Despre relații dintr-o experință mai complexă

Image by Andrew Martin from Pixabay

O caracteristică interesantă a Facebook-ul este că-i un excelent album de amintiri pentru posesor. Apeși pe săgeata ce arată în jos și retrăiești pe modul rapid momentele care s-au scurs, survolând cu repeziciune anii și redescoperind bucăți uitate din viața ta, ca imaginile unui film pe care l-ai văzut și parțial priceput. Ieri am redescoperit o melodie a lui Dido pe care i-o dedicam fostului meu soț cu mai bine de șase ani în urmă, pe vremea când locuiam încă împreună sub același acoperiș cu certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. Atât de grăitoare pentru starea mea de atunci, versurile melodiei le-am pus cu adevărat în practică mulți ani mai târziu, după ce am scos din casa mea certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. De când le-am dat afară cu un picior în dos, alături de perfidele sentimentele de vinovăție, este liniște în casa mea și trăiesc mult bine. Am decis pe cont propriu, așa de nebunatică, să nu mai adopt niciun compromis ca și copil al meu, ba chiar nici măcar să nu mai primesc vreunul pe post de musafir în casa mea.

Am fost crescuți ca să credem că neplăcerile din multe arii ale vieții noastre sunt parte obligatorie a pachetului pe care ni-l târguim la piață existenței și așa cum ne dăm toată silința pentru fructoasele bucurii ale vieții, tot cu aceeași monedă trebuie să-i cumpărăm obligatoriu și rahaturile. Nimic mai departe de adevăr. Nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu ne convine, iar dacă lucrurile nu se potrivesc exact, nu are sens să le forțăm. Este inutil, pentru că ne potriveala ne va șicana oricum pe viitor. Un adevăr pe care majoritatea celor din jurul nu-l cunosc sau aleg să-l ignore, este că se poate trăi bine, frumos și în liniște fără să îmbrățișăm compromisuri inutile cu jumătăți de rânjet pe buze. Nu trebuie, nu suntem obligați și nu are nici un sens să ne îngropăm în relații plătite cu trudă și efort, căci dacă cele câteva minute de plăcere vin la pachet cu ore și zile de disperare și durere, gustul lor își pierde aroma și te îngrețoșează. ”Nu trebuie să lași de la tine” ar fi fost sfatul care mi-ar fi plăcut să-l fi primit de la mama mea, și nu opusul, când fosta mea relație a început s-o ia la vale. Nu-ți pierde vremea și anii într-o relație de care nu ești pe deplin satisfăcută, mergi mai departe, cunoaște alți oameni și cauta-ți un partener care să te mulțumească și alături de care să te simți bine fără efort, sunt sfaturile pe care le voi dau eu fiicei mele.

”Eu vreau să iubesc frumos, așa ca tine și prietenul tău”, mi-a spus fiică-mea într-o zi. ”Dar cine nu iubește frumos”, am întrebat-o? ”Bunicii din România că se certă mereu”, mi-a răspuns ea.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit de la iubitul meu este nu trebuie să facă compromisuri când este cu mine, se simte natural și totul este așa cum trebuie să fie.

Zicale, filosofii, viața și broscoi

Pentru orice stare de spirit exista cate o zicala, bă ca, ce nu te omoară, te face mai puternic, sau ca nu dai cioara din mână, pentru ce o fi pe gard, ori că iarba e mai verde la vecini. Zicalele astea îs excelente, ca sa motiveze decizii, mai ales pe alea care implica acceptare. Cel mai simplu și cultural e sa accepți, pe tine, pe restul și tot ce ti-se servește pe tava. E intr-un fel, ca și educația aia pe care o primești de la părinți, cu mâncatul tot din farfurie, cand nu contează ca e prea mult, fără gust, ca îngrășa sau ca nu ai pur și simplu chef. Tot așa ni-se sugerează ca e cultural sa dai fiecăruia o șansa, sa-ți arate partea lui pozitivă, ca doar și Ted Bundy a fost cândva un copil, schingiuit de ma-sa și de alte femei. Doar ca, eu am obosit sa fac frumos, sa stau după fiecare sa descopere focul, sa motivez nemotivați, ca să pansez frustrări. După ce ai descoperit singur, cum sa faci un foc și sa-ți ridici moralul, ți-se cam ia, sa îți împarți timpul cu aia care mănâncă carne cruda și trăiesc in lamentare. E parca, parca un alt nivel, și timpul devine tot mai scurt pentru acte caritabile.

Pe de alta parte, sunt conștientă ca viața e un compromis și, ca sa mergi câta mai departe pe un drum, trebuie sa găsești o cale de mijloc. Iar, calea de mijloc presupune compromis, e normal, dai ca primesti. Doar ca, valoarea compromisului vs beneficii e ceea ce contează cu adevărat.

Când aplici balanța asta la relatii, totul capătă o perspectiva noua, pentru ca trebuie sa evaluezi pe lângă ofertă, și așteptările. In mod natural, oamenii nesiguri pe ei, tind sa se compromită cât mai mult, nefiind conștienți de valoarea a ceea ce pun pe masa, iar cei care au tupeu tind sa se supraevalueze. Din păcate, eu am inteles greu cum funcționează sistemul asta, greu dar nu prea tarziu. Și, datorită înțelegerii sistemului, m-am trezit ca vreau sa divortez la 30+ și cu un copil la bord, mutându-ma frumos in condiții mult mai nașpa de trai. Am pus in balanța ce aveam, am clarificat ce e mai important pentru mine și am decis. Simplu, dar foarte complicat și costisitor.

