Check-in – făcut 🙂
Încălțăminte comoda – avem 🙂
Revista – cumpărată 🙂
Utah – here I come!
Dorințe
-S-ar putea să fie o dorință veche, mi-a zis ea. Ceva ce ți-ai dorit cândva, iar acum nu mai este actual.
Am privit-o cu mirare și i-am cam dat dreptate. Într-adevăr, mi-am dorit asta foarte mult anul trecut. Mi-am dorit proiectul acesta în State de pe vremea când mai cochetam cu amantul meu transatlantic, căci orice staționare acolo mă ducea mai aproape de el, ori mai aproape de momentele ”noastre”. Am petrecut cea mai bună parte din clipele noastre intime în State. Tărâm al dragostei noastre, acolo eram mai mult decât doi amanți cu obligații și copii pe acasă în grija unor jumătăți mai mult sau mai puțin înșelate. Acolo erau un cuplu, frumos, fericit și întotdeauna bine dispus, când polonez, când canadian, când un mixt etnic, în funcție de moment și dispoziție. În State eram noi, goi, sinceri și îndrăgostiți, ori mai corect spus, cea mai bună versiune a noastră.
Anul trecut nu mi-a ieșit lipeala cu proiectul. În schimb, anul acesta am fost acceptată destul de ușor, iar planurile mi-au mers fără complicații, până la un punct. Până la punctul în care am început să am îndoieli serioase, dacă este chiar o idee bună să dau o căruță de bani pentru o experiență, care momentan se preconizează îndoielnică.
Cuvintele ei mi-au dat de gândit legat de extra fascinația mea cu Statele, căci o fascinație am avut dintotdeauna. Probabil o bună parte din dorința mea a fost impulsionată de fosta poveste de dragoste consumată transatlantic, iar acum, de când dezvolt fascinații mai locale, s-ar putea să-mi doresc altceva. Pe de altă parte proiectul în sine este interesant, va fi clar o experință unică și foarte piperată la buzunar.
PS: fascinația mea locală, arhitectul, a plecat în Vietnam. Mi-a propus să-l însoțesc, acum vreo 2 luni, când a luat biletele, însă l-am refuzat politicos pentru că așteptam răspunsul de la proiectul din US.
Alegeri
Mă întorc din Varșovia cu trenul de 17:30. Părăsesc orașul cu un dram de regret și la o oră mult prea devreme pentru mendrele mele obișnuite, alegând să renunț la o noapte de alcooale și iarbă în compania arabilor pentru o seară liniștită la mine acasă, eventual în compania arhitectului și a prietenilor lui, cu care mă văd tot mai des în ultima vreme.
Duc cu mine remușcarea că am făcut alegerea greșită. Alegerea asta este din ciclul celor pe care oricum le-i potrivi, tot nu face click. Ultima oară când am trecut printr-o situația similară a fost în Berlin. Atunci am avut de ales între Bergheinn și întâlnirea cu un tip de pe Badoo, un farmacist care a venit din Halle două ore cu mașina ca să mă cunoască. I-am propus la modul mai serios decât în glumă, să intrăm în Bergheinn, când am trecut prin fața clădirii, dar a fost prea moale. M-am gândit ulterior cu regret că, l-aș fi putut abandona acolo, la intrare. Dacă nu m-ar fi lovit remușcarea. Remușcarea, care în situațiile acestea este perversă, căci o ai indiferent de alegerea pe care o faci. Este remușcarea inevitabilă, pe care decât să o iei în brațe, ai prefera să te tai dureros în două, ca să poți fi în două locuri în același timp, împăcând-ți și nevoile blânde și pe cele sălbatice, iar pe deasupra și pe ale altora.
Partea proastă în aceste situații, când ambele par bune și în același timp la fel de proaste, este că nici una nu-i ideală, neștiind niciodată, care-i cea corectă. Privind pe termen scurt cea mai bună alegere este de multe ori una, care pe termen lung are toate șansele să fie cea mai proastă. Retrospectiv, farmacistul din Halle a fost simpatic, m-am bucurat de compania lui vreo 4 ore, iar apoi ne-am făcut multe planuri și ne-am scris activ până prin perioada Crăciunului. Atunci i-am refuzat iniția de a petrece sărbătorile împreună în Halle, alegând să le petrec la mine acasă cu arhitectul. M-a mânat comoditatea stabilității, cu un bărbat cu care aveam deja câteva chestii în comun și eram compatibilă sexual, inhibându-mi spiritul de aventură cu un altul, care mă știa cu numele de pe Badoo.
