Categorie: fara categorie

România paralelă: burtoșii politici

~ Căpşunăriţa ~ 19 comentarii

În copilărie, am asociat imaginea bărbatului burtos, posedând de obicei o fața schimonosită de grăsime, vreo dâră de chelie în creștetului capului și vorba apăsată, cu o persoană importantă. Nu spunea multe, dar exista, iar dacă mai venea și echipat la costum, cravată și cămașă călcată la dungă, cu siguranță trebuia să fie cineva de vază locală. Cu privirea arogantă, era din clubul celor care discutau treburi cu bărbații,  aruncându femeilor un ”ce faci doamna?”, fără a se deranja să mai aștepte răspuns. Oamenii ăștia cu ”greutate”,  purtau între ei o fraternitate masculină, dându-ți mâna apăsat și spunându-și pe porecle: domn primar, domn consilier, vice, pădurar, contabil sau ce altă funcție s-o mai nimeri să umple. Poreclele, purtate cu mândrie, aveau rol în a sublinia importanța lor pe scena socială a orășelului sau comunei în care-și duceau veacul. Mulți dintre ei le purtau cu mândrie și după ce cariera lor lua calea pensionării. Ca fiică de polițist, toată copilăria mea m-am întâlnit cu astfel de specimene, știindu-i după porecle, dându-le sărut-mâna și privindu-i de jos în sus cu distanță, ușor umilă și un fel de respect impus de părinți. Pe atunci, nu m-am gândit prea mult la acești indivizi  cu burta mereu rotundă și proeminentă și nici la rolul lor în viața comunității, la funcția pe care o îndeplinesc și în ce capacitate intelectuală. Erau un fel de cineva, iar cei din jur aplecau capetele și închideau pliscurile la văzul lor. Erau oamenii de vază locali.

În tinerețe, pe când studiam și lucram în politică, am făcut cunoștință cu importanții de la oraș, care spre deosebire de concetățenii lor de la orășel sau sat, nu aveau doar burțile mai mari și titlurile mai pompoase, dar și învârteau mai mulți bani. La oraș, am făcut cunoștință cu domnul senator, deputat sau consilier județean, pe care l-am privit prin același filtru de distanță, umilă și respect impus, dar și cu un ochi mult mai sceptic. Mă formam deja ca om, studiam, gândeam și învățam să mă exprim. Judecam, analizam și trăgeam concluzii, despre toate aceste lichele de vază ale națiunii, adunătură de oportuniști burtoși, cheli, schimonosiți și plini de aere, incapabili de a realiza ceva pe cont propriu, pentru care statul era vaca perfectă de muls, potolindu-le și nevoile financiare și frustrările personale.

E plină România de burtoșii politici când am lăsat-o în urmă cu 15 ani, a căror calitatea de gol intelectual și aroganță tupeistă, le asigură un trai liniștit în sânul unui stat corup și falimentar. O găsesc și am găsit-o la fel.

1.jpg

Între timp, în același stat, după colț, dar într-un loc mai puțin pompos, lipsit de aroganță, mai interesant și sincer, dau din aripioare albinuțe. Ăștia-s de-ai mei :).

2.jpg

Soluții

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Duminică după-amiaza, o zi frumoasă de toamnă cu frunze gălbui scuturându-se din copacii semeți în așteptarea iernii. Petrecusem un weekend la malul mării, într-un hotel de 5 stele cu amici din Varșovia, iar acum admiram pescărușii la o cafea, înainte de a porni spre casă. Mă întorceam doar ca să mă împachetez pentru București, așa că am condus lin două ore pe muzica lui Cohen cu gândul la logistica bagajelor, căci după ce reveneam din București, urma să plec la Berlin. Am parcat în cel mai bun loc din parcarea privată a blocului și pe când despachetam, mă întâmpină vecinul ginecolog (care are un cabinet extins pe trei apartamente la etajul unu) să-mi spună că a chemat deja paznicul pentru femeia fără adăpost, ce-și găsește regulat adăpost la noi în scară. Locuiesc central, într-o zonă comercială din oraș, printre bănci și mall-uri, o zonă scumpă și foarte bine comunicată logistic. La primele două etaje ale blocului meu sunt firme, iar intrarea se face prin două uși, având cameră de supraveghere conectată la monitorul unui paznic ce stă la 300 de metrii, 24 din 24.

