la cules de experințe, gânduri și păreri
Este o zi frumoasă de toamnă în Polonia. Vizualizez idei și planuri privind răsăritul soarelui pe geamul trenului. Polonezii se pregătesc să-și sărbătorească morții, iar eu merg pentru weekend-ul de 1 noiembrie în Berlin. Mă încântă familiaritatea locului peisajul, curățenia trenului și liniștea locului. Cu căștile in urechi am deschis laptopul ca să scriu la carte, însă tot ce reușesc să scriu este pentru blog :).
”Știți, eu locuiesc în străinătate, i-am spus cu vocea calmă, sub care mi-am ascuns furia, tristețea și dezamăgire, și de fiecare dată când vin în România, am continuat, mă bucur din tot sufletul că nu mai locuiesc aici.”
I-am povestit mai apoi pe scurt feedback-ul pe care îl am de fiecare dată când vin ”acasă”, răutatea cu care mă întâmpină țara mumă, mizeria și dezamăgirea care mă încercă de fiecare dată. I-am spus că mă doare sufletul când văd toate lucrurile acestea care sunt în neregulă, mai ales neomenia și nevoia unora de-a le face rău celorlalți, de le trage țeapă cum se zice frumos pe românește. Atunci când tu îți faci treaba cum trebuie, cu bunăvoință și strădanie, ai pretenția și aștepți și de la cei care te servesc pe tine să-și facă și ei la fel, iar atunci când nu o fac, le ceri asta. Însă, dacă tu nu ești un om corect, nu ai cum să aștepți de la cei din jurul tău să fie corecți, pentru că te simți cu musca pe căciulă.
S-a apărat cu stresul, boala românilor din limbă, stresul lui și acelor care-l înconjoară și probabil stresul care l-a motivat să mă șantajeze când m-a văzut grăbită. După ce m-am urcat la el în taxi, ce-i drept prins în trafic de un coleg și nu comandat la telefon, l-am întrebat cât m-ar putea costă drumul. Eram grăbită, a remarcat și el, și mi-a răspuns că de la Romexpo până pe strada Lisabonei ar fi vreo 40-50 de lei sau cât spune ceasul pe care nu l-a pus. Iar răspuns că-mi imposibil, deoarece de la aeroport până în Berceni am plătit 50 de lei, la care mi-a tăiat-o scurt că ori mă dă jos aici, undeva într-o intersecție prin care trecea în momentul respectiv, ori îi plătesc 40 de lei. Am cedat șantajului pentru că mă grăbeam, povestindu-i după impresiile mele despre România și români. La despărțire i-am urat să facă măcar un lucru bun odată în viață lui pentru altcineva.
M-am lăsat cu capul pe podea, am închis ochii și am urmat instrucțiunile primite de o voce plăcută. Am început să respir adânc, calm și regulat. Conform indicațiilor am trecut intensitatea mișcărilor de la piept la burtă și am început să-mi relaxez mușchii. Apoi am căutat în minte o amintire plăcută, un moment de fericire deplină în care m-am simțit excelent, când am trăit clipa în armonie deplină cu lumea și cu mine.
Mi-am vizualizat mâna cu unghii scurte și roșii dansând în bătaia vântului cald. Aveam palma deschisă și o mișcam în ritm de dans sub căldura soarelui. Mi-am deschis brațele larg, ca să simt mai bine vântul, căldura și natura. Zburam, în armonie cu mine și lumea care mă înconjura. Zburam fericită pe o motocicletă undeva între Croația și Muntenegru, admirând în splendoarea amiezii peisajele mirifice construite cu trudă de vegetația vie și aridă a lunii august. Din depărtare încercam să ating cu palma panorama splendidă creată de natură, piscurile munților cu stânci golașe, palmierii aruncați între dealuri și casele colorate ale oamenilor harnici.
Eram fericită. Iubeam. Eram calmă. Exploram. Eram echilibrată. Trăiam. Eram liberă.
