Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ, catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.
Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.
Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.
Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.
Căpşunăriţa 
Voiam să spun că sunt doar semne (cu o metaforă), dar o să te taxeze alții destul în comentarii.
„Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes.” – deci erai inferioară după criteriile tale. Ca atunci când ești cel mai tare la matematică din liceu, te elogiază familia și te invidiază colegii, dar vezi mai apoi că geniul tău era că ai reținut mai bine niște algoritmi și că în viața reală nu contează.
Cei pe care îi consideri mai puțini înzestrați sunt, de multe ori, ăia pe care nu-i interesează niște reguli superficiale ale societății. Dar tu îi judeci după venitul pe care-l au, comportamentul lor în societate sau statutul per ansamblu fără să te gândești că poate vezi numai ce vrei tu să vezi. Acum na, e cum spuneai tu, fiecare își stabilește niște criterii și își alege o cale, asta e a ta.
Tipul din postarea anterioară, cu o valoare (calculabilă) mai mare decât a unui vânzător, s-ar putea să fi făcut mai multe rahaturi și să fie în general un om pe care să te poți baza mai puțin. Un om care moral s-ar putea să aspire la mai puțin și poate un om cu care să nu te potrivești la caracter.
Cu cât unii oameni îți par mai simpli și mai… puțin valoroși, cu atât te vor citi mai bine – gen vânzătoarea de la aprozar. Dacă ești unul din clienții cât de cât fideli o să știe la fel de bine ca tine când ai avut o zi proastă, de-aia e bine să nici nu încerci să porți măști (la figurat, normal) pentru că nu păcălești de fapt pe nimeni.
ApreciazăApreciază
@dam167 – vorbești pe lângă subiect aiurea. Corelezi fără sens doua posturi care, nu au o legătură directa si interpretezi acest text total greșit.
Cat despre vânzătoare – te rog, nu o da pe arătură. Oamenii simpli sunt: simpli, prin definiție, adică nu ii citesc pe alții si figuri de stil.
Mai citește odată si pune întrebări, daca nu înțelegi despre ce este vorba, ca de vorbit pe lângă subiect toți pot.
Nota personala: taie comentariile la textele mai complexe, ca lumea va vorbi prostii la ele.
ApreciazăApreciază
„mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț)”
cough, cough
ApreciazăApreciază
„Dar tu îi judeci după venitul pe care-l au” – si ce e rau in asta ?
ApreciazăApreciază
@Sorin: pentru că există oameni de calitate care nu pun preț pe asta și astfel nu vor câștiga niciodată foarte mult.
ApreciazăApreciază
Ce vreau spun prin textul acesta este că:
1. E normal să judeci/analizezi/evaluezi oamenii și situațiile, toată lumea o face și e la fel de normal să folosești pentru treaba asta ce criterii vrei tu, în funcție de valorile tale subiective.
2. Dar, după ce i-ai judecat și i-ai categorizat, nu te raporta la treaba asta, nu te compara cu ei, ca să-ți confirmi poziția ta, care ar trebui să-ți fie dinainte bine clarificată în minte. Când tu știi cine ești, nu te mai ”afectează” cine este persoana din fața ta.
3. Indiferent de categoria din care face parte omul din fața ta, comportă-te cu el la fel de tolerant și natural, eliminând extremele: lingușeală – dispreț. Când îți cunoști valoarea proprie, știi cum să te raportezi față de restul cu toleranță – acesta este semn de maturitate. Deci, o să dispară nevoia de-ai spune prostului că-i prost și intimidarea când dai peste unul mai deștept ca tine.
@dam167 – Venitul (banii) nu este un criteriu nici bun si nici rău. Este un criteriu corect pentru unii si greșit pentru alții, dar cum spuneam criteriile sunt subiective. Banii sunt un criteriu si pentru mine, dar eu folosesc mai degrabă modul in care se raportează oamenii la bani, decât valoarea pe care o dobândesc.
ApreciazăApreciază
Zic si eu asa, sa fie, articolul ala „Prieteniile” de acum 2 saptamani nu e un act de dispret, e un monument inchinat dispretului, dispret fata de cei fara #valoare.
Nu mai zic de comparatii „eu asa, ei asa”, toleranta zero, dispret o tona.
Si totul pentru ca una te-a calcat pe bombeu, nici macar nu stim de ce si cu ce, daca nu cumva ai fost tu nitel putin cam prea subiectiva.
Deci ideea articolului asta e buna, io unul sunt 100% de acord si pentru mine e un principiu de baza, motiv pentru care hate haterii.
Sigur, „hate” is a strong word, pus de dragul jocului de cuvinte, sa zicem ca nu-i gasesc pe gustul meu si mi se par patetici si arata exact spre ceea ce ziceai: crunte insatisfactiile personale care isi gasesc usurarea temporara si iluzorie in devalorizarea altora.
Dar da bine la blogareala, top blogari pe asta isi bazeaza traficul inclusiv ala de unde am ajuns aici, pentru ca …(disclaimer: cantitativ exagerez acum ) suntem un popor de hateri si nu avem atat satisfactii din realizari cat din esecurile celorlalti.
ApreciazăApreciază
Este un aspect la care m-am maturizat si eu pe la un 19 ani in ceea ce priveste intelegerea faptului ca oamenii sunt diferiti, au pareri si dorinte diferite. Pare limpede ca buna ziua, dar nu o constientizam la nivelul ala profund, si asta se reflecta in comportamentul meu – dadeam (dar si primeam) sfaturi necerute care se potriveau ca nuca in perete, judecam in functie de criterii subiective, nu tineam cont de dorintele lor (credeam ca toti ar avea aproximativ aceleasi dorinte, imi dadeam cu presupusul si presupunerile luau valoare de adevar – la modul ala, tu nu stii ce vrei, stiu eu mai bine ca tine). Pana atunci crescusem intr-o familie unde nu prea aveam nimic de spus legat de viitorul meu, legat de ceea ce voiam, si cumva mi-au inoculat ce ar trebui sa imi doresc. Ca toate astea au dat pe-afara la un moment dat, e partea a doua.
