Cu tristețe despre religie, părinți și copii în România

Photo by Picsea on Unsplash

În România s-a reactivat recent controversa botezului, ca reacție la moarte a încă unui copil în timpul desfășurării acestui ritual creștin, practicat conform normelor trasate de Biserica Ortodoxă Română. Am văzut chiar o petiție online pe tema respectivă, prin care se cere bisericii să modifice ritualul botezului prin scufundarea în cristelniță, astfel încât să fie prevenite accidente care se întâmplă. Dacă presiunea publică va fi suficient de mare, iar ”scandalul public” nu va trece atât de repede, probabil Biserica Ortodoxă Română va schimba ceva în cadrul acestui ritual, deși mă îndoiesc, căci religiile sunt în general condiționate de întreținerea ritualurilor și a tradițiilor statornice. BOR se va apăra în primă fază prin toate mijloace ca să reziste schimbării și chiar dacă schimbarea va fi introdusă, vor exista cu siguranță preoți fanatici ce vor ține cu dinții să repete același ritual pe care l-au practicat până atunci, în ciuda faptului că botezul este un act simbolic, iar la catolici este suficient ca să fie stropit copilul cu apă sfințită pe frunte de trei ori, ca să fie considerat botezat în religia creștină.

Schimbare sau nu, ea nu-l va ajuta cu nimic pe băiețelul ucis la Suceava. În cazul lui a rămas doar o singură întrebare: cine-i răspunzător? Preotul a fost programat la audieri, la fel și părinții, iar prin ziare au apărut deja propaganda cu povești vânătorești împletite de neonatologii. Vor da vina unii pe alții, iar la final cazul va fi cel mai probabil clasat, după stilul clasic al poveștilor controversate din România. O bună parte a opiniei publice, probabil majoritatea, va da vina pe biserică, însă de va înșela amarnic.

Nu, vina nu este a bisericii. Vina este în totalitate a părinților și am să explic de ce.

BOR este o instituție religioasă, ce dispune de anumite reguli și de o anumită propagandă. În cadrul regulilor sale este introdus ritualul botezului, pe care BOR stipulează că trebuie să se realizeze la aproximativ 40 de zile de la nașterea copilului. În alte religii creștine, la catolici de exemplu nu există această dată anume, dar se insistă ca botezul noului născut să fie realizat cât de curând posibil. Astfel, biserica își crește șansele ca, copilului ca să fie crescut și educat în cadrul tradiției ei și conform ritualurilor pe care ea le propagă. Nu are intenția de a-și rănii sau omorî viitorii enoriași (căci nu-i putem numi enoriași pe copii ce încă nu posedă o cunoaștere a sinelui), ci doar vrea să se asigure că ei sunt deja ”luați” cât mai devreme sub aripa ei protectoare, ne fiind atât de disponibili ca să adere la altă religie.

Părinții sunt, în majoritatea cazurilor și în cazul de față, oameni maturi, majori, dispun de o conștiință de sine, deosebesc binele de rău și au capacitatea de judecată. Au liber arbitru, sunt liberi să adere la orice religie doresc, să urmeze orice ritualuri aleg, însă odată ce au devenit părinți, pe lângă toate libertățile pe care le posedă, mai vine și o responsabilitate. Este responsabilitatea lor să-și protejeze copilul. Copilul mic este fragil, delicat, nu se poate apăra și comunică doar prin plâns. Se spune chiar că el nu este conștient, decât după primul an de viață că el este despărțit de corpul mamei, având nevoie vitală de protecție și îngrijire din partea părinților. De aceea natura ne-a creat ca să ne iubim copii, ca să-i protejăm de potențialele pericole ce le-ar pune viața în primejdie. Asta însemnă că, părinții sunt principalii responsabili de viața copilului lor, ei trebuie să gândească și să decidă pentru copilul lor, ce-i face bine și ce-i poate face rău. În categoria asta, a alegerii, intră și botezul. Părinții decid când și dacă, copilul lor este suficient mare și de apt pentru a fi băgat cu capul în apă, de către un străin (care nu-i pediatru și nici moașă), în cadrul unui ritual. Iresponsabilitatea, ignoranța și prostia este de partea lor în acest caz, pentru că au permis ca, copilul lor născut prematur și neadaptat pericolelor să fie supus și ucis în cadrul botezului. Nu i-a obligat nimeni să-și supună copilul atât de mic acestui ritual, să de-a copilul din mână unui străin ca să-l scufunde în apă. Aveau dreptul să oprească în orice moment ritualul sau să-i spună preotului că nu sunt de acord să le bage copilul cu capul sub apă. Ierarhia dintre preot și părinți (ce se promovează de către biserică și se acceptă de către enoriași), datina botezului, rușinea față de semeni, banii dați bisericii sau orice altceva, sunt secundare în fața siguranței și binelui copilului, pe care trebuie să le asigure părinții.