Am găsit-o pe primele scări ale parterului, umede de la urina ei, ce lăsase o dâră gălbuie în holul dintre uși și zona de sub cutiile poștale. Era beată, vorbea incoerent și puțea. Era starea standard, pe care o cunoșteam deja. A venit paznicul și a scos-o afară, iar a doua zi, pe când eu eram deja în avion, femeia de serviciu a curățat mizeria lăsată în urmă și urina uscată de pe gresie. Până să o curețe însă, am parcurs-o de câteva ori, cărându-mi bagajele din mașină și spre mașină, în mirosul îmbâcsit al scării blocului cu geamurile larg deschise și murdăria resturilor de mâncare ce căzuseră în urma ei. Se adăpostește în scara blocului nostru de când s-a terminat renovarea, iarna sau vara când plouă. Intră, sunând la firme, ce deschid fără să se uite cine-i clientul. Prima dată când am găsit-o, era într-o dimineață. Se auzea un zgomot ciudat de pe casa scării (sforăit, aveam să aflu), iar pe coridor la mine se simțea o duhoare grețoasă.

De fiecare dată când intră în scara blocului se simte prezența ei, pentru că mirosul îmbâcsește toată scara. E neplăcut, frustrant și obositor să ai de furcă regular cu treaba asta. Am vorbit și cu paznicul și îmi povestea cum nu poate să facă nimic, căci la jandarmii nu răspunde nimeni după-masă, și deși el o alungă, ea se întoarce. Pe de o parte ți-e milă de ea: un om distrus de alegerile făcute, de o potențială copilărie defectă și de alcool, care-și duce zilele pe străzi și caută un loc unde să poată dormi în căldură lângă sticla de alcool. Când se așează iarna în Polonia, afară e ultimul loc în care ai trimite un câine și în nici un caz un om. Pe de altă parte mi-e milă de mine: un om ce merge zilnic la muncă, ce s-a străduit dintotdeauna și a ales să lupte, pentru ca într-o zi să-și poată permite un anumit stil de viață, o locuință centrală și curată.

Este ciocnirea stilurilor de viață și a alegerilor, atât de evidentă pe străzile Manhattan-ului din New York, unde în fața magazinelor cu mărfuri scumpe și sofisticate dorm homless-și întinși pe trotuar, și atât de frustrantă pe scara mea de bloc, unde pătrunde ilegal o alcoolică murdară. Tot în NY am observat arta ignorării ridicată la rang de stil de viață, deși mie personal mi-e greu să abordez situația indiferent, emoțiile mele oscilând între milă, pentru situația precară a oamenilor ce trăiesc pe străzi și frustrare, față de comportamentul lor ce mă afectează pe mine. Privind obiectiv întreb: care-i soluția, prin care putem conviețui toți, fiecare în armonie cu alegerile sale, dar și cu ale celorlați?

Noi ăștia bogații, educații și ordonații, oare putem în mod real să-i integram pe cei care nu se doresc integrați, iar dacă nu, cum ne putem apăra de ostilitatea lor, pentru că inevitabil, atâta timp cât sunt lângă noi, nu-i putem pur și simplu ignora. E inuman.

Am vrut să votez

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Dar, când am deschis pașaportul, am observat că-i expirat. Expirase în aprilie. Am sa-l schimb când merg data viitoare in România, caci cu ambasada nu vreau sa ma complic – timp și cost la supra preț. Dar e important sa se voteze, s-ar putea schimba cât de cât ceva, deși lucrurile în ansamblu și în esența nu se vor schimba. Schimbare majora ține de fiecare in parte, de educație și de generații.

