Plasa de siguranță sau zona de confort

Mă cațăr amator, câteodată, destul de rar, foarte comod și neserios. Îmi place să mă cațăr, dar în același timp îmi este frică. Mă stresez, și când mă stresez încerc prin orice mijloace să evit cu orice preț ieșirea din zona de confort. Mă gândesc apoi cu tristețe că dacă nu o să-mi înving stagnarea și comoditatea, în curând nu voi mai face multe lucruri.

Zona de confort este atât de plăcută, naturală și prietenoasă, că-ți nu-ți mai vine să o mai lași din brațe. Doar că-i o prietenie otrăvită, ținându-te pe loc ca bătut în cuie, amăgind-te cu mirajul binelui insuficient, ce-i mai atractiv decât posibilitatea împlinirii prin sudoare.

Pentru mine zona de confort nu a fost niciodată un punct de staționare, cel puțin nu până acum. A fost un punct de oprire, un moment de pauză între proiecte, planuri și realizări. Când pornești de la zero cu țeluri mărețe, este greu să te împaci cu o zonă de confort acceptabilă, până nu realizezi ceva concret. După ce realizările încep să apară, necesitățile sunt asigurate, și o parte dintre dorințe îndeplinite, este foarte ușor pentru zona de confort să se instaleze, să-și facă cuib în minte si să se adăpostească în minte comod. Când ai mai multe de pierdut, te gândești de două ori înainte de a te aventura pentru a obține, face sau experimenta.

Sunt oameni care regulat ies din zona de confort, riscă pentru nimicuri, impunându-și un stil de viață activ, plin de surprize și provocări. Am observat că le place să simtă că trăiesc, conducându-și viața pe cărări paralele confortului, rutinei și siguranței. Pericolele reale îi face mai puțin răbdători cu nimicurile zilnice, pe care le îndeplinesc mecanic și cu repeziciune. Iau mai repede deciziile, nu se împotmolesc în detalii care pentru alții sunt relevante și nu au timp pentru lălăială, bârfă inutilă sau pierdere de vreme.

Ieșitul din zona de confort are multe beneficii. E tare neplăcut, dar necesar pentru a realiza, pentru a împlini, visuri, dorințe, așteptări, pentru a cuceri și pentru a obține. Ieșitul din zona de confort întinerește, dă aripi celor care pot să zboară și lărgește orizontul celor care îl încercă. Pentru mine ieșitul din zona de confort este o nouă provocare, una pe care nu o îmbrățișez cu prea mult chef, dar știu că-i necesară.

Vara si oamenii in Polonia

A început adevărata vară poloneză, cu temperaturi de 17-20 de grade Celsius ziua și 13-15 grade noaptea, rafale de ploaie, vânt și nori, mulți nori. E atât de înnorat că la 10:30 ar trebui să aprindem lumina în birou. Vara în Polonia este un lung chin de melancolie, lipsă de chef și de vitamină D, cu oameni tăcuți și multă votcă în serile reci.

Polonezii sunt un popor prietenos, deschis și primitor, dar cu măsură. Există în prietenia lor o anumită distanță, în deschiderea lor o anumită limită și în primirea lor o reținere. În Polonia se trăiește discret, viața nu ți-e analizată prea tare de prietenii sau vecinii băgăreți, nu împarți cu nimeni oalele și ulcelele tale, dar nici mâna aia de ajutor, nu o primești chiar așa ușor și de la oricine, deși declarativ mulți viteji se arată, mai ales după război.

În Polonia realizezi după o vreme că nimănui nu-i pasă cu adevărat de tine, ceea ce pe lângă o tristă dezamăgire, este și un mare confort. Este confortul de a fi lăsat în pace, de a nu trebui să răspunzi nimănui, de a nu fi nevoit să te justifici, să explici, de a nu fi pus în postura comunicării, mai ales atunci când nu vrei să ai interacțiuni umane profunde.

Observ la ucrainienii sau belarușii mutați în anii recenți în Polonia un anumit dor de ”casă”, dor de interacțiune umană în stare primară, de apropiere voluntară, de vorbărie destăinuitoare. Majoritatea adulților nu se regăsesc în Polonia și nu se integrează, pentru că asta ar însemna o anumită renunțare la sine și preluarea unei atitudini de distanță, pe care nu sunt dispuși să o facă, nu la maturitate. Este lipsa empatiei naturale, pe care nemții și scandinavicii o înlocuiesc cu nevoie exprimării empatiei, care de fapt nu mai există în sufletele reci ale oamenilor.

De la frigul de afară s-au răcit și sufletele.

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.