Nu mă ascult, nu mă iert, nu mă accept și de multe ori sunt încă un copil rătăcit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lăsat în urmă un batic parfumat dulce, în culori portocalii și galbene. Când am intrat în cameră, asta cautam, un batic colorat și parfumat, cu miros de mamă, pentru ca voiam sa fiu și eu mamă, pentru păpușa mea din plastic cu părul roșcat și ochii albaștrii.

Îmi amintesc doar că plângeam într-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum îmi dădeau jos pantalonii, cu bucăți de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de încredere, acceptare și normalitate, ce se desfăcea din sufletul meu. Bunica a spart două ouă, un amestec de leacuri băbești și iluzii deșarte, ca și cum făcătura, s-ar mai desface vreodată, ca mai apoi mătușa să alerge cu mine în brate la „omu cu mașină”, să mă ducă repede la spital. La spital, oamenii mari m-au întins pe o masă rece, și în timp ce-mi puneau acolo o soluție verde, privindu-mă cu milă, se scuzau ca nu au ce să-mi facă și îmi scriau trimiterea spre spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zăbrele albe.

În spitalul cel mare și alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o până atunci în viata. Durerea se administra acolo dimineața și seara, de două ori pe zi, la intervale regulate, într-o camera închisă, pe un pat alb si mare, de care ți-se lega cu pansamente uzate mâinile, in timp ce doctorii importanți si serioși, iți pun una după alta, soluțiile pe rana, care mai de care mai pișcătoare. Si undeva, pe la mijlocul operațiunii de pansare si des pansare, puneau ei o soluție transparenta, care-ți scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presărate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei săptămâni pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, părinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la soluția transparenta. Într-una dintre dați, era o doctorița noua cea care m-a tratat, legându-mă temeinic de mâini, neștiind săraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la pansat, care de mult a renunțat sa-si atingă rana, concentrându-si ocupația in urlete, singurele manifestări de durere acceptabile. Din viata de spital îmi amintesc fragmente, cum ar fi păpușa mica si blonda, fără par, primita când a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mâinile micuțe, dar puternice capătul de sus al ușii, când domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma ducă la tratament fără mama. Si, mama, cuvântul cel mai repetat in urletele unui băiat, pansat înaintea mea, într-o seara întunecoasă cu multe fulgere luminoase. Îmi așteptam rândul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascuțite, mintea mea memorând fiecare cuvânt al lui, fiecare construcție ingenioasa prin care își exprima suferința, ca mai apoi să o reproducă cu exactitate, când a fost rândul meu sa fiu înauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si încă o duc, mutilata de frumusețe si speranță, că un handicapat al speciei. Când m-am conștientizat, m-am găsit draguță, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supraviețuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitați, mi-am cizelat alte atuuri, devenind expresiva, extrovertita si foarte îndrăzneață, interiorizând prin fiecare zâmbet, orice răzvrătire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.