Acuma, fiind liberă de verigheta, merg la întâlniri și dau peste diverși, unii mai ok, alții mai putin. Dacă intrevad ceva valoare la cei cu care ma întâlnesc, atunci ma mai văd cu ei sau menținem ceva contact, dacă nu, o las balta. Fără regrete, fără poate o fi, o păți sau speranțe deșarte, ca in fiecare broscoi sta câte un print. Nu caut partea buna sau sensibilă a fiecăruia, nu joc rol de modesta ca sa nu ii sperii (și sunt conștientă ca se întâmpla) și nici nu ofer susținere morala și indulgenta, pentru ca dacă ceva nu corespunde la început, sunt șanse tot mai mici sa corespundă ulterior. Nu caut cu orice preț sa fiu intr-o relație,nici nu-mi doresc sa ma mărit, nici nu-mi trebuie in mod special mai mulți copii, pentru ca dacă asta mi-as fi dorit, as fi putut fi măritată de doua ori și cu inca câțiva copii la bord. Dar ca, nu asta e telul meu in viața, sa fiu cu cineva doar de-an pixu, ca sa am și eu partener. Prefer sa fiu singura, decât sa accept pe unu sforăind lângă mine la ora asta, doar ca sa îmi umple spațiul, dar fără nimic de oferit.

Merg cu plăcere și curiozitate la întâlniri, ma mai și fut ocazional, dar ca sa las pe cineva in viața mea, trebuie sa fie cu adevărat special.

Relatiile lungi – cheia marilor deceptii

Tocmai ce am terminat de rasfoit un articol dintr-o splendida revista pentru muieri moderne si dăştepte , in care erau enumerate sfaturi pretioase de la cei cu relatii lungi, pentru cei ce si-ar relatii lungi.

Pe primul loc aparea cuvantul cheie: compromis, tiparit cu litere frumoase si citit cu junghi la inima. Dupa el isi facea loc un alt cuvant valoros in vocabularul maselor, comunicare, iar in urma lui venea serenata lasatului de la tine si binelui celuilalt, chestii din astea, foarte romantice pe hârtie. Mesajul la unison era clar: sa-i faci pe plac celuilalt, calcandu-ti pe propria dorinta si placere, pentru ca el, partenerul, sa stea langa tine, in relatia aia lunga.

In prima faza m-am gandit cum ar arata sfaturile astea intr-o revista pentru barbati.

Fa compromisuri pentru ea, straduieste-te sa nu faci crize, cand cumpara al saselea set de oale, de care nu are nevoie, ca acasa zac doar trei seturi nefolosite – asta ca tot l-am vazut pe unul facad o criza la Ikea, cand nevasta-sa a pus mana pe o oala.

Sau

Comunica cu ea! Las-o sa palavrageasca ore in sir. Desi, nu o sa o doara gura, deci nu spera la asta, ajuta, sa-ti bagi tie in gura o cafea, si sa viseaza cu ochii deschisi la playmate-ul lunii. Uita-te aici si clatareste-ti bine ochii, cu niste tatele beton, si garantat palavrageala nu te mai atinge.

Apoi m-am imbarbatat. Nu am mai citit de mult Playboy (mai ales de cand au interzis imaginile dezbracate in Polonia, nu stiu cum e pe la altii, dar aici nu vezi mai nimica) si poate pe acolo deja triumfa cu astfel de sfaturi.

Desigur, in revista de gagici era mentionat si sexul, ca un element relativ, in contextul unei relatii lungi, in raport cu palavrageala. Pentru ca palavrageala, faptul ca-l asculti pe celalalt, si-l aprobi, si esti de accord cu el, de dragul relatiei voastre lungi, e cheia succesului. Ce conteaza acolo cinci minute de placere si dorinta carnala, fata de cateva veacuri seci si nesatisfacute, dar imbatate bine cu o bere fara alcool si o palarageala sanatoasa. Ca doar, relatia lunga conteaza si cel mai important e sa o lungesti pana la adanci batraneti, cand te poti inalta, ca o martira pe altarul nesatisfactiei, inconjurata de frustrari si bucuria de a fi avut o relatie lunga, ca o zeama chioara si fara gust. O zeama, care se serveste tuturor si dupa care ar trebui sa tanjeasca fiecare, ca asta e idealul, indulcit cu cate un film romantic, sa mai treaca din depresii.

Apoi, mi-a trecut prin minte, ca poate si barbatii citesc porcarii din astea, ce se servesc femeilor, ca altfel nu-mi explic, ce-i cu atatia nefututi insurati pe Tinder, care isi cauta amante, in loc sa se intoarca intr-o zi acasa si sa-i puna zeama chiara in cap nevestei.

Am trait si eu intr-o zeama din asta chioara, fara sare sau piper, dar plina de palavrageala si de compromis, pana intr- zi, cand am vomitat-o fara mila peste totii cei din jurul meu, cu sfaturile lor de cacat facut bici. Ajunsesem sa ma compromit de atatea ori, ca nici nu mai stiam unde trebuie sa-mi incepa propriile dorinte, daca am dreptul la ele si daca exercitandu-le nu ranesc starea de bine a celor din jur sau impresia lor de stare de bine. Am ascultat de atatea ori parerile, argumentele, deciziile, motivatiile sau credintele jumatatii cu care imparteam blidul, pana intr-o zi, in care i-am dat cu lingura in cap. Atunci am realizat ca eu prefer sushi, zeama nu-i de mine si relatiile lungi, nu-s telul meu. Eu vreau relatii intense, cu sare si piper, scurte sau lungi, dupa cum se va nimeri, dar cu siguranta nu o sa ma mai compromit vreodata langa unul, in speranta ca o sa ne apara riduri impreuna.