Mă prind greu

Am câteodată (și probabil mai des decât îmi dau seama) niște momente aiurea, când nu mă prind că, cineva vrea să se dea la mine. Pur și simplu nu observ. Oricât de evidentă ar fi treaba pentru cei din jurul meu, eu o iau total pe lângă arătură. Dacă se întâmplă și ca partea interesată să fie mai timidă, atunci e jale, că nu m-aș prinde nici dacă, aș primi o tigaie în cap. Partea cea mai naspa este că, de multe ori și mie îmi plac „pretendenții” și chiar m-aș încumeta la ceva, dar după ce le dau cu flit neintenționat, nu mai iese nimic de acolo. Câteodată fazele astea sunt chiar evidente și după ce au trecut, le realizez și eu, deși care regulă mă prind după ce îmi spun alții.

Aseară, pe la 11 noaptea am chemat poliția, pentru vecinii mei gălăgioși și afumați. Nu m-au chemat să fumez iarbă și am zis să-i altoiesc – glumesc, chiar aveau muzica la maxim și eram foarte obosită. Nu au deschis poliției, dar au oprit muzica, iar la finalul intervenției urcat a la mine echipa ca să-mi explice cum stă treaba și de ce nu le poate face de fapt nimic. – Ca o paranteză, dacă nu deschizi la poliție, te cam poate țuca în cur, că nu au voie să intre în casa ta. Tot ce pot face este să înainteze cazul procuratorului, dar la faza asta le trebuie martori care să de-a cu subsemnatul și să facă declarații și alte cacaturi formale, la care oamenii cu job de la 8-16 nu se prea încumetă. Concluzia, dacă faceți o petrecere gălăgioasă, nu deschideți poliției.

Ei, și echipa era formată dintr-o tipă și un tip, simpatici amândoi, mai ale tipul, frumușel, cu barbă stilată, după moda vremii. Se uită el la mine de jos în sus, în timp ce vorbeam cu tipa, și începe să mă întrebe chestii, că de unde sunt – din Polonia îi răspund eu intrigată, doar aveți  buletinul polonez în mână, apoi insistă el, că unde e orașul de naștere, cică în ce țară – România, îi răspund eu mai intrigată, cu puțină agresivitate în voce. În mintea mea tipul mă irita că, se concentra pe mine și nu pe vecinii mei gălăgioși, eu realizând abia a doua zi la muncă (când le povesteam colegilor pățania), că el încerca de fapt să intre pe felie, să se bage și el în seamă cumva, doar că eu eram cu capul în nori. Și era chiar drăguț, trag eu concluzia a doua zi.

Apoi m-am gândit cât mai obiectiv la toată treaba, realizând că, reacția mea a fost cauzată de o sincronizare proastă și unele sentimente/temeri nepotrivite, pe care le duc cu mine inutil și care, mă influențează în a mă raporta greșit, de obicei negativ la multe situații.

  1. Când m-a privit de jos în sus, eu nu mi-am dat seama că el se uita la mine pentru că eram în pantaloni scurți și un tricou mulat, și probabil îi plăcea ce vedea, ci m-am gândit instantaneu că, se uită la cicatricea mea de pe picior, care nu-i atât de vizibilă în realitate, precum e în mintea mea. Emoția: nesiguranță.
  2. Când am început să mă întrebe de unde sunt, m-am gândit automat că, mă califică de străină, și sigur mă va discrimina în vreun fel pe chestia asta. Emoția: prejudecată.
  3. Când au venit eram deja nervoasă pe vecini, că muzica ținea de peste o oră și am bătut și eu la ușa lor, dar nu au deschis. Starea mea: agresivitate.