Cultura banului

~ Căpşunăriţa ~ 30 comentarii

După câțiva ani buni petrecuți în afara României, după mult timp de lucrat cu mine, în care m-am descotorosit parțial de unele obiceiuri, mentalități, frustrări și opinii crescute și educate în România, am înțeles că românii, în marea lor majoritate, nu au cultura banului. Românii nu știu cum să se raporteze la bani, la obținutul, păstratul și valoarea banului.

Banul este pentru români, și mai ales pentru bărbați, un motiv de frustrare, un obstacol și în același timp o baghetă magică, împlinirea tuturor viselor și mai ales ștergerea tuturor umilințelor și durerilor personale, pe care doar banul le rezolvă. Pentru că banul cumpără, pentru cei care nu-l posedă, totul, de la înfățișare, la nevoi și chiar oameni. Cei care nu au banul sunt în stare să-și vândă totul pentru el, doar să-l posede, ca mai apoi să-l schimbe pentru ceea ce în mentalitatea lor reprezintă succesul. În mod interesat am observat o corelație directă dintre aspectul fizic nemulțumitor al unui bărbat în tinerețe, ce se traduce printr-un succes relativ la femei (ceea ce hrănește o gravă frustrare) și  fixarea pe bani. Cu cât bărbații pe care i-am cunoscut erau mai frumoși, cu atât fixația lor asupra banilor era mai slabă.

În mentalitatea românească nu se cunoaște valoarea banului, nu se apreciază banul, dar în același timp se invidiază și se dorește cu ardoare banul. În România societatea pe ansamblu nu are bani, are doar câțiva noi îmbogățiți, ce-și flutură lovelele prin față săracilor ca să se simtă ei mai bine cu ei. Fluturatul banilor ascunde alte grave frustrări legate de percepția și valoarea personală. Oameni care au nevoie să fluture banii știu că nu mai posedă alte argumente, iar fluturatul banilor le dă impresia că sunt mai puternici, pentru că-i pot înjosi pe alții. Doar că-i înjosesc pe alți frustrați, ca și ei. Cei rezolvați mental nu se închină la bani și în nici un caz la banii altora.

Românii nu au nici cultura banului, nu-i înțeleg valoarea și nici nu o respectă. Banul odată obținut este pentru majoritatea un ban aproape cheltuit, preferabil pe lucruri scumpe pentru că dau impresia de valoare. În cultura românească bogații sunt ”răi”, o moștenire comunistă pe care poporul cu încăpățânare o cară cu el. Ești un om rău dacă te gândești la profit sau dacă ai mentalități capitaliste, prin care vrei să-ți schimbi optimal munca în monedă. Din păcate românilor le lipsește educația financiară, singura pârghie prin care se pot egaliza veniturile.

Se anunță un weekend interesant

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

Nu am mai scris de mult despre evoluția telenovelei mele personale pentru că nu s-a mai întâmplat mare lucru. Aceleași discuții banalo-interminabile pe Badoo, tachinări cu oamenii pe care-i cunosc deja, foarte puțin timp liber și o lipsă de interes din partea mea în a dezvolta o relație de dragoste nouă. Însă, lucrurile sunt pe cale să se schimbe, și cum toamna este anotimpul în care-mi încep eu de obicei poveștile de amor, mi-am ajustat dispoziția. Nu sunt convinsă că vreau deocamdată pe cineva în viața mea, dar e un bun moment să cunosc noi oameni sau să explorez noi posibilități. Așa că, diseară mă văd cu KTM-istul, de data asta mă ia cu mașina de acasă 😊, mâine merg la film cu un arhitect pe care l-am cunoscut pe Badoo (am renunțat la întâlnirile cu Aperol Spritz și am decis să le dau oamenilor o șansă, iar pe lângă asta chiar nu am mai fost de mult la cinema), iar duminică, la o cină în patru (pe care o țin la mine acasă), l-am invitat pe sculptor să-mi țină loc de +1.

Sunt curioasă cum se vor verifica în practică planurile😉.