Mă simțeam excelent, aflându-mă exact în locul în care îmi doream să fiu, posedând doar ceea ce aveam nevoie să posed, fiind înconjurată doar ce ceea ce îmi trebuia cu adevărat. Îmi era bine. Eram îndrăgostită și iubeam cu pasiune omul din fața mea, care îmi era familiar în necunoscutul ce ne înconjura, în care aveam încredere și alături de care mă simțeam protejată. El mă conduceam printr-un tărâm nou, mergând pe drumuri neumblate, amândoi bucuroși, cu sufletul plin și bagajele goale.
A fost starea perfectă. Știam că-i temporară, așa că mi-am codat-o în minte. Într-un colț al minții, mi-am dorit să trăiesc așa toată viața, utopia supremă a omului temporar.
Am deschis ochii realizând că am nevoie de dragoste și atît. Restul sunt inutilități cu care ne înconjurăm, doar ca să ne mai amorțim mintea, atunci când dragostea nu poate fi atinsă.
Înapoi în aeroport. Același miros cu parfum casual, zumzetul calm și grăbit al oamenilor și un sentiment de evadare. M-am lăsat rapid valiza, mai ușoară decât de obicei și fără produse, fiind deja checked-in. Am trecut pasivă de security, mi-am parfumat încheietură un puf de Hermes în trecere prin raionul de frumusețe, pentru bărbați, căci pentru femei am acasă, și am intrat sa-mi iau revista. În fața raftului am ales Times în loc de tradiționalul The Economist, dar când am ajuns la casă am făcut cale întoarsă și l-am pus la loc. Coada era prea lungă ca să o stau în picioare după o noapte nedormită.
M-am pus la somn pe la 10 seara, dar nu am putut adormi, stresată de încă o situație de ura pe care am experimentat-o ieri și anxietatea că am zbor la 6:00 dimineața, după ce am pierdut deja un avion de la 6:00 anul acesta.
După o noapte intensivă de procente:
Inainte: 15 picături vitamina C + apă și vitamina B două pilule
La final: 40 picături vitamina C + apă și vitamina B patru pilule
Și mergi la somn 😁😎😋.
Marea Baltică in larg. Calm, plajă larga, vânt și valuri.
La noi în companie a fost degradată în stilul clasic, cu un email de la CEO, o „directoriță” importantă, fiind transferată pe poziția de Business Development Manager. După ce am primit toți angajații emailul, ne-am adunat în grupuri bârfitoare, cum stă bine firmelor care se respect, să ascultăm opiniile celor mai viteji și cu gurile cele mai largi cum își dau cu părerea. Unii s-au gândit imediat să sublinieze căderea de la nivelurile înalte ale împricinatei, alții au remarcat salariul care i-a rămas la același nivel, iar eu nedumerită, l-am întrebat pe un „directoraș” din ăsta care umblă cu fofârlica, și-i și place, ce însemnă Business Development Manager în corporația noastră pe stil polonez tradițional. El s-a uitat la mine cu o privire șmecherească și mi-a răspuns cu sinceritate pură:
”Însemnă că are jumătate de an să-și găsească de muncă!”.
Unul dintre primele lucruri pe care l-am întrebat când ne-am întâlnit a fost dacă a votat cu PiS. Știam că par un pic sărită, dar după faza anterioară mi-am zis să nu mă mai complic cu oamenii cu care nu o să am prea multe în comun. Mi-a zâmbit ciudat și mi-a asigurat că nu. Apoi ne-am uitat liniștiți la Jocker, pe care nu apucasem să-l văd de pe net.
Tipul, arhitect de profesie, lucrează la o firmă locală de modă destul de cunoscută, unde proiectează magazine. Moderat atractiv fizic, mai ales datorită faptului că-i mai mic de înălțime, a fost foarte interesant ca persoană, în conversații și obiceiuri. Am aflat că și lui îi place să se uite la filme de acțiune în timp ce calcă haine 😊, fiind amândoi de părere că Gemini Man ar fi un film excelent pentru un călcat de succes. Am pălăvrăgit atât de mult înainte să înceapă filmul că o doamnă ne-a atras atenția că doar noi vorbim, la care eu i-am șoptit că-i mai interesant decât reclamele. Nu m-a deranjat în timpul filmului cu întrebări idioate sau comentarii inutile, un lucru foarte de apreciat. Tipul călătorește prin lume cu munca, ca și mine, având o poziție similară la muncă și păreri foarte apropiate cu ale mele legate de comerț și consumerism. După film ne-am oprit la două cocktailuri, m-am afumat ușor și a început să-mi placă și mai mult conversația cu el. A fost cavaler, deschizându-mi toate ușile, cărând umbrele când nu a plouat și conducându-mă frumos până acasă, unde după îmbrățișarea de rigoare, mi-a și trântit pe neașteptate un pupic pe buze. A urmat sms-ul de după, rapid și frumos. A doua zi a plecat în Croația, pe stilul meu, de unde mi-a trimis poze.