Alteori, fazele astea devin cu adevărat ridicole. Acum vreun an am parcat la un McDonald, care tocmai introdusese parcarea cu plată, doar că era gratis prima oră, dacă scoți un bilet de la parcometru. Eu nu eram conștientă de treaba asta, că dădeam pe acolo rar și când m-am întors la mașină, din altă parte desigur, că doar nu am parcat ca să mănânc la Mc, un domn îmi scria ceva amendă. L-am abordat imediat încercând să scap de amendă și povestindu-i că, de fapt eu voia să intru la Mc, după ce tocmai îmi terminasem treaba în altă parte, că mi-e foame și nu văd rostul amenzii, dacă sunt clientă oricum. La care el îmi zice că, ar mânca și el un hamburger. OK, îi zic eu, hai că-ți cumpăr unul, doar nu-mi da amendă (hamburger 10 zł, amenda 100 zł). Intru în Mc, îi iau un hamburger (doar lui, clar, că eu nu mănânc de la Mc), i-l pasez și mă urc în mașină, consternată de mita în natură pe care o iau polonezii. Ce naiba îmi zic mirată, că nu îs așa săraci. Ajung la muncă și să le povestesc colegilor cum e foamea mare în Polonia, că mi-a luat unul mită in parcare la Mc un hamburger, la care ăștia încep să râdă, explicându-mi printre hohote ca, nu m-am prins că ăla se dădea la mine si de fapt nu-i trebuia hamburgerul.

Semne de maturitate

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Sala

Cele mai grele momente din mersul la sală sunt minutele dinainte ieșirii din casă, când am chef să fac orice altceva – mai ales să mă uit la filmulețe prostești pe Youtube – decât să-mi mișc curul de pe canapea. Mobilizarea să mă ridic de acolo, să-mi pun încălțămintea și să ies din casă este crucială și reprezintă partea crucială. De îmbrăcat, mă îmbrac în echipament, mai ales că am haine care îmi plac și este o plăcere să le pun pe mine, dar nu odată m-am îmbrăcat în echipament, doar ca să mă dezbrac de el două ore mai târziu, pierdute în fața monitorului. Dacă reușesc să ies pe ușă succesul este garantat, deși lipsa de chef mă însoțește coborând scările blocului sau urcând cu liftul la sală. De multe ori îmi vine să mă întorc înapoi acasă în drum spre vestiar, dar pentru că sunt acolo, îmi spun că nu trebuie să stau prea mult, ci doar să trag un pic de fiare. În prima parte de cardio sunt cât se poate de lehămețită și după ce inițial trag sănătos la aparat, peste 5 minute de la prima mișcare îmi scade randamentul aproape la jumătate. Încet și cu muzică în urechi, mă relaxez și încep să trag regulat. Transpir și cele 15 minute minime trec ca prin minune. Urmează al doilea cardio,  în timpul căruia transpir și mai mult și beau multă apă. Acolo reușesc să stau cam 10 minute și cu eforturi maxime 15. Când termin cardio sunt sleită de putere, transpirată din plin și mă simt lipsită de forță. Atunci trec la aparate. Îmi lucrez prima dată și cel mai mult, picioarele și curul, pentru că au formele corecte pentru mușchi și acolo am cele mai mari depuneri de carne. Apoi îmi lucrez spatele obligatoriu, și mâinile la pachet, pentru că am scolioză și altfel mă doare în draci și mă gârbovește. De ceva vreme îmi lucrez și abdomenul, pentru că mi-a arătat cineva un exercițiu mișto și eficient. Ies de la sală după 1 oră – 1,15 minute. Când sunt la sală nu stau pe telefon – nici nu îmi iau telefonul cu mine la sală, nu socializez și nici nu iau pauze lungi și dese între exerciții. Singurele pauze sunt după ce beau apă, făcând câțiva pași și întinzându-mi corpul. De fiecare dată când ies de la sală am o stare de bine, mă simt mai ușoară și mai flexibilă.

Mersul la sală nu este activitatea mea sportivă favorită, dar sala este comodă, mereu disponibilă, ușor de ajuns și cu efecte foarte bune pentru scolioză. Tenisul care îmi place și-l practic cu plăcere nu este prea recomandat la scolioză și nici nu are efecte atât de vizibile pe corp ca și sala. Este excelent pentru a mă menține într-o formă fizică bună, ba chiar mult mai solicitant decât sala. Din păcate și mai puțin disponibil, mai ales când am un program încărcat cu delegații.