Oricum ar fi, nici o alegere nu mă satisface pe deplin și în curând oboseala îmi va șterge regretele.
Dileme de la radio
Sună un tip ieri la radio, tocmai când eu stăteam în trafic (și mă plictiseam că nu mai putem mâna cu 100 pe străzile orașului), și le cere oamenilor de pe unde (ca unor zei înțelepți), ajutorul. Are băiatul (după voce tânăr și după dileme încă neformat de viață) o situație dificilă și nu știe ce să facă, cum să împace capra cu varza, într-o problemă spinoasă (și plină de consecințe). S-a certat cu Kamilka (diminutiv de la Kamila), prietena sau soția sa (nespecificat) care, însărcinată a părăsit cuibul conjugal și s-a refugiat la părinți (ai ei, clar).
Dificultățile s-au ivit odată cu apariția în burtica Kamilei a unui copil, când proaspătul viitor tată (cuprins de dileme) a început să-și pună problema unui cămin conjugal real, proprietate proprie și nu chirie, cum își ducea perechea existența. Și, ca orice polonez harnic, s-a gândit omul să-și încerce norocul în străinătate (probabil la nemți sau scandinavi, căci la UK s-a închis canalul), unde ar merge (singur sau împreună cu jumătatea, nespecificat) ca să-și adune bani de casă, să intre și el în rând cu lumea mai civilizat, nu ca un sclav al băncilor pe viață. Doar că, planurile i-au fost date peste cap de familia Kamilei, ce au tăbărât pe el cu socrii și verii în frunte, nefiind de acord cu plecarea. Socrul, înfocat patriot (și probabil activ votant al PiS), este total împotriva oricărei plecări în străinătate. A ieșit un circ atât de mare încât Kamilka însărcinată și tristă, și-a luat catrafusele și s-a cărat la părinți, iar acum băiatul suspină după ea (căci o iubește și se bucură și-și dorește copilul pe care îl vor avea împreună). În lipsă de soluții a sunat la radio, poate-l ajută și poate vine înapoi.
Cei de la radio, ca psihologi de elită (ce mișună pe acolo) și susținători ai dragostei, i-au promis că-i o șansă să revină, dacă el rămâne desigur (fidel ascultător al lor și) în Polonia, alintându-i îngrijorările legate de creditul pe 30 de ani, că și ei de la radio, tot credite au.
Dilema asta m-a intrigat, găsind-o clasică, așa că i-am întrebat pe colegii mei polonezi, ce ar face ei în situația celui care a sunat la radio (făcând abstracție de faptul că nu ar suna la radio sau că nu ar avea astfel de dileme cu un copil pe drum, când treburile acestea ar fi trebuit să fie deja discutate).
Și cum am și câțiva cititori bărbați, mă întreb ce ați face voi?
***
Colegii mi-au zis așa:
T: Aș rămâne și i-as reproșa toată viața, când vine plata creditului, că-i din cauza ei.
M: I-aș cere bani de apartament la socru.
W: Nu m-aș lăsa șantajat.
Poziția nevestei, Bombshell și violul colectiv
În Bombshell sunt multe aspecte despre care aș putea vorbi, de la ”normalitatea” hărțuiri sexuale pe scală ierarhică, la mediul sexual toxic de la muncă sau defăimarea femeilor, atunci când nu acceptă sau se împotrivesc avansurilor sexuale. Dar, sunt deja subiecte ultra discutate cu multe opinii de o parte și cealaltă a baricadei, care speculează sau analizează conjuncturi pe baza acestui acest tip de situație. Ca și fete, suntem crescute să ne ferim, să fim pudice și într-o permanentă negare a sexualității noastre, căci femeia care vrea pulă este o curvă, iar dacă tot cere și nu dă la tot satul, este o curvă proastă. România este undeva pierdută pe scara evoluției sexuale, din păcate apropiat plasată de țări precum India sau Pakistan, în care agresiunea violului este o faptă de mândrie bărbătească și motiv de dizgrațiere feminină eternă, și departe de USA sau Canada, în care finețurile hărțuirii sexuale sunt în ultimii ani scoase de sub preș, dar și în care, o acuzație injustă de viol, poate distruge iremediabil vieți.