Biserica are regulile și ritualurile ei. Este dreptul ei să aibă ce ritualuri vrea, așa cum este și dreptul fiecărui om matur să adere sau nu la ele, în funcție de ceea ce simte el sau ea că-i bine sau rău. La fel este și în cazul copiilor, doar că cei care iau decizia sunt părinții. Ei principalii responsabili pentru soarta copilului.

Dragi părinți, vă rog, nu mai fiți atât de îndobitociți cu tot felul de prostii, ritualuri, credințe și sfaturi în creșterea și educarea copiilor voștri. Judecați singuri ceea ce este bine și ce nu pentru ei, fiți prevăzători și mai ales prudenți. Este copilul vostru, este obligația voastră și dreptul doar al vostru să hotărâți!

Komunia sau prima împărtășanie

Photo by Grant Whitty on Unsplash

În Polonia catolică există tradiția primei împărtășanii. Komunia, așa i-se spune obiceiului în care copii fragezi din școala primară, din clasa a doua sau a treia, sunt îmbrăcați frumos în haine albe, lungi și sclipitoare, apoi aliniați meticulos și împinși în turmă spre izbăvire. Dar înainte de-a fi izbăviți trebuie să mărturisească, să-și spună păcatele pios în fața unui preot, de preferință ursuz și moralist, care a păcătuit mai mult în viața lui carnală din ultimul an, decât toți copiii la un loc de când au venit ei pe lume.

Este un eveniment în primul rând practic, educând din tinerețe viitoarele generații de credincioși în ritualurile bisericii, punându-le din fragedă pruncie bazele îndoctrinării. În primul rând li-se spune copiilor de mici că sunt vinovați, că au făcut săvârșit ceva rău, au păcătuit sau au greșit în vreun fel. Prin această viclenie intenționată biserica pune copilul încă naiv și nealterat în poziția de a-și căuta culpabilitate, făcându-l să se îndoiască de logică și instincte. Toată taina spovedaniei constă în faptul că trebuie să spovedești ceva, mai ales atunci când nu ai nimic de spovedit. În al doilea rând induce idea că mărturisind aleșilor umani ai bisericii, vei primi izbăvirea. Rezolvând în acest mod o problemă de moralitate, educație și logică, în mintea copiilor se stabilește inevitabil un rang indisputabil între păcătoșii de rând și păcătoșii aleși, ai bisericii. De unde și conflictul interior al multor copii abuzați față de culpabilitatea preotului, care după ce le-a făcut rău tot curat rămâne, în timp ce ei sunt murdari. Educând omul de mic că-i vinovat, implică că preotul, care-i dă izbăvirea, este corect. O percepție periculoasă și greșită, promovată cu tărie de slujitorii bisericii. Ca ritualul să fie complet, în cele din urmă li-se promite acestor suflete rătăcite, care-și pierd puterea în propria judecată și alegere, căci oricum ar fi ea construită tot păcătoasă este, eternitatea. Li-se promite nemurirea de către alți muritori, dintre care nici unul nu a atins-o vreodată.

Ritualul spovedaniei este deschis răsplătit în biserica poloneză, când la finalul fiecărei liturghii doar enoriașii izbăviți au dreptul de-a se alinia frumos în fața preotului și a-și primi anafura, în timp ce păcătoșii rămân împietriți pe scaune. Komunia în sine este o sărbătoare, răsplătind cu daruri valoroase copilul ce-a fost rușinat și apoi iertat, arginții fiind dintotdeauna cel mai eficient canal de-a transpune în realitate legătura dintre divin și omenesc.

