EU

Nu ma ascult, nu ma iert, nu ma accept si de multe ori sunt inca un copil ratacit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lasat in urma un batic parfumat dulce, in culori portocalii si galbene. Cand am intrat in camera, asta cautam, un batic colorat si parfumat, cu miros de mama, pentru ca voiam sa fiu si eu mama, pentru papusa mea din plastic cu par roscat si ochii albastrii.

Imi amintesc doar ca plageam intr-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum imi dadeau jos pantalonii, cu bucati de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de incredere, acceptare si normalitatea, ce se desfacea din sufletul meu. Bunica a spart doua oua, intr-un amestec de leacura babesti si iluzii desarte, ca facatura, s-ar mai desface vreodata, ca mai apoi matusa sa alerge cu mine in brate la „omu cu masina”, sa ma duca la spital. La spital, oamenii mari m-au intins pe o masa, si in timp ce-mi puneau acolo o solutie verde, privindu-ma cu mila, se scuzau ca nu au ce sa-mi faca si imi scris trimiterea sprea spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zabrele albe si erau fara perna.

In spitalul cel mare si alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o pana acum in viata. Durerea se administra acolo dimineata si seara, la ore regulate, intr-o camera inchisa, pe un pat alb si mare, de care ti-se lega cu pansamente uzate mainile, in timp ce doctorii importanti si seriosi, iti puneu una dupa alta solutiile pe rana, care mai de care mai piscatoare. Si undeva, pe la mijlocul operatiunii de pansare si despansare, puneau ei o solutie transparenta, care-ti scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presarate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei saptamani pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, parinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la solutia transparenta. Intr-una dintre dati, era o doctorita noua cea care m-a tratat, legandu-ma temeinic de maini, nestiind saraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la panasat, care de mult a renuntat sa-si atinga rana, concentrandu-si in urlete, singurele manifestari de durere. Din viata de spital imi amintesc fragmente, cum ar fi papusa mica si blonda, fara par, primita cand a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mainile micute si puternice capatul de sus al usii, cand domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma duca la tratament fara mama. Si, mama, cuvantul cel mai repetat in urletele unui baiat, pansat inaintea mea, intr-o seara intunecoasa cu multe fulgere luminoase. Imi asteptam randul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascutine, mintea mea memorand fiecare cuvant al lui, fiecare constructie ingenioasa prin care isi exprima suferinta, ca mai apoi sa o reproduca cu exactitate, cand a fost randul meu sa fiu inauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si inca o duc, mutilata de frumusete si speranta, ca un handicapat al specieie. Cand m-am constientizat, m-am gasit draguta, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supravietuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitati, mi-am cizelat alte atuturi, devenind expresiva, extrovertita si foarte indrasneta, interiorizand prin fiecare zambet, orice razvratire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.

2 gânduri despre „EU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s