Există un alt aspect în Bombshell despre care doresc să atrag atenția și nu se referă nici la bărbatul implicat și nici la victima lui, ci la o altă persoană, care îndeplinește atât rol de victimă, cât și rol de agresor, nevasta. Nevasta, care devine o victimă a conjuncturii și un agresor al victimei. Este foarte bine prezentat în film acest rol al nevestei, fiind trasată foarte conservator, cum îi stă bine unei neveste respectabile, stâlp de susținere morală, puternică, directă, luptătoare și… naivă? Oare este această nevastă naivă, lăsând să-i scape printre buze surprinderea față de atitudinea avocatei, când îi mărturisește agresorului că faptele lui au fost neîndoielnic documentate. Nu, această nevastă nu-i naivă, pentru că naivitatea nu-i compatibilă cu pragmatismul pe care-l manifestă în alte situații, este doar în negare. O negare, dincolo de punctul realității, pe care nevestele bărbaților care înșală o iau în brațe și o alintă. Refuzul lor de a accepta realitatea crește în mod spectaculos când, înșelatul s-a născut dintr-o formă de agresiune, cu cât cealaltă femeie este mai dezumanizată, mai murdară și mai târfă. Victime ale unei realități dureroase, este interesant mecanismul prin care aceste femei devin agresoare ale celeilalte victime, asupra căreia își proiectează durerea, cu o ură viguroasă.
Femeile, aceste creaturi frumoase care se abuzează, agresează și violează colectiv din dragoste pentru bărbații lor.
Fostul soț
De Crăciun, am primit de la fostul soț un joc de masă cu numele orașului în care ne-am cunoscut, marcat cu dedicația ”Acolo unde a început totul 2004 – 2019”. S-a semnat și l-a oferit cu pompă în prezența fiicei noastre.
M-am mirat un pic, dar sunt deja obișnuită cu gesturile lui de romantism târziu. La început m-am simțit flatată, apoi înspăimântată, iar acum sunt doar indiferentă. A durat mult, dar pentru mine el este doar o amintire ce în curând v-a deveni nostalgică.
Relație
Ne știm de vreo 3 luni și am început deja să-și spăl hainele pe care le are la mine. Are haine la mine de ieri și mai are și, periuță de dinți, asta de mai de mult.
M-a informat că-i permanentă la mine, la scurt timp după ce mi-a propus, să-mi elibereze un raft pentru lucrurile mele la el acasă, sau chiar un dulap, dacă vreau. Nu am lucruri la el, dar se pare că el ar vrea să am.
I-am zâmbit și i-am mărturisit că sunt un pic speriată de rapiditatea cu care se mișcă relația. Apoi m-am corectat, mai degrabă îngrozită.
Marți i-am mărturisit groaza, iar azi îi spăl hainele. Și tot azi, m-am dus special la cumpărături la un alt Lidl din zona mea, ca să-l și văd cum arată (adică, ca și orice alt Lidl), doar pentru că el l-a proiectat. S-ar putea ca orgasmele să-mi fi luat mințile. La plimbare, cum ar veni.
Anul Nou Fericit!
M-am trezit din rutina telefoanelor la poarta de la autostradă, când casiera mi-a repetat a patra oară că pot plăti doar cu cardul sau cu bani, după ce tocmai spusesem din nou că nu am portofelul la mine. Îi propusesem transfer, dar ea s-a panicat, repetându-mi din nou poezia pe care o învățaseră la angajarea, așa că am rugat-o să-și chema șefa. Eram calmă, fiind sigură că trebuie să existe o modalitate de achita autostrada și dacă nu ai bani la tine, situație în care tocmai descoperisem că mă aflu. Am început să sun la bancă, conștientă ca nu-mi ajunge benzina până la destinație, dar între timp a venit supraveghetoarea și mi-a propus să-mi transfer pe telefon valoarea biletului, iar ea-mi plătește cu cardul. Am oprit convorbirea, am transferat banii și am pornit din nou la drum. M-am reconectat cu banca și după o convorbire mai lungă, presărată cu câteva kurwa (cuvântul magic polonez) și un pic de stres, am reușit să scot bani de la un bancomat aflat la o benzinărie pe autostrada cu aplicația Blik. Mi-am continuat drumul până la destinație conducând un pic mai domolit și pălăvrăgind în continuare la telefon, căci pe lângă vânt și polei, nu aveam nici permis și nici buletin la mine.