La mulți ani de ziua României

Când m-am mutat eu în Polonia, în urmă cu mulți, mulți ani, erau puțini români pe aici, de obicei în familii mixte, care vorbeau ambele limbi și dintr-un sentiment național și dorință sinceră de a-și cunoaște conaționalii se întâlneau la ambasadă o dată sau de două ori pe an, de ziua României sau de întâi martie. În timpurile acelea, lucra acolo un consul foarte amabil, care primea oamenii sâmbăta, cu câteva ore înainte de întâlnirile anuale, așa că cei care locuiau mai departe de capitală, ne puteam bucuram de rezolvarea hârtiilor și de recepție, deopotrivă. Ambasada ținea pe vremuri recepțiile pentru români în clădirea destul de mare pe care o posedă de la statul polonez, pe Chopina 10  în centrul Varșoviei. La întâlnirile românilor se serveau vinuri și gustări românești, după discursurile mai lungi sau mai scurte, de obicei spuse cu limbaj de lemn în română, ale figurilor importante ce reprezentau țara pe teritoriu străin. Recepțiile erau camerale, câteodată artistice, plăcute, elegante, pentru oameni educați, integrați în societatea poloneză, interesați să păstreze în viața lor spiritul național românesc. Aceste întâlniri mi-au dat ocazia de a cunoște câțiva români valoroși, cu care întrețin și acum relații de prietenie. Le-am apreciat și am încercat să particip în fiecare an pentru că erau gura de aer, de normalitate, cultură și educație ce reflecta România pe care o cunoșteam și de care îmi era dor.

Timpurile s-au schimbat, s-au mai înmulțit români prin Polonia, consulii și ambasadorii au fost înlocuiți, iar de câțiva ani ambasada nu mai ține nici o recepție și în nici un caz nu rezolvă problemele românilor în weekend. De fapt, nici în timpul săptămânii nu prea, de când cu linia telefonică automata. În schimb, noii birocrații ai statului român sărbătoresc ziua națională în stil politic tradițional printr-o liturghie ortodoxă. Acest obicei dezamăgitor, ca să nu mai spun neadecvat, pentru că nu toți românii sunt ortodocși, a fost introdus de un ambasador de mult dus, dar care a reușit performanța de a șterge un lucru frumos și a-l înlocui cu o propagandă religioasă, urmată de o întâlnire la repezeală prin ceva cămăruțe neîncălzite de la biserică. Ultima dată când am fost la un astfel de eveniment în Varșovia întâlnirea propriu-zisă a durat 30 de minute, după care oamenii s-au dispersat în bisericuțe și au mers fiecare cu ai lor la câte o cafenea, dacă tot au ieșit din casă să-și vadă conaționalii. Și cum întâlniri la cafenele cu românii pe care îi cunosc putem organiza și local, am renunțat să mai merg la ambasadă.

Din cultura slavică: religia și degetul mijlociu

Sosesc cu vreo 40 de minute mai devreme și parchez liniștită strategic mașina, cu spatele la biserică, într-un loc suficient de spațios, cu fața înspre drum. Sunt gata de ridicat și plecat. M-am pus calmă pe o conversație pe Messenger, dezbătând viața cu o prietenă, până a terminat fiică-mea cu îndoctrinarea religioasă (prima împărtășanie). În toiul discuțiilor observ o mașină care oprește fix în fața mașinii mele, blocându-mi ieșirea. Îmi trece o secundă prin gând să ies din mașină și să-i atrag atenția șoferului că tocmai m-a blocat, dar văzând că iese o babă din spate, mă gândesc că o lasă pe la rugăciune și pleacă. Se urcă fiică-mea în mașină și domnul stă pe loc, așa că îl claxonez frumos, după ce văd că nu reacționează la pornitul mașinii mele, deși stătea la volan. Mai claxonez odată, că nu se mișcă de fel omul și se apropie de mașina mea o brunetă strofocată, probabil nevastă-sa, să urle ceva și să mă întrebe de ce sunt nervoasă. Îi răspund că nu sunt, dar domnul respectiv m-a blocat și sunt destule locuri de parcare în jur, desigur, câțiva metri mai încolo, în spatele bisericii și nu în fața ei. Ea îmi răspunde ceva scăpând printre dinți că ”suntem în fața bisericii”, și probabil după valorile ei morale nu se cădea să-i claxonez bărbatu. Nu urcă bine tipa în mașină, și în timp ce eu mă gândesc cum să dau în spate și ce alternative am să-l ocolesc pe nenea cu nevastă nepieptănată ce nu dă semne că vrea să se miște din loc, și iese ditamai șoferul furios din mașină. Alergă spre mașina mea, deja în mișcare, și-mi deschide din mers portiera, ca să urle la mine, nervos.

