Etichetă: copii

Cu socialismul in oase

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Discutam in urma cu cativa ani cu studentii (la care predam pe vremea aia) despre socialism si comunism, si in toiul discutiilor le-am zis ca in Poloania e socialism. Si-au dat ocii peste cap si au inceput sa fie confuzi, iar eu, ca sa nu mai intind inutilitatea disputei, m-am consolat ca sunt de la AWF (Academia de Educatie Fizica si Sport, desi erau la un profil de turism pe acolo, nu doar la dat cu capu’n minge).

Azi la serviciu primim un email de la cadre, HR cum se zice acuma mai fancy. Cica, toti copii angajatilor primesc cadouri de Craciun un card cu ceva bani pe el. Si s-a gandit firma sa incarce cardurile in functie de salariu. Nu, nu cum era logic, cu invers. Cine are pana in media firmei (undeva sub media tarii), primeste suma X, cine are peste, primeste X-20%.

Si, comentam situatia in departament, unde toti primim peste media firmei. Baietii, ca e ok, eu ca-i socialism, cu inceput de comunism, adica punem dupa putere si luam dupa nevoi.

Colegii, soc si groaza, se uita la mine mirati si controversati, la inceput cu argumente idioate ca stau eu in aia 20%. Le explic ca nu-i vorba de valoare, ci de principiu, copilul meu fiind discriminat, doar pentru ca ma-sa s-a straduit in viata. Dar nu, ei o dau pe a lor, ca eu oricum imi permit mai multe pentru copilul meu, de aia mai bine da firma la aia care nu isi permit.

Cu rabdare, le-am explicat ca eu provin dintr-un orasel de prin Romania, ca parintii mei nu si-au permis multe, dar eu m-am ambitionat, m-am motiva in viata, am invatat, ridicandu-ma pe propriile puteri. Am trait in Portugalia cu o bursa de 180€ pe luna, pe care am completat-o spaland vase la cantina, iar dupa ce, m-am mutat in Polonia, mai invatat o limba straina si am facut scoli, ca sa am un salariu mai mare ca media. Si, nu mi-se pare de fel corect, ca pe baza faptului ca eu am muncit si am anumite abilitati, care imi permit sa castig mai bine, copilul meu sa fie discriminat, ca eu ii pot oferi mai multe. Chiar ii ofer mai multe si il pregatesc mult mai complex decat altii, dezvoltandu-si de la o varsta frageda anumite abilitati, ca sa fie mai bun decat alti copii, ca sa castige mai bine in viata. Si pentru asta, nu meritam sa fim discriminati. Dupa ce mi-am tinut discursul cu ardoare, m-am uitat la fetele lor si aratau ca si cum ar fi primit o pula peste ochi, tot degeaba.

Unul a incercat sa explice ca, ar trebui sa fim oricum recunoscatori ca primim ceva, si sa nu mai comentam. La care eu i-am zis ca, situatia e cu atat mai grava, cu cat se intampla in mediul privat, unde ar trebui sa domine politica celui mai bun, ca daca la stat totul se bazeaza pe pomeni, aici ar trebui sa fie stimulata competenta.

Grătare de vară

~ Căpşunăriţa ~ 5 comentarii

Mi-a trimis trei poze de la camping. Un weekend normal din viata lui, cu copii roind in jurul rulotei, parcata lângă un lac, femeile cu mâncarea pe la mese si bărbații relaxați cu berea in mana. Am avut un deja-vu, cu grătare, pana nu de mult ținute in propria gradina, cu copii roind pe iarba, in timp ce eu tăiam salata in bucătărie, discutând banalități cu cate o ea, iar el întorcea friptura cu o bere in mana, lângă un alt soț si tata.

Pe vremea aceea uram si iubeam grătarele in gradina, tradiționale in fiecare weekend, când se aprindeau cărbunii si se încingea carnea, dovleacul si porumbul la foc mic. Musafirii erau scăparea din cotidian, preocuparea perfecta care sa alunge din singurătatea in doi, momentul de teatru familial, când se face frumos si succesele se scoteau cu modestie la lumina soarelui de vara, ca sa ascundă goliciunea ce ne însoțea in cursul săptămânii.

Îmi amintesc ieșirile in natura din copilărie, când in inocenta noastră alergam pe lângă adulți, fără ca ei sa ne observe, sau noi sa le vedem jocurile, durerile, pasiunile, dorințele si păcatele. In naivitatea noastră totul era bun de luat si cata vremea nu ni-se comunica nici o decizie, atmosfera avea o orânduială precisa, controlata de mai marii incontrolabili. Apoi au urmat grătarele tinereții, de pe vremea studenției, când imitam viata adulților in propriile nuanțe, eliberați de preconcepții cu țigara într-o mana si cu berea in cealaltă, învârtind in cartofii pai, stropiți cu prea multa sare. Pe neștiute, ni s-au alăturat părintii, la grătarele tinereții, dintr-o nevoie de reconectare, printr-o operațiune repetitivă, la legătura de mult pierduta. Si cumva, printr-un vârtej de evenimente, când mai ieri iți promiteai, ca nu vei fi nimic ca si ai tai, ai devenit părintele, in jocul pervers de-a gazdele si musafirii, in cadrul bine cunoscut de care ai fugit toată viata si in care ai nimerit din plin, trăgând cu ardoare la jugul familiei.

