am făcut încet, mult mai relaxată în apa călduță și știind că suprafața este aproape.

După ce am ieșit am avut un sentiment de împlinire, bucuroasă că am reușit să completez acest curs care nu a fost cel mai ușor și câteodată chiar neplăcut, necesitând din partea mea concentrare și exercițiu. Pentru că nu știu să înot bine am avut probleme cu scoaterea și punerea măștii sub apă (instinctiv trăgeam aer pe nas), precum și cu înotul corect din șolduri. Am făcut cursul la SSI, citind materialele din aplicație în limba română, ceea ce m-a ajutat să înțeleg mai bine o parte din terminologie.

Pentru cei interesați să facă un intro în scufundări, recomand mult calm și o respirație cât mai lentă posibil. Intro-ul este cea mai bună variantă, ca să afli dacă îți place și dacă ți-se potrivește sau nu acest hobby. În Polonia intro costă 200 PLN și se face de obicei în lac, cu un instructor care te coordonează sunt apă, unde de fapt nu faci nimic, pentru că el îți reglează nivelul de aer din vestă și plutirea propriu zisă. Scufundările nu sunt recomandate celor care au probleme cu plămânii sau tensiunea, fumătorilor și nu ne scufundăm când avem muci în nas :).

EU

Nu ma ascult, nu ma iert, nu ma accept si de multe ori sunt inca un copil ratacit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lasat in urma un batic parfumat dulce, in culori portocalii si galbene. Cand am intrat in camera, asta cautam, un batic colorat si parfumat, cu miros de mama, pentru ca voiam sa fiu si eu mama, pentru papusa mea din plastic cu par roscat si ochii albastrii.

Imi amintesc doar ca plageam intr-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum imi dadeau jos pantalonii, cu bucati de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de incredere, acceptare si normalitatea, ce se desfacea din sufletul meu. Bunica a spart doua oua, intr-un amestec de leacura babesti si iluzii desarte, ca facatura, s-ar mai desface vreodata, ca mai apoi matusa sa alerge cu mine in brate la „omu cu masina”, sa ma duca la spital. La spital, oamenii mari m-au intins pe o masa, si in timp ce-mi puneau acolo o solutie verde, privindu-ma cu mila, se scuzau ca nu au ce sa-mi faca si imi scris trimiterea sprea spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zabrele albe si erau fara perna.

In spitalul cel mare si alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o pana acum in viata. Durerea se administra acolo dimineata si seara, la ore regulate, intr-o camera inchisa, pe un pat alb si mare, de care ti-se lega cu pansamente uzate mainile, in timp ce doctorii importanti si seriosi, iti puneu una dupa alta solutiile pe rana, care mai de care mai piscatoare. Si undeva, pe la mijlocul operatiunii de pansare si despansare, puneau ei o solutie transparenta, care-ti scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presarate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei saptamani pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, parinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la solutia transparenta. Intr-una dintre dati, era o doctorita noua cea care m-a tratat, legandu-ma temeinic de maini, nestiind saraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la panasat, care de mult a renuntat sa-si atinga rana, concentrandu-si in urlete, singurele manifestari de durere. Din viata de spital imi amintesc fragmente, cum ar fi papusa mica si blonda, fara par, primita cand a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mainile micute si puternice capatul de sus al usii, cand domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma duca la tratament fara mama. Si, mama, cuvantul cel mai repetat in urletele unui baiat, pansat inaintea mea, intr-o seara intunecoasa cu multe fulgere luminoase. Imi asteptam randul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascutine, mintea mea memorand fiecare cuvant al lui, fiecare constructie ingenioasa prin care isi exprima suferinta, ca mai apoi sa o reproduca cu exactitate, cand a fost randul meu sa fiu inauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si inca o duc, mutilata de frumusete si speranta, ca un handicapat al specieie. Cand m-am constientizat, m-am gasit draguta, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supravietuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitati, mi-am cizelat alte atuturi, devenind expresiva, extrovertita si foarte indrasneta, interiorizand prin fiecare zambet, orice razvratire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.