Când mi se scufunda corăbiile

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.

Alternativa

Exista în viață momente din alea, când te simți pe culmile succesului, cucerind munți înalții și momente când te simți în iadul vieții, înecat în lavă fără urmă de ieșire. Totul e  chestiune de percepție, de poziționare, de viziune personală asupra situației în care te afli și nimic mai mult. Ce nu înțelege majoritatea este existenta alternativei. Alternativa exista de fiecare dată, ea se epuizează doar când murim, dar până acolo-i ea ne însoțește în fiecare situație, acțiune sau judecata. Doar că, fiind social educați supuși, suntem de multe ori manipulați să credem că nu avem alternativă și de aceea trebuie ne continuam calea aleasa de împrejurimi, indiferent de cât de neprielnică ne este, obositoare ori frustrantă. Nimic mai greșit, căci alternativa ne însoțește la fiecare pas,  așteptând ca noi doar să ne deschidem mintea și să-o îmbrățișam. Alternativa ne oferă de multe ori soluția la nemulțumire, doar trebuie să o îmbrățișăm.

Nu sunt eu un super ghid de navigat prin viață, suferind personal de toate bolile acute ale majorității, ambiții exagerate, nevoia permanenta de perfecțiune si mai ales amnezie toată când vine vorba de alternativa, dar de ceva timp am experimentat pe propria piele gânditul în afara cutiei și încetul cu încetul, încep să privesc lucrurile diferit. Alternativa, această fantastică putere pe care am folosit-o în câteva momente cheie din viata mea, mi-a schimbat radical cursul vieții, de la lucrurile mici la cele mari. Am realizat că alternativa-i cel mai de nădejde prieten al omului, dându-i o șansă reală să iasă din cuștile și capcanele societății, în care se bagă regulat, de buna voie și nesilit. Uitându-mă în urmă, de unde am pornit și experientele pe care le-am trăit, aș spune că alternativa, curajul și riscul au pus bazele experienței mele. Restul a fost mai mult o umplutura de rutină. Chiar și atunci când nu am optat pentru alternativă, conștientizarea faptului că ea există mi-a oferit avantaje neprețuite în negocierea oricăror condiții, atât în relații personale cât și profesionale.

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.