Într-un exercițiu de recunoștință, mă bucur că sunt prima femeie din familia mea care își îngrijește corpul, făcând sport regulat și având ocazia să practic câteva sporturi foarte faine.

Și au plecat arabii

Și au plecat arabii, ofticați că nimeni în Polonia nu dă nici cât o ceapă degerată pe fițele lor de prost gust sau pe milioanele lor din bancă. Aici oamenii sunt capabili să-și facă micul dejun singuri și nu se oftică ca proștii că, restaurantele nu sunt destul de fițoase, că nu au șofer la scară sau că li-se spune că vor sta în trafic, dacă merg în direcția greșită. Printre oamenii culți, cu școli și care au muncit pentru ceea ce au, bijuteriile Cartier, gențile Dior sau hijab nu reprezintă  semne de statut social și nici nu vin la pachet cu plecăciuni sau comportament de slugărime. Aici, nu ne înjosim în fața unei pizde rasiste, ca să o facem să se simtă specială și nici nu o elogiem, ca să-i creștem stima de sine. Și tot aici ii doare în pulă pe toți de faima lor locală, sau de nevoia lor de a fi serviți ca niște feudali dolofani. În Europa, noi nu ne închinăm la regalități, ne-am decapitat regii pe la 1700 iarna și nici nu ne udăm în pantaloni la auzul că cineva are vreo 15 milioane de euro în bancă. Să-i fie de bine și să-i folosească sănătoși. Pe aici nici nu ne închinam la oameni si când servim pe cineva, o facem cu respect, nu pentru ca ne impresionează că sunt bogați sau lipsiți de respect, chiar daca provin ei din GCC.  In afară de faptul că Dubai este un oraș excentric și Saudi Arabia e o țară pe hartă, pentru polonezi tot GCC-ul lor nu-i decât un tărâm cald, conflictual și plin de arabi, pe care polonezii nu vor să-i vadă pe străzile de lângă casele lor. Să stea in „Arabia” lor, cam ăsta e mesajul.

Da, știu că o cunoaște pe Anastasia, s-a lăudat cu treaba asta, ca să arate ce tare este ea în bot. Ba chiar a scos de la naftalină o poză cu ea și cu Anastasia, că să ne-o lăfăie prin fata ochilor. Mă bucur pentru ea că-i are numărul de telefon în mobil, dar mă doare fix în pula pe care nu o am de treaba asta. Nu m-ar impresiona nici dacă l-ar cunoaște pe Papa de la Roma și toate cunoștințele ei pe interes nu compensează lipsa ei de bun simț și faptul că nu-i în stare să poarte nici măcar o conversație banală. In schimb știe foarte bine să se plângă despre tot ce o înconjoară, în arabă desigur. Nu de alta, dar nu prea le are cu engleză. Probabil știe doar comenzile pentru filipineze și atâta tot.

Eu am mai lucrat cu oameni bogați si caractere fitoase. Într-un fel e mediul meu, pot sa-l accept, de cele mai multe ori îl tolerez si parțial îl înțeleg, dar asta pana la un anumit punct. E punctul pe  care arabii îl lasă cu mult în urmă, mai ales atunci când își dau arama pe față. Arabii sunt niște ființe cu adevărat goale pe dinăuntru, lipsiți de valoare, cultură sau umanitate. Impresia lor, că pot cumpăra totul, doar pentru că-și permit să fie slugăriți de niște filipinezi morți de foame, nu se verifică în Europa, printre oamenii educați și cu un simt al identității și al sinelui. Oriunde se găsesc muritori de foame, gata să lingă toate cururile murdare de căcat, dar pe aici  ăia sunt mult mai putini, un fel de excepția și in nici un caz regula. Cu polonezii, chiar nu le merge, pentru ca au nimerit între un popor mândru și care nu se lasă călcat in picioare pentru niște arginți ori impresionat de fițe.