Idioții sclipitori

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Îmi miros parfumul rasist, botezat după faimoasa influenceră rasistă de la care l-am primit cadou, și realizez că-mi place mireasmă asta arabă, puternică, înțepătoare și indiscretă. Se apropie mijlocul nopții și mă relaxez scriind aceste rânduri pe muzica lui Michael, după un email foarte politicos trimis unei idioate sclipitoare.

Idioții sclipitorii sunt slăbiciunea mea, provocându-mi cele mai primitive și violente reacții, pe care le stăpânesc cu toată silința și forța. Idioții sclipitori sunt genul acela cu care vorbești, le explici, ei confirmă că înțeleg și fac mai apoi totul pe dos. Marele mister, în cazul lor, este pentru mine dacă fac totul pe dos pentru că uită, în ciuda notițelor pe care și-le iau, sau pentru că, nu au înțeles de la început, deși de multe ori la finalul unor  întâlniri, îi rog pe ei să repete ce au de făcut. Cumva mai anticipez un motiv al comportamentului lor deplasat, ce speculez că ține de faptul că nu prea fac nimic, iar livrarea unei munci de rahat este de fapt o formă de livrare pe care ei o găsesc acceptabilă, ca și colegii ăia de la școală care luat permanent note de trecere și nu erau de fapt buni niciodată la nimic.

E plin de idioți din ăștia sclipitori prin mai toate firmele mai măricele, în poziții relativ bunicele și să  mă întreb des, cum au ajuns oamenii respectivi acolo. Adică, chiar nu-i vede nimeni sau pur și simplu este o nevoie atât de acută de umplutură, că nimeni nu mai stă să se gândească la capacitățile lor, iar moliciunea cu care se înconjoară e ușor calificată ca și stabilitate. Idioții ăștia inofensivi, dar foarte dăunători sunt cei care organizează întâlniri, unde să se decidă pe cine se invită data viitoare la întâlnire. Sunt oamenii mereu ocupați, care pentru mutatul unui pix au nevoie de un email și de două aprobări. În mod ironic, când eram la facultate/doctorat și întâlneam astfel de idioți, că și pe acolo mișună cu din ăștia, tânjeam după mediul privat, unde eram convinsă că nu ține nimeni pe statul de plată astfel de specimene. Câtă naivitate. În fond, unde merg oare, toți colegii ăia mediocrii din facultate, care-și copiau examenele sau le luau cu note de trecere? Bănuiesc că-i înghite și pe ei câmpul muncii pe undeva, și cum aici studiile și poziția în muncă sunt mai corelate, cineva, pe undeva, trebuie să-i angajeze și pe ei ca proiect manager sau undeva pe la marketing?

Câteodată mă întreb dacă inteligența primară este un blestem sau un dar. Țin minte un tip foarte deștept, cu care lucram pe vremuri la un birou senatorial, și care spunea mereu că și-ar fi dorit să se fi născut prost și cu tupeu, căci i-ar fi fost mult mai ușor în viață. Între timp omul a terminat două doctorate și mă întreb oare ce o face acum?

Corporațiile nu apreciază

~ Căpşunăriţa ~ 18 comentarii

Corporațiile nu apreciază mi-a spus, când negocia cu mine să-mi dea două zile de concediu medical în loc de una. Nu lucrez într-o corporație i-am răspuns printre fărâmituri de tuse și suflat de nas, dar nici ăștia nu apreciază. Mi-a zâmbit și mi-a scris rețeta, pe care m-a informat că nu se găsește sirop. Am să-ți dau ceva mai tare mi-a zis calm, siropul e placebo.

M-am uitat la rețeta de antibiotic și am știu că nu am să-l cumpăr. Am cerut restul medicamentelor la farmacie, iar când farmacistul mi-a spus că este compensat antibioticul am făcut ochii mari și am decis că nu strică să cumpăr amoxicilina, dacă tot costă 3 zloți.