E puțin cam departe de idealul meu, dar mi-a plăcut că am avut ce vorbi cu el. Găsesc bărbații puțin inteligenți foarte neatrăgători, indiferent de condiția lor fizică. Pur și simplu nu pot tolera un idiot, oricât ar fi de frumos.
L-am experimentat prima dată acum vreun an la plajă, când mă jucam cu fiică-mea lângă doi gagii. Unul dintre ei s-a băgat cu mine în seamă, întrebându-mă rapid dacă tăticul este prin peisaj. I-am răspuns că nu, fiind de mult divorțată, așa că a insistat să schimbăm numerele de telefon. Nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar am zis că nu strică dacă merg la o întâlnire. După ce am schimbat numerele, s-au întețit discuțiile și a reieșit că nu sunt poloneză, fapt cam evident din greșelile mele gramaticale repetate. Subit gagiul și-a pierdut interesul, văzându-și de treaba lui automat și bineînțeles că nu m-a mai sunat vreodată.
Cam la fel se întâmplă și cu KTM-istul, doar că nu etnia a jucat un rol definitoriu în povestea asta, ci faptul că sunt anti-PiS și nu împărtășesc entuziasmul naționalist polonez. KTM-istul este de fapt mecanicul la care-mi duc eu mașina la reparat. Fost polițist, și-a deschis după ce a ieșit la pensie (că aici polițiștii sau cadrele militare pot ieși la pensie după 10 ani de muncă) un service auto, unde are vreo 3-4 angajați. Și cum îmi tot duceam eu mașina la el, m-a mai observat și în fustă la un moment dat, așa că a început să pulseze cu abureli. Deși-i chel (deci nu-i pe stilul meu), i-am da apă la moară, căci este cu bun simț, fermecător și motociclist. Am stat la palavre când îmi mai luam mașina de la reparat, m-a dus odată pe motocicletă și azi s-a nimerit să ieșim la o plimbare, după o epopee a sms-elor, ca să ne cunoaștem mai bine. Și cunoașterea a mers excelent, până am ajuns la politică. Dacă în privința religiei ne-am înțeles, că l-am prins în faza de ateu, după ce fusese un catolic înfocat, la politică ne-am lovit frontal. Eu votând orice numai să nu iasă PiS, socialiști, catolici și jefuitori ai celor care muncesc și câștigă, pentru a da plevei, el că ăștia-s cei mai corecți, mai cinstiți ca alții și că ei fac dreptate. I-am și zic că mă miră atitudinea lui, pentru un om care are o afacere proprie să susțină un partid socialist până în măduva oaselor. Și ca să adaug sare peste rană, nu am împărtășit entuziasmul lui pentru Polonia și mândria polonezilor de a locui în țara lor, spunându-i direct că eu locuiesc aici mai mult de nevoie, decât de voie și că mâine m-aș căra pe un alt tărâm, dacă nu ar fi fiică-mea în cărți.
Lovit în orgoliul polonez, m-a întrebat la despărțire, după îmbrățișarea de rigoare, dacă știu că are prietenă. Normal că știam, doar nu uitasem povestea vieții lui, doi copii cu două femei, urmate de o gagică dusă cu pluta, dar care i-a dat emoții și adrenalină, înlocuită cu actuala prietenă, pe care singur a descris-o ca un șoricel gri (în poloneză se spune șoricel gri unei fete sau femei liniștite sau modeste, destul de timidă, care nu se îmbracă sfidător sau nu iese în evidență din mulțime). Doar el uitase de ea, când se invita insistent și repetat la mine acasă, ba la cină, ba la micul dejun.