La plecare, au lăsat în urma lor o mizerie arabă. De drum bun, fost jefuiți în tren, probabil de un hoț iscusit și puternic tentat de cele cinci valize ale lor de marcă. Măcar a avut pizda material pentru snapchat.

Încă un bou

Din când în când primesc câte un email că m-a mai citat cineva pe Google Scholar. Da, știu că am scris o lucrarea mișto, în engleză, cu o cercetare unică și cu câteva idei noi, ce merită încă explorate. Am scris-o atât de mișto, că nici nu era gata și promotorul meu a și plagiat-o, rupându-mi o idee și un grafic din ea, pentru un articol de-al lui. Pentru o clipă te-ai fi putut gândi că i-a venit ideea să facă același grafic pe care îl făcusem eu, ori că măcar s-a străduit să-l deseneze singur, dar nu s-a obosit nici măcar să facă asta, a dat doar copy paste. De unde știu? Pentru că graficul avea o mică eroare de design, cu o linie prea lungă într-un loc, pe care am remediat-o ulterior pentru lucrarea mea finală.

Mi-a picat nașpa plagiatul respectiv, la fel de nașpa cum mi-au picat plagiatele ulterioare. Azi am avut ”plăcerea” să citesc un articol în poloneză inspirat în totalitate și cu o bună parte din bibliografie de la mine din lucrarea. Ironia este că materialele pe care le-am citat sunt foarte greu de găsit și sunt convinsă că nici nu s-a sinchisit să le citească, ci doar a luat de acolo ideea mea și citatele mele, în jurul cărora și-a construit 20 de pagini de lălăială. M-a citat accidental, cu un articol pe care l-am scris integral și pe care ne-am semnat împreună.

Îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să fac un doctorat, că m-a susținut și m-a îndrumat, dar știu că munca lui a fost plătită și cu bani de la universitate, și cu favorurile științifice din partea mea, doar ca la final să-mi spună că nu există un loc la Universitate pentru mine că nu am avut articole în lista A. Ok, respect asta, poate ar fi trebui să mă străduiesc un pic mai mult, dar mi-am asumat schimbarea cărării profesionale, iar la final nu m-a mai interesat. Ce nu-mi doresc însă să facă este să-mi plagieze munca, terfelindu-mi lucrarea și ideile în articolele lui de doi bani, doar ca să-și umple el norma anuală. Un bou profitor.

Mă doare furtul acesta. Mă doare pentru că ia idei de ale mele, în care eu am investit creativitatea mea, munca mea, gândirea mea. Idei pe care le-am construit cu neîncredere, ca mai apoi să le descopăr valoare, idei pe care el nu le-a recunoscut, ci doar le-a furat, ca să-și umple golurile lui creative. Când cineva îți fură creația doare cel mai tare. Arde.

Cine plătește?

În weekend discuții filosofice cu niște amici despre relații, dinamica dintre parteneri și nota de plată. Am povestit aici din experiența mea cu fostul soț și cum mi-am remodelat așteptările, dar se pare că nu este o experință singulară, fiind destul de la modă în timpurile curente. Așa că, împărtășim din experiențele altora:

Pat este o gagică simpatică, foarte artistă și zâmbăreață. Acum ceva vreme o ardea cu un prieten la modul de amiciție și ceva mai mult, până într-o zi de sâmbătă. Se trezise din mahmureală la prima oră a dimineții, doar ca să realizeze că a pierdut cadoul de nuntă, pe care trebuia să-l livreze la vreo 150 de km, câteva ore mai târziu în timpul zilei. Petrecuse noaptea cu el, tânărul divorțat, sprinten și voinic, cu mașină în dotare, abonat la toate petrecerile posibile, mereu în căutare de inspirație și un loc de muncă, nemulțumit de poziția lui de funcționar bancar plictisitor. Și îi povestește ea pățania cu pierderea cadoului, uitat alături de o pereche de pantofi în tramvaiul ce o aducea acasă, după întrevederea lor romantică și lungă, când a realizat că pe lângă durerea de cap cauzată de mahmureală și durerea financiară, cauzată de pierderea cadoului, mai are o durere, cea a transportului. Nu găsea nici o mașină disponibilă (la Blablacar) care să o ducă la timp în orașul natal pentru nuntă. La care prietenul ei îi zice că ar duce-o el, dar nu are benzină. Dar, de consolare o invitat-o la o petrecere seara, iar a doua zi a dus-o cu mașina la plajă.