Din septembrie am schimbat firma de sănătatea privată. Am renunțat la Medicover, practică, rapidă și eficientă, concentrată pe oferirea de servicii corporatiștilor din al doilea prag de impozitare cu puțin timp la dispoziție, trecând la Luxmed, concentrată pe oferirea de servicii unei game mai largi de pacienți din primul prag de impozitare și cu mai mult timp la dispoziție. Ca rezultat m-am cam ofticat pe coridoare, la cozi și prin cabinete dubioase plasate printre blocuri, până ieri, la farmacie, când am văzut medicamentul compensat. Mi-a picat fața, la figurat. Inutil să mai spun că la Medicover în vreo zece ani de când îi frecventez poate am primit de vreo două ori medicamente compensate, în rest găsind pe rețetă cele mai scumpe boabe de pe piață pe care de multe ori le schimbam la farmacie. Țin minte că odată am cerut compensate, dar s-a făcut doctorul că plouă. Și tot a plouat, cu rețete foarte costisitoare, până ieri.

Soldatii. Poveste din Ferentari – un film care nu merită văzut

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Fiind acasă de câteva zile cu o răceală, am avut ocazia să urmăresc câteva filme.

Prima dată am ales cinematografia românescă, în spirit național mi-am zis, așa că am optat pentru Soldați.Poveste din Ferentari, un film despre care citisem recenzii interesante și pozitive. În recenzii era explorată tema homosexualității în comunitatea țigănească, lăsând o impresie romanțată despre elementele de tabu, dificultate și persecuție pe care le-ar suferi homosexualii și în special homosexualii țigani. O tema care merită aprofundată mi-am zis curioasă, când am dat drumul la film. Abia am deschis proiecția și m-a lovit sunetul, tipic filmelor românești de proasta calitate, cu voci indescifrabile și zumzete puternice pe fundal. Noroc că, am prins subtitrare in limba engleză, caci unele discuții erau indescifrabile, neînțelegând nimic din dialogurile personajelor. Hopul numărul doi a fost acțiunea, care se tot lăsa așteptată. Am așteptat-o vreo 20 de minute, derulându-mi în minte recenziile extrem de pozitive ale filmului, până am înțeles că, realitatea văzută de alții poate fi paralelă cu faptele. Am lăsat filmul să deruleze, în timp ce m-am pus pe gătit, acceptând că în filmul acesta nu se întâmpla nimic. Nu nimic special, pur și simplu nu se întâmplată nimic. Din ce am citit în recenzii, filmul a fost făcut după o carte și bănuiesc că, în ea sunt descrise multe frământări interioare ale autorului, probabil mult prea multe și imposibil de transpus în film, nu de alta, dar acțiunea din film poate fi cuprinsă cu multă voință în maximum 20 de pagini de carte, incluzând dialogurile.

Fac un scurt rezumat filmului cu spoilere, ca să vă scutesc de timp pierdut: toată acțiunea se petrece în jurul personajului principal, un ramolit pe la vreo 40 de ani, homosexual, care freacă menta pe idea că-ți face doctoratul în manele și lucrează pe unde apucă. Și cum el e homosexual, își găsește un gagiu tot homosexual, care-i țigan. Țiganul se comportă ca o gagică proastă și întreținută, și profitând de ramolit in schimbul sexului, iar la final ramolitul îi trage clapa, si-l abandonează, când rămâne fără bani. Toată acțiunea se petrece între pereții unui apartament murdar din Ferentari, ceva cârciumi de pe acolo, mai murdare sau mai șmecherești, casa unui manelist bogat și ceva boscheți, unde gagiul ramolit i-o suge țiganului.

După ce treci de faza cu homosexualitatea, adică nu te impresionează și nu faci din asta mare tam-tam, realizezi că-i un film fără subiect, în care se vrea poate expusă o relație disfuncțională dintre doi parteneri, însă este un film prea prost pentru a reuși măcar asta. Delicat, se mai induce idea că, țiganul a prins gustul homosexualității în adolescenta, fiind făcut poșta la închisoare de băieții mai mari. O teorie interesantă, controversată și singura chestie pe baza căreia se poate reflecta. Oare ar mai fi fost țiganul homosexual, dacă nu ar fi ajuns poștă la închisoare?