Știam că nu-i material de făcut casă cu el, mai ales când omul stă în chirie și trage din greu să plătească două pensii alimentare, dar mi-a plăcut modul galant în care m-a abordat și l-am încurajat să continue, să văd măcar până unde ajunge. La un moment dat mă gândeam să-l folosesc de un futai rapid (știu ce mi-am propus, dar am și eu momentele mele de slăbiciune), dar pe urmă mi-am zis că nu-i bine să amestec afacerile cu plăcerea, mai ales că service-ul lui auto este foarte aproape de casa mea și convenabil, așa că mi-am pus moaca de fată serioasă, ce se lasă curtată discret.
Știu că ai prietenă, i-am răspuns, de aia nu te invit la mine acasă. L-am încurajat totuși să mă mai caute … 😉 și cu tupeu am să-i cer un discont la următoare reparare.
Am devenit mai calmă cu viața, după ce am înlăturat stresul abuzului. Mă enervez mult mai rar și mă exteriorizez negativ tot mai puțin, fiind în general relativ liniștită și destul de bine dispusă. Nu mai port cu mine sentimente de disperare ori de neputință, și nici nu mai acumulez frustrări bruște, urmate de ieșiri violente. Nu mai sar la gâtul oamenilor pentru nimicuri și reacționez mult mai împăciuitor, ironic sau cu distanță în situațiile de agresiune, scoțând mai puține kurwa pe gură. Și cu siguranță înjur mult mai puțin față de cât obișnuiam. Este efectul direct al faptului că nu mă mai simt hăituită.
În mod interesant calmul pe care îl posed și dezvolt, mă ajută să văd tot mai clar cât de răi sunt polonezii. Când eu stau în loc, am timp să-i observ pe ei cum gravitează și să-i analizez în starea lor pură, animalică și urâtă, pe care o descopăr după ce trec de straturile lor de politețe fictivă și falsitatea cu care se înconjoară, ca orice oameni relativ civilizați dintr-o tară tot mai bogată economic.
În trecut încercam mereu să-i ajung pentru că mi-se păreau superiori, în lumea lor construită cu schimbare, trudă și voință, rușinându-mă de originile mele românești, unde capitalismul a mușcat partea bună din oameni, putrezind-o prin corupție. Erau probabil și reflexele soțului abuzator care încerca să mă domine și în această latură, națională. Dar, după ce i-am depăși în propriile lor jocuri, câștigând pe un teren minat cu propriile lor reguli, am început să mă curăț treptat de această nevoie de a fi ca și ei.
Într-un an de studenție doctorală am acumulat cele mai multe puncte pentru bursă, fiind bine plasată peste colegii mei polonezi, iar ca răspuns promotorul mi-a zis onest în față, cu sinceritate dureroasă și bune intenții, să am grijă ca în anul care vine să nu mai ies eu prima, că-i frustrez prea tare pe polonezi.
-Poți fi printre primi, că-ți trebuie bursa, dar nu mai ieși prima, că te iau ăștia la ochi.
Tot la doctorat, când au votat profesorii lucrarea (căci aici este un alt sistem decât în România, mai dificil ce presupune aprobarea și nu doar prezentarea), au votat toți că lucrarea îndeplinește criteriile unui doctorat, dar două doamne profesoare mai în vârstă și nevorbitoare de limbă engleză, au votat împotriva acordării titlului de doctor, deși lucrarea îndeplinea condițiile. Una dintre doamne chiar i-a mărturisit ulterior promotorului că a votat împotrivă pentru că așa a vrut, deși a admis că lucrarea îndeplinește criteriile pentru a fi doctorat. Ea nu a votat împotriva lucrării, ci a votat împotriva mea. Oricum voturile lor nu au schimbat cu nimic rezultatul, restul de douăzeci de voturi fiind definitoriu.
În mod interesant o amică poloneză, din asta reflexionată, lucrată cu sine și deschisă la diversitate îmi spunea mereu când ne întorceam din Dubai că lumea în Polonia este rea, nepoliticoasă, tristă și agresivă, regretând fiecare revenire ”acasă”. Eu făceam ochii mari și mă miram, ca să-i dau dreptate, acum după ce mi-am îndepărtat ochelarii de cal abuzat.
Căpşunăriţa 