I-am zis de la obraz că pe ăla îl doare în pulă de ea. Nu i-a prea plăcut, consolându-se cu ideea că ar fi fost prea mult din partea lui să o ducă până acasă la mă-sa pe banii lui. Plan la plaja erau doar 50 de km.

***

Jas este un gagiu de 40 de ani, inteligent, simpatic, direct, glumeț și prietenos, pe care l-a lăsat nevasta după aproape 20 de ani împreună, o casă, o masă și două fiice frumoase. L-a părăsit pentru altul, cu care s-a recăsătorit și are un al treilea copil. Jas a fost atât de șocat de situație că și-a cam sabotat afacerea până aproape a falimentat, și-a băgat pula în rutina socială și s-a cărat pentru o lună în Thailanda. Acolo a întâlnit o localnică pe care a declarat-o dragostea vieții lui și a pus la cale planul măreț de aducere a ei în Polonia. Vreo 6 luni a trăit amorezat până peste urechi, comunicând fiecăruia și oricăruia dorea sa-l asculte, cât de atașat și îndrăgostit este el de jumătatea thailandeză, găsită în sfârșit. S-a dat peste cap de mai multe ori, a aplicat și s-a înregistrat la toate aplicațiile posibile numai să o aducă pe gagică în strălucitoarea Europă. Aproape a venit tipa, când maică-sa s-a opus în ultima clipă, cumva circumspectă în dragostea asta năzărită pe neașteptate. Jas nu a zburat din nou pana acolo încercând să-și convingă viitoare soacră de intențiile lui pure, ci s-a consolat local cu refuzul, și i-a cerut frumos jumătății lui de inima, să-i returneze banii pentru investiția deșartă.

Pe vremea amorului cu fluturași in stomac i-am zis în glumă că o poate închide în pivniță, ca să aibă thailandeză pe stil musulman, dar s-a ofticat de glumea mea prostă. Observ că a preferat să fie ”domn” până la capăt, fără glume, dar banii ceruți înapoi.

Prieteniile

Tocmai am trecut pe lângă o fată de vreo 16-17 ani, ce purta o rochie cum am și eu in dulap și pe care o port destul de des vara, in timp ce meditam la prietenia mea cu polonezele, dezamăgită de o altă poloneză.

Probabil ar trebui sa ma împac cu gândul ca nu-mi vor fi niciodată prietene adevărate și asta e. Parțial le inteleg. E nașpa sa vezi o străină de 37 ce se îmbracă cu o rochie pe care o poartă una de 17, arată bine și-i conștientă de treaba asta, in timp ce tu ești atât de nesigura pe tine, ca nu ești in stare sa spui ca ai 36, deși arați mai tânăra. Și probabil e la fel de nașpa sa te crezi mare guru motivațional și plină de încredere, in timp ce prietena ta de pe alte meleaguri a terminat un doctorat la facultatea ta de casa, pe care tu l-ai abandonat și face dublul de bani pe care îl faci tu, in timp ce se plânge de jobul ei plin de calatorii și vânează ceva și mai bănos.

Partea proasta e doar ca, atunci când le-am ales pe pizdele astea de prietene m-am uitat bine la ele, sa fie și frumoase, și deștepte și sa aibă ceva valoare.

Știu ca și eu sunt competitivă, că nu-i ușor sa ții pasul cu mine, dar eu nu -mi doresc să concurez cu prietenele mele, ci sa ma bucur de succesul lor și sa le susțin in alegerile lor, in necazurile sau dilemele pe care le au. Prieteniile pe care mi-le fac sunt cu oameni de la care pot sa invat ceva, care au o anumită valoare.