Înainte să ajung la destinație m-am prins noaptea pe niște drumuri locale din munți cu o bandă de mers, printre case de sat părăsit și pădure întunecată, în care am rămas fără semnal. Mi-a trecut o clipă prin minte să mă întorc la șosea, dar curajoasă am decis să merg mai departe, pe drumul întunecat și neasfaltat, după ce mi-am blocat ușile la mașină, convinsă că în orice clipă îmi poate sări ceva urs în cale, deși mai greu cu urșii în pădurile poloneze.
Am ajuns, după vreo 7 ore și ceva de condus în sud-vestul Poloniei, în Karpacz, la granița cu Cehia, ca să aștept anul nou la un pahar de vin roșu, cu struguri și brânză. Am trecut în noul an, făcând ceea ce-mi place cel mai mult să fac, pe muzica artificiilor.
La multi ani!
Karpacz – munții polonezi
Noul EL
L-am ales în aplicație pentru că mi-a plăcut fizionomia lui. I-am găsit trăsăturile frumoase, sexy încadrate de ochii albaștrii, sprâncenele dese și părul răzleț. Mi-a plăcut privirea, atractivă pătrunzătoare, dar în același timp delicată, artistică. Și zâmbetul natural, care exprima sinceritate. Când l-am întâlnit mi-a plăcut cel mai mult mintea lui, comunicare dintre noi și familiaritatea cu care reușeam discutăm diverse subiecte. Ne-am conectat instantaneu pe același set de gândire, având păreri similare și abordări apropiate ale situațiilor. Am urmat amândoi o traiectorie similară în viață, cu cariere de succes în domeniile noastre profesionale, pe poziții apropiate și plăcându-ne să fim buni în ceea ce facem, iar pe lângă muncă fiind implicați în diverse proiecte și explorând câteva hobby-uri. În mod interesant a reieșit nu doar că avem cunoștințe comune, dar și că prietenii noștri se cunosc, făcând de fapt parte din cercurile sociale similare ale orașului, pe latură ușor artistică, lucrând pentru marile firme locale poloneze.
În intimitate am redescoperit atingerea fizică, dopamina sexului bun și mult, serotonina îmbrățișărilor, a atingerilor delicate și a pupicurilor transformate în săruturi. Ador mâinile lui care se joacă, cu părul meu, atingerile delicate ale degetelor lui aspre pe spatele meu sau modul în care-mi prinde sfârcurile cu buze umede și moi. Îmi place să-l îmbrățișez, să-mi ascund capul în pieptul lui și să-mi bag degetele în părul lui, pe care îl încâlcesc cu încântare. Îl place să-l privesc, mai ales dimineața, dintre așternuturi, să mă uit la ochii lui albaștrii frumoși și să-i admir cicatricea mică și sexy de sub ochiul stâng.
Este atent la ceea ce spun, luând în considerare dorințele pe care le exprim, are clasă și știe să se comporte. Gătește bine, se ocupă cu atenție de copil, are răbdare și este calm. Inutil să mai spun că a plătit de fiecare dată, fără să facă din asta vreo martirizare, ceea ce găsesc foarte elegant din partea lui. Face planuri în care mă include, mă invită concret cu dată, oră și eveniment, mi-a prezentat prietenii lui apropiați, care știau anumite lucruri despre mine și are o atitudine naturală față de fiică-mea.
Există și aspecte care mă deranjează, pentru că perfecțiunea nu există și niciodată nu a existat. Rămâne de văzut dacă se pot schimba anumite aspecte sau dacă eu voi putea eu să le tolerez în detrimentul lucrurilor pozitive pe care le oferă.
Căpşunăriţa 