Autor: Căpşunăriţa

Badoo în București

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

Am intrat pe Badoo în București din curiozitate, mai mult ca să văd ce burlaci disponibili are România în capitala ei. M-a surprins numărul mare de like-uri pe care l-am dat, observând cu plăcere că mulți bărbați români sunt chiar frumoși, cel puțin în poze. M-am like-uit și ei pe mine, așa că am început să conversăm, cu cei care mi-au scris. Eu pe Badoo nu mi-am făcut verificare pe bază de fotografie,  așa că pot scrie doar celor care îmi scriu mie. Din conversații am aflat că sunt foarte frumușică, chiar adorabilă, și  ne locuind în București, că sunt în afara ariei de interes pentru majoritatea potențialilor parteneri, unul dintre ei chiar urându-mi mult succes, după ce i-am spus că eram în trecere prin capitala neamului. Altul mi-a trimis o poza cu pieptul lui musculos și dezbrăcat, însoțit de mesajul ”doar asta pot”, la invitația mea de-a mă însoți în Berlin, unde mă aflam deja când mi-a scris. De la altul tot primeam (și încă primesc) buchete de flori fictive în fiecare dimineață și seară cu urările de rigoare ”Bună dimineața” și ”O seară minunată”, dar fără posibilitatea de a închega o conversație reală. Am dat și este un persan, care locuiește în București și care a recunoscut fundalul uneia dintre  pozele de pe Badoo făcută în Kuwait. Se născuse acolo. Vreo trei s-au tot ținut de mine și am mai conversat pe perioada șederii la Berlin, dar în mare dilema este foarte simplă: pe cât sunt eu de deschisă să-mi găsesc jumătatea și la capătul celălalt al lumii, numai să fie cea potrivită, pe atât majoritatea jumătăților nu-și permit nici Europa.

Later edit, manele berlineze:

În drum spre Berlin

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Este o zi frumoasă de toamnă în Polonia. Vizualizez idei și planuri privind răsăritul soarelui pe geamul trenului. Polonezii se pregătesc să-și sărbătorească morții, iar eu merg pentru weekend-ul de 1 noiembrie în Berlin. Mă încântă familiaritatea locului peisajul, curățenia trenului și liniștea locului. Cu căștile in urechi am deschis laptopul ca să scriu la carte, însă tot ce reușesc să scriu este pentru blog :).

Taximetristul

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

”Știți, eu locuiesc în străinătate, i-am spus cu vocea calmă, sub care mi-am ascuns furia, tristețea și dezamăgire, și de fiecare dată când vin în România, am continuat, mă bucur din tot sufletul că nu mai locuiesc aici.”

I-am povestit mai apoi pe scurt feedback-ul pe care îl am de fiecare dată când vin ”acasă”, răutatea cu care mă întâmpină țara mumă, mizeria și dezamăgirea care mă încercă de fiecare dată. I-am spus că mă doare sufletul când văd toate lucrurile acestea care sunt în neregulă, mai ales neomenia și nevoia unora de-a le face rău celorlalți, de le trage țeapă cum se zice frumos pe românește. Atunci când tu îți faci treaba cum trebuie, cu bunăvoință și strădanie, ai pretenția și aștepți și de la cei care te servesc pe tine să-și facă și ei la fel, iar atunci când nu o fac, le ceri asta. Însă, dacă tu nu ești un om corect, nu ai cum să aștepți de la cei din jurul tău să fie corecți, pentru că te simți cu musca pe căciulă.

S-a apărat cu stresul, boala românilor din limbă, stresul lui și acelor care-l înconjoară și probabil stresul care l-a motivat să mă șantajeze când m-a văzut grăbită. După ce m-am urcat la el în taxi, ce-i drept prins în trafic de un coleg și nu comandat la telefon, l-am întrebat cât m-ar putea costă drumul. Eram grăbită, a remarcat și el, și mi-a răspuns că de la Romexpo până pe strada Lisabonei ar fi vreo 40-50 de lei sau cât spune ceasul pe care nu l-a pus. Iar răspuns că-mi imposibil, deoarece de la aeroport până în Berceni am plătit 50 de lei, la care mi-a tăiat-o scurt că ori mă dă jos aici, undeva într-o intersecție prin care trecea în momentul respectiv, ori îi plătesc 40 de lei. Am cedat șantajului pentru că mă grăbeam, povestindu-i după impresiile mele despre România și români. La despărțire i-am urat să facă măcar un lucru bun odată în viață lui pentru altcineva.

Relaxare

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

M-am lăsat cu capul pe podea, am închis ochii și am urmat instrucțiunile primite de o voce plăcută. Am început să respir adânc, calm și regulat. Conform indicațiilor  am trecut intensitatea mișcărilor de la piept la burtă și am început să-mi relaxez mușchii. Apoi am căutat în minte o amintire plăcută, un moment de fericire deplină în care m-am simțit excelent, când am trăit clipa în armonie deplină cu lumea și cu mine.

