Sunt câteva chestii pe care le apreciez în Europa, când sunt la evenimente in Dubai:

Dentistul – căruia vreau sa-i mulțumesc pentru dantura mea frumoasa și curată, fără negreala, sau pete maronii, dinți strâmbi ori cariați. Dacă ar fi sa fac o statistica a celor mai urati dinți pe care i-am văzut la târg, egiptenii conduc detasat.

Unghiera – și pe aceasta cale, vreau sa le mulțumesc părinților ca m-au invatat sa o folosesc. Unele dintre cele mai urate maini, cu unghiile lungi și nearanjate le vezi in Dubai, mai ales la zrențălite (adică muieri ce se îmbracă din cap pana in picioare in abaja și hidzab.

Și faptul ca m-am născut albă. Da, știu, e cam rasist ce zic, dar nu degeaba mi-se spune Imperatorul Alb 😅

Simt ca blogul acesta o sa-mi paveze calea spre succesul public. Sa citesc din când in când, mai ales după o zi plină de întâmplări, ca sunt zdreanță, e ca un dus rece al faimei. Și cu cât le primesc mai des, cu atâta ma afectează mai puțin.

Lucrez la o colecție de haine de ceva timp. Colecția e controversata și nu ii pot găsi un nume. Cumva refuz sa mi-o asum, sa-mi pun numele meu pe ea și sa-mi aparțină. La început am crezut ca ma simt prea rușinată, apoi ca nu îmi place sa-mi dețin succesul, ca in final sa-mi admit ca, reținerea vine de la critica pe care anticipez ca am sa o primesc, cu succesul. Doar ca nu e critica, e ura.

Se zice ca trebuie sa-ți dezvolți o piele groasa in relațiile cu publicul, mai ales publicul tău, dar e greu. Nu critica obiectiva doare, ci ura, jignirile și înjosirile pe care semenii le proiectează asupra ta, ca un răspuns la propriile lor neajunsuri.

Am devenit tot mai indiferenta, înțelegând ca ura creste proporțional cu adorația, iar expunerea însemna asumare, pe care dacă ajungi sa o posezi, însemna ca ești foarte bine tu cu tine. Înseamnă ca te accepți și nu ai de ce sa îți fie frica sa te expui, pentru ca nu mai ai nimic sub preș de care sa îți fie rușine, jena sau frica. Te accepți cu toate imperfecțiunile și lucrurile frumoase pe care le posezi.

Eu sunt conștientă de valoarea mea, știu cine sunt, ce reprezint, care îmi sunt slăbiciunile și care îmi sunt punctele forte. Îmi cunosc realitatea și știu ca in tot ceea ce fac sunt eu. Nu am nevoie nici de acceptare și nici de confirmare.

Iar cea mai mișto parte e ca, scriu rândurile acestea din Dubai, unde ma plimb pe strada, cu o echipa vesela de oameni. Mergem iar pe jos, ca sa găsim un restaurant. Ar trebui sa încetam sa ne mai plimbam pe jos in Dubai, dar suntem prea europeni.

Și ca niște europeni autentici, am acceptat înfrângerea si ne-am urcat într-un taxi, ca sa ne ducă la același restaurant libanez pe care îl știam deja 😅.

E prima data când zbor spre Dubai fără bagaj emoțional nefavorabil. Nu mai car cu mine jaluri inutile, speranțe deșarte și durerea lipsei, nu mai plâng pe melodiile de la el, ci ma simt bine și ma distrez in compania oamenilor care ma însoțesc. Duc cu mine speranța ca voi întâlni oameni noi și interesanți, bucuria ca pot calatorii in locuri variate cu munca și entuziasmul pentru noi aventuri.

Și ca sa fie treaba ca unsa, m-am împachetat la timp, nu am mai întârziat la îmbarcare, iar in aeroportul ne-am făcut plinul cu alcool – ca nu degeaba suntem polonezi, iar prețurile in Dubai nu sunt de fel prietenoase la procente 😉.

Primul pas, tachinarea. În prima fază, îl lovești cu vorbe, spunându-i franc că nu mai poate, și dându-i de înțeles că e prea bătrân pentru tine. Îl frustrezi delicat, cu zâmbetul pe buze, până mai te plesnește peste ochi, dar se abține. Apoi te plesnește și el cu vorbe, zicându-și fără perdea, că ar trebui să te întrebi, dacă nu mai poate doar cu tine și că poate ar putea cu altele. Îți înghiți pastila în tăcere, mușcându-ți buzele, ca să o dai pe indiferență. Nu îl mai bagi în seamă, în timp ce el te tachinează în continuare. Cu o față relativ indiferentă îi răspunzi că ești prea obosită de dilemele lui existențiale și că-ți pasă prea puțin de aburelile, la ora respectivă. Îl lași în schimb să bea bine, privindu-l indiferentă, căci știi că o să-l țină mai mult descărcare furiilor.

Vă priviți în ochi. El îți usucă părul ca un iubit dedicat și în timp ce tu te pregătești de culcare, el încuie bine ușa camerei. Îl privești somnoroasă în timp ce începe să se dezbrace. Te așează pentru câteva secunde deasupra pieptului lui, acolo unde îi bate inima, ca să i-o simți, și ca să te simtă. Apoi te dezbracă delicat. Tu îl privești, fără a schița gesturi de dorință, iar când în sfârșit se învinge în tine, îi răspunzi cu aceeași pasiune. Acolo începe maratonul, e punctul start în care fiecare poziție reprezintă un nou orgasm, și după ce ai terminat, el ia o pauză scurtă, doar ca să aibă forța de-a o relua de la capăt pentru următoare repriză. Undeva, printre orgasme am încetat să le mai număr sau să mă mai gândesc măcar la ce se întâmplă. Îl simțeam doar in mine, pe mine, subjugată cu totul de el. Mă sufoca, mă plesnea peste buci, mă trăgea dintr-un colț al patului in celălalt, în timp ce eu mușcam bucăți din carnea lui coaptă, îl zgâriam cu patimă și îl strângeam de gât fără de succes. Un cuplu perfect de maniaci ce se urăsc pentru că se iubesc la nebunie și se împerechează până la epuizare. Secundele au devenit minute, minutele au devenit ore. Pierdusem noțiunea timpului, când m-am uitat la ceas, doar sa realizez că ne futeam într-una de 3 ore.

Mă fute, ca nici un altul. Și mental, și fizic.