Pe lângă subiectul lipsă, filmul s-a mai bucurat de un joc actoricesc penibil, in care cel mai convingător a fost țiganul, care nu-i actor. Restul actorilor, în frunte cu colegul de apartament al personajului principal sunt de groază. Și gagicile într-un film porno mimează mai bine orgasmul, decât au mimat actorii cuvintele. Regia sclipitoare si-a luat Oscar-ul la faza cu turele cu biță prin Ferentari, când personajul principal se grăbea la muncă, dar pedala agale printre blocuri. Bănuiesc că, era idea de a transpune viața din Ferentari, doar că nu a funcționat. Lipsește logica montajelor, segmentele sunt filmate pe stilul amator cu o cameră, nu se vede mimica fețelor, dar se arată pula și părul pubian, ca în majoritatea filmelor românești, unde se folosește sexul explicit pentru a reda impresia de profunzime. Un țigan care se joacă cu pula nu salvează un dezastru de film, din păcate, chiar daca își prezintă insecuritățile despre cum o are mica.

Habar nu am cum a ajuns filmul acesta la un festival.

Din ciclul, ce vorbesc femeile?

~ Căpşunăriţa ~ 15 comentarii

– Ce faci fata?
– La muncă și cu gagii. Unii merg, alții nu prea.
– Haha. Ce nebuna ești. Care merg?
– Pai a revenit ăla cu KTM, iar ieri m-am văzut cu unul din Varșovia. A fost pe aici așa că am mers la întâlnire și cu fiică-mea. Ar mai fi încă unul din Varșovia, care mergea bine joi, dar acum s-a împiedicat. Mă gândesc să-l pun pe motociclist să mă ducă pe motocicletă în ceva pădure și să mă fută un pic, nu de alta dar mă prea plictisesc de abureli.
– Da fată! Asta pare bun de futut. Profită de viață!
– Păi e. Și am chef să mă fută pe motocicletă. Pe asta nu am făcut-o până acum.
– Plus în pădure. Senzații tari 😉.
– Știu, stilul meu 😁.
– Păi bagă.
– E în România acum.
– E român?
– Nu, e în România în vacanță pe motocicletă și mi-a scris de acolo. Pe KTM … hm … motocicletele funcționează pentru mine ca un preludiu. Un tip pe o motocicletă mi-se pare mi-se pare atât de masculin …ah 😆
– Ce nebuna ești! Fute-l atunci. Daca are exact ce iți trebuie sa te ude direct!
– Are motocicleta :)))) și stil.

Fantomele trecutului

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

[17.09, 07:48] ”A trebuit să fii foarte insolent, să-mi ceri sex în așa fel și după atâta timp. Dar, îți mulțumesc pentru asta, căci am înțeles în sfârșit, cât de mult valoram pentru tine.”
[17.09, 08:04] ”Cândva asta îți plăcea, singură m-ai rugat să-ți vorbesc așa, nu aveam de gând să te rănesc, doar că am folosit cuvintele care te-au atras cândva în jocul nostru, dar îmi pare rău că te-am jignit. Nu am avut astfel de intenții, așa că nu te supăra.”
[17.09, 10:01] ”Te iert. Și dacă vei fi in Varșovia joi te invit la un pahar de vin.”
[17.09, 10:04] ”Cu mare plăcere, dar din păcate azi zbor înapoi 😔.”
[17.09, 10:22] ”Zbor plăcut.”
[17.09, 10:24] ”Mulțumesc, pupic 😗”

Fantomele trecutului se încăpățânează să tot revină și nu mai știu să plece. Noroc ca le mai ia câteodată Lot-ul. (Lot = zbor).

***

Câteva ore mai târziu:

„După o reflecție mai profundă: ar fi bine să încetezi să mă mai cauți. Nu mai vreau să mă gândesc la tine, nici nu vreau să-mi amintesc de tine. Tot ce a fost odată s-a terminat. Nu a mai rămas nimic. Iar eu, nu vreau să am treabă cu un bărbat însurat.”