Mi-am vizualizat mâna cu unghii scurte și roșii dansând în bătaia vântului cald. Aveam palma deschisă și o mișcam în ritm de dans sub căldura soarelui. Mi-am deschis brațele larg, ca să simt mai bine vântul, căldura și natura. Zburam, în armonie cu mine și lumea care mă înconjura. Zburam fericită pe o motocicletă undeva între Croația și Muntenegru, admirând în splendoarea amiezii peisajele mirifice construite cu trudă de vegetația vie și aridă a lunii august. Din depărtare încercam să ating cu palma panorama splendidă creată de natură, piscurile munților cu stânci golașe, palmierii aruncați între dealuri și casele colorate ale oamenilor harnici.

Eram fericită. Iubeam. Eram calmă. Exploram. Eram echilibrată. Trăiam. Eram liberă.

Mă simțeam excelent, aflându-mă exact în locul în care îmi doream să fiu, posedând doar ceea ce aveam nevoie să posed, fiind înconjurată doar ce ceea ce îmi trebuia cu adevărat. Îmi era bine. Eram îndrăgostită și iubeam cu pasiune omul din fața mea, care îmi era familiar în necunoscutul ce ne înconjura, în care aveam încredere și alături de care mă simțeam protejată. El mă conduceam printr-un tărâm nou, mergând pe drumuri neumblate, amândoi bucuroși, cu sufletul plin și bagajele goale.

A fost starea perfectă. Știam că-i temporară, așa că mi-am codat-o în minte. Într-un colț al minții, mi-am dorit să trăiesc așa toată viața, utopia supremă a omului temporar.

Am deschis ochii realizând că am nevoie de dragoste și atît. Restul sunt inutilități cu care ne înconjurăm, doar ca să ne mai amorțim mintea, atunci când dragostea nu poate fi atinsă.

Înapoi în aeroport

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Înapoi în aeroport. Același miros cu parfum casual, zumzetul calm și grăbit al oamenilor și un sentiment de evadare. M-am lăsat rapid valiza, mai ușoară decât de obicei și fără produse, fiind deja checked-in. Am trecut pasivă de security, mi-am parfumat încheietură un puf de Hermes în trecere prin raionul de frumusețe, pentru bărbați, căci pentru femei am acasă, și am intrat sa-mi iau revista. În fața raftului am ales Times în loc de tradiționalul The Economist, dar când am ajuns la casă am făcut cale întoarsă și l-am pus la loc. Coada era prea lungă ca să o stau în picioare după o noapte nedormită.

M-am pus la somn pe la 10 seara, dar nu am putut adormi, stresată de încă o situație de ura pe care am experimentat-o ieri și anxietatea că am zbor la 6:00 dimineața, după ce am pierdut deja un avion de la 6:00 anul acesta.

Cultura banului

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

După câțiva ani buni petrecuți în afara României, după mult timp de lucrat cu mine, în care m-am descotorosit parțial de unele obiceiuri, mentalități, frustrări și opinii crescute și educate în România, am înțeles că românii, în marea lor majoritate, nu au cultura banului. Românii nu știu cum să se raporteze la bani, la obținutul, păstratul și valoarea banului.

Banul este pentru români, și mai ales pentru bărbați, un motiv de frustrare, un obstacol și în același timp o baghetă magică, împlinirea tuturor viselor și mai ales ștergerea tuturor umilințelor și durerilor personale, pe care doar banul le rezolvă. Pentru că banul cumpără, pentru cei care nu-l posedă, totul, de la înfățișare, la nevoi și chiar oameni. Cei care nu au banul sunt în stare să-și vândă totul pentru el, doar să-l posede, ca mai apoi să-l schimbe pentru ceea ce în mentalitatea lor reprezintă succesul. În mod interesat am observat o corelație directă dintre aspectul fizic nemulțumitor al unui bărbat în tinerețe, ce se traduce printr-un succes relativ la femei (ceea ce hrănește o gravă frustrare) și  fixarea pe bani. Cu cât bărbații pe care i-am cunoscut erau mai frumoși, cu atât fixația lor asupra banilor era mai slabă.

În mentalitatea românească nu se cunoaște valoarea banului, nu se apreciază banul, dar în același timp se invidiază și se dorește cu ardoare banul. În România societatea pe ansamblu nu are bani, are doar câțiva noi îmbogățiți, ce-și flutură lovelele prin față săracilor ca să se simtă ei mai bine cu ei. Fluturatul banilor ascunde alte grave frustrări legate de percepția și valoarea personală. Oameni care au nevoie să fluture banii știu că nu mai posedă alte argumente, iar fluturatul banilor le dă impresia că sunt mai puternici, pentru că-i pot înjosi pe alții. Doar că-i înjosesc pe alți frustrați, ca și ei. Cei rezolvați mental nu se închină la bani și în nici un caz la banii altora.

Românii nu au nici cultura banului, nu-i înțeleg valoarea și nici nu o respectă. Banul odată obținut este pentru majoritatea un ban aproape cheltuit, preferabil pe lucruri scumpe pentru că dau impresia de valoare. În cultura românească bogații sunt ”răi”, o moștenire comunistă pe care poporul cu încăpățânare o cară cu el. Ești un om rău dacă te gândești la profit sau dacă ai mentalități capitaliste, prin care vrei să-ți schimbi optimal munca în monedă. Din păcate românilor le lipsește educația financiară, singura pârghie prin care se pot egaliza veniturile.