Dar in mod inconstient proiectam pe toti oamenii cam ceea ce credeam eu sau mi se parea mie corect, ba chiar dadeam si sfaturi (necerute) legat de vietile lor personale, eram si intruziva. Probabil ca eram tare antipatica, recunosc. Dar tot atunci am cunoscut o fata care desi traise cam aceleasi kkturi in familia ei, avea o atitudine foarte toleranta (atunci o numeam toleranta, dar azi as numi-o fireasca) de a-si vedea de viata ei, de a nu judeca, si mai ales de a ASCULTA. Dar de a asculta activ, de a vedea omul in interiorul lui, ce dorinte are, ce ii place, care sunt planurile lui, ce vrea, ce viata a avut pana atunci. Si atunci am avut un moment din ala de mindfuck – ca stii, nu toti oamenii sunt trasi la indigo si ca suntem diferiti si incepeam sa descopar o alta lume care nu semana cu a mea si care nu avea legatura cu criteriile mele. Da, sunt multi oameni care inca mai traiesc viata dupa aceleasi criterii (seamana foast mult, parca ar fi un tipar) dar sunt si oamenii aia unici. De atunci am incetat sa mai proiectez criteriile mele pe ceea ce consider eu ca ar trebui sa faca altii, si sa descopar oameni asa cum sunt (atat cat permit ei sa se vada) ba chiar sa descopar si oameni pe care nu ii pot intelege dar macar nu-i mai judec. De fapt, astia mi se par mai interesanti, dar ma lungesc.
Si o alta chestiune a fost inteligenta, ca am crezut eu ca aia destepti sunt de calitate mai buna ca oameni. Ca pana la liceu am cunoscut mai mult copii prosti (nu e o judecata, e un criteriu obiectiv de-al invatamantului romanesc). Pe la liceu i-am cunoscut pe aia considerati inteligenti. Oh, si ca o paranteza, modul de a nota inteligenta e tare gresit. Astia inteligenti aveau o capacitate de memorare si o logica mai buna, dar am avut un soc atunci cand am vazut ca n-are a face cu calitatea umana. Credeam ca acolo, la liceul ala mult laudat, sunt elevi high quality. Astia erau la fel de limitati, rai , buni, ca si ceilalti. Putin mai aroganti, ca probabi lau crescut cu parinti care le-au suflat mai mult in cur. So yeah, pentru mine inteligenta nu mai e un criteru care sa determine ceva special intr-un om.
Cam asta cu maturitatea, mai degraba un cumul de experiente care te invata ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu aia din targ.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
@e – Copii inteligenți nu sunt si empatici. Am trecut si eu printr-o experiență similara, dar in gimnaziu. M-am mutat într-o clasa cu copii inteligenți, olimpici si premiați, doar ca sa fiu bullied de ei. Nu doar eu am fost bullied, așa era standardul – ne agresam unii pe alții si profesorii erau mândrii ca-i clasa deșteptă, închizând ochii la agresiuni, ba chiar ascunzându-le sub preș. Notele erau mai importante.
ApreciazăApreciază
Eu nu ma ridicam la nivelul lor, ca nu le aveam cu tocitul iar la materiile gen matematica, unde profa preda pentru nivel avansat, gen 10 minute lectia si apoi incepea cu cele mai grele probleme, trebuia sa mai vad acasa despre ce e vorba ca nah nu poti sa faci nivel avansat ceva daca nu stii basic. Dar pana la urma mi s-a luat si n-am mai invatat aproape nimic, chestie care se reflecta in note si in atitudinea colegilor. Ce-i drept, BAC-ul a fost foarte simplu pe langa ce se preda acolo (dar si inutil), majoritatea celor care am terminat la liceul ala am avut peste 9.
Nu ca nu sunt empatici, ca unii chiar erau. Din ce am observat, empatia nu tine de inteligenta sau de lipsa ei. In clasa aia toti se dadeau cool (e doar o aparenta, am vazut asta dupa primul semestru), dar pe la spate toceau pe rupte sa ia note mari, ba unii chiar isi notau mediile colegilor la sfarsit de an. Daca la aia considerati prosti prieteniile se bazau pe manelarii, pe dat bine pe langa aia mai batausi sau fete mai spalate un pic, machiate, la astia inteligenti era cu notele. Adica aceeasi Marie cu alta palarie, scopul era tot validarea.
ApreciazăApreciază
Eu am căutat tot timpul validarea în reacțiile celor din jur, în sensul că atunci când ești un om ok, cei din jur se vor apropia de tine, iar dacă nu, te vor evita. Eu nu mă pricep la socializare, dar în felul ăsta mi-am făcut tot timpul prieteni – așa am presupus că fac ceva bine. Școala poate fi o experiență ciudată pentru că e un mediu în care tu ca individ nu poți schimba mare lucru – poate te mai muți în alte clase, dar cam atât. Ulterior e mai ușor să cauți mediile unde te simți bine, sau să le eviți pe cele care nu-ți plac.
Pentru mine n-au fost prea importante notele în liceu și cred că unii m-au catalogat ca fiind de-ăla care se vrea cool, iar alții au încercat să mă vadă așa cum sunt. Cu cei din a doua categorie am rămas prieten și acum.
ApreciazăApreciază
@e – cred ca esti o tipa destul de faina, ai scapat de ratatul ala?
ApreciazăApreciază