Bănuiesc ca, după o anumită vârstă pur și simplu prieteniile adevărate nu se mai leagă.

Un român din Londra

M-am uitat la pieptul lui bogat și pentru o clipă m-am imaginat lipită de el. Stătea întins în patul meu cu ochelarii pe nas, doar în chiloții, în timp ce eu mă pregăteam de culcare în patul din camera alăturată. M-am imaginat pentru o secundă îmbrățișată de brațele lui în timp ce îi miroseam parfumul cu buzele umede și moi. Dacă aș fi fost acolo, aș fi închis ochii și l-aș fi lăsat să conducă liber ostilitățile. Sunt convinsă că ar fi fost tandru, foarte delicat în atingeri și onest în săruturi. M-a trecut un fior de dorință.

Dimineața, când i-am dat deșteptarea, ieșind de la duș cu părul ud, fiorul a apărut din nou.
Ne-am îmbrățișat la despărțire și i-am simțit tremurul nervos în tot corpul. Mi-a plăcut, așa că l-am mai îmbrățișat odată. L-am îmbrățișat sincer și deschis, cu plăcere și ambele mâini.

I-am spus că sunt singura gagică pe bicicletă de pe cea mai turistică și aglomerată străduță din centrul vechi. M-a lovit cu accentul lui de la Cluj, familiar și totuși ciudat. Ne-am pus pe vorbă și la un moment dat a încetat să mă mai controlez, dând-o și eu cu accentul meu ardelenesc, dar mai de pe Crișuri, cum ar veni. I-am fost ghid, excelent după părerea lui, în cele trei orașe, pe care le-am luat pe rând.

Am început local, cu orașul vechi, arătându-i ceea ce mi-se părea mie semnificativ de văzut și povestindu-i ce-mi mai aduceam aminte, de când am fost în urmă cu câțiva ani traducătoarea unui ghid la vizita unor turiști români, vorbitori doar de limbă națională. Avea o listă cu ceva locuri găsite pe internet, unele ok, altele doar cu reputația, așa că am selectat cea mai bună parte din ele și ne-am pus în mișcare. Inițial mă gândeam că o să-l abandonez după câteva ore, dar a fost foarte simpatic, inteligent și amuzant așa că, am decis să-l iau cu mine toată ziua și chiar la mine acasă. Nu știam că o să aduc musafiri, așa ca l-am pus să aștepte un pic la ușă, până mi-am strâns lucrurile pe care le lăsasem în dezordine prin cameră. Nu îmi place să primesc musafiri, dacă nu am casa în ordine. Spre seară ne-am întâlnit cu o prietenă de-a mea artistă și am mers la un festival local, ce marca începutul verii. Pe drum, sătulă de mârâielile ei, că am întârziat și am ratat ceva ateliere de făcut coronițe de flori, m-am oprit la niște tufișuri de iasomie și salcie. Le-am vandalizat bine, dar am ieșit de acolo toți trei cu coronițe pe cap. Au ieșit atât de bine că, ne-au oprit vreo 10 oameni la petrecere, ca să ne întrebe de unde le-am cumpărat – idee de afaceri pe anul viitor – coronițe din tufișuri – notat!

A doua zi am fost la plajă și prin orașul cel mai turistic din Polonia. Seara ne-am întins la discuții până la 12:00 noaptea, așa că am vrut să-l dau afară în cel mai ospitalier stil posibil. M-a privit frumos și mi-a zis vreo două despre ospitalitatea mea. Știam că are dreptate, așa că i-am făcut patul frumos și i-am zis să rămână.

M-a surprins când mi-a zis vârsta pe care o are. Arată, se comportă și gândește mult mai matur, foarte echilibrat și inteligent. Are simțul umorului și nu vorbește mult, ceea ce chiar fain pe termen lung, că oricum sunt eu guralivă. Când vorbește, spune treburi cu cap și de la cap la coadă. Mi-a zis câteva chestii foarte mișto, pe care am să le păstrez pentru mine.

A, ne-am cunoscut pe blog. Mi-a scris pur și simplu la adresa de contact.