Mă gândesc o clipă la spray-ul cu piper pe care îl am în cutia dintre scaune, dar scot telefonul din geantă. În timp ce îl pun pe aparat de fotografiat îi comunic omului, cât de calmă pot, că sun la poliție, și-l și înregistrez, pentru că nu are dreptul să-mi deschidă ușa de la mașină. Se schimonosește la moacă instant, lasă mâna de pe ușă și se îndreptă spre mașina lui. În timp ce dau cu spatele îi văd nevasta ieșită din mașină cu degetul mijlociu ridicat. Oamenii bisericoși sunt sensibili la claxoane, dar se pare că le plac degetele, mai ales alea cu semnificații nu prea religioase. Ar fi ieșit bine tipa în poză, dar nu m-am obosit să-i imortalizez pe catolicii ăștia zeloși.

În timp, am înțeles că oamenii răi și fără de bun simț sunt de multe ori bisericoși, și atunci când greșesc, dau vina în mod recalcitrant pe alții, în special pe cei care-i prind cu mâța în sac. Dacă ar fi venit nepieptănata să zică ”vai, ne cerem scuze că v-am blocat, vă rog să ne iertați, dar ne așteptăm boracu de la îndoctrinare” i-a fi zis bine și i-aș fi zâmbit înțelegătoare. Pentru că, eu așa aș fi făcut, dacă greșeam, mai ales intenționat. Mi-aș fi recunoscut greșeala. Bănuiesc că și-o vor recunoaște și ei, la spovedanie sau la Paște cailor.

 Câteodată mă gândesc ce mișto ar fi să am un gagiu din ăla, 2 pe 2, care să mai împartă un pic de ”echilibru” în drepta și mai ales cu stânga în astfel de situații, ca în filmele poloneze clasice de după `89. Totuși, cumva suspectez că, dacă aș fi avut un 2 pe 2 în mașină, domnului șofer religios nu i-ar mai fi ars să mă blocheze tocmai pe mine și să deschidă portiera mașinii mele. Este doar o bănuială, dar până o pun în practică prefer să țin un spray cu pier și o secure în mașină 😊. Mă gândesc serios să-mi iau și o cameră pentru mașină astfel de specimene.

Doar nu spune nimănui

Întrerupem seria obișnuită de texte lacrimogene despre iubire, tăiat cu lama și feminism prost înțeles pentru ceva mai interesant, mai de actualitate și mai futizant de viață: popii catolici pedofili. Un efect distrugător de vieți, pervers, devastator și permanent al celibatului. Un ”obicei” a cărui existență în Polonia a fost negată și ascunsă vehement. Cultul popilor și obligația spovedanie au fost mult mai puternic implementate în cutuma religioasă a polonezilor, decât au fost vreodată ortodoxia aplicată în România. Conform canoanelor catolice, la slujba de duminică, primesc hostia doar cei fără de păcat, de la ultima spovedanie, ceea ce însemnă că în fiecare duminică se numără păcătoșii ce rămân pe loc, în timp ce ”curații” se aliniază să-și ia răsplata în ochii bisericii și sub privirile celor din jur. Prima spovedanie este un eveniment pompos, similar cu o nuntă, se îmbracă rochii costisitoare, vin neamurile cu daruri și se încing mese copioase. Copii sunt împinși în treaba asta cu elan, o obligație, nu o alegere, a cărei semnificație este discutată doar din perspectiva bisericească.

În mod paradoxal, polonezii nu se îndepărtează de religie prin ne practicare și ignoranță, ci se duc direct in ateism.

Doar nu spune nimănui este un proiect independent despre ceea ce ascunde biserica catolică poloneză sub preș. Este distribuit gratuit, fiind făcut din sponsorizări.