Când am renunțat, de buna voie si nesilita de nimeni la toate favorurile căsătoriei, nu pot ascunde ca nu mi-au lipsit grătarele, cu toată goliciunea simțită câteodată in mijlocul acestor jocuri sociale, pe când înfulecam carnea cu muștar, ketchup si ardoarea de a umple locul cu persoana absenta, omniprezenta in mintea si inima mea. Pentru ca persoana adorației iți apare de multe ori in minte când ți-e bine, când crezi ca ai totul, si totuși ceva lipsa. Atunci iți dai seama ca ai împarți binele acesta cu ea, doar ca, daca ai avea-o pe ea, poate nu ai mai avea binele in jurul tău. Pentru ca grătarele nu se fac pentru amanți sau amante.

Încă măritată

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

estefania-solveyra-mmdDXLImAqQ-unsplash

Photo by Estefania Solveyra on Unsplash

Timp. Niciodată nu de acordăm timp ca să înțelegem, să ne vindecăm, să decidem sau să ne bucurăm.

Mi-a luat aproape trei ani ca să realizez că sunt încă foarte activă în relația cu fostul soț și chiar dacă nu îmi doresc, sunt încă bine măritată cu el. De aceea, când ne vedem începe circul, căci este singurul mod de comunicare la care răspundem amândoi. Ne știm rolurile bine definite și ne simțim în elementul nostru atunci când urlăm unul la celălalt. Nici unul dintre noi nu dorește să meargă mai departe, ținându-se cu tărie de ceea ce posedă și cunoaște: o relație defectă, o comunicare incompletă, frustrările amare ale nemulțumirii și o profundă  nefericite interioară profundă. În fapt un alt model de viață copiat de la părinții noștri și aplicat la noi. Doar că noi, și mai ales eu, suntem mai independenți și emancipați decât au fost ei, iar în loc să ne înghițim nemulțumirile, le-am vomitat. La mijloc este și un copil, a cărui personalitate se creionează acum, pe baza a ceea ce-i transmitem, deci am nimerit excelent pe urmele părinților noștri.

Câteodată avem momente de sclipire, speranța unei alte relații, clipe de luciditate când ne dorim cu adevărat sa ieșim din această smoală. Sunt momente rare, în care câteodată ne decidem să încheiem, să ne despărțim cu adevărat, să trecem peste resentimente, oprind cearta și privind lucrurile de la distanță cu indiferenta, calm și toleranță. Doar că, nu ne sincronizăm momentele respective și când unul iese la liman, celălalt îl trage din nou în mocirla dulce și foarte amara a dragostei de mult evaporate. S-ar putea să trebuiască să ne eliberăm împreună, dar cumva fiecare refuză asta individual.

Sunt o pizdă ocupată

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

renata-adrienn-ebvCsRypmxM-unsplash

Photo by Renáta-Adrienn on Unsplash

Am făcut o pauză de Tinder două luni, urmând sfaturile de doi lei și trei surcele ale gagicilor singure de peste 30 de ani. Adițional, într-un oftic general, m-am despărțit și de persoana de care sunt îndrăgostită, rupând relația pe care o mențineam de un an. Între timp mi-a cam trecut din ofticul ce pusese stăpânire pe mine, reapărându-mi cheful de sex. În contextul activării nevoilor primare, sfaturile și sugestiile prețioase de genul „tu cu tine”, „acorda-ți timp”, „stai o perioadă singură” și alte mizerii similare, le-am redirecționat spre coșul minții, alături de alte inutilități verbale cu care mă cadorisesc cunoscuții din când în când.

Nu am nevoie sa fiu singură ca să petrec timp cu mine, sunt perfect capabilă să scriu, să citesc, să fac sport și să-mi activez vreo cinci hobby-uri și când mă întâlnesc cu bărbați. Pot să fac multe lucruri singură, doar că-i mai fain să le fac alături de cineva. Pe deasupra, nu mi-se potrivește rolul de mironosiță prostă ce-o dă înainte cu singurătatea și independența în așteptarea bărbatului perfect.

Într-adevăr, este cam nasol să fii îndrăgostită de cineva anume, dar să te întâlnești cu alții, pentru că nici unul nu potrivește și nici nu va potrivi o vreme, dar asta e, ghinion. Partea bună este că m-a maturizat experiența de-a mă desparți de persoana pe care o iubesc și am făcut câteva schimbări în abordările mele amoroase.

In primul rand am renunțat la „catelusi”. Am încetat să întrețin relații de orice fel cu gagii care nu mă interesează, doar pentru că ei mă doresc. Nu mai am nevoie de energia lor negativa și constanta presiune de a le oferi ceva în schimbul validării personale, căci despre asta era vorba, când nu puteam renunța la astfel de relații.

In al doilea rand, am decis sa fiu mai directa, să trec mai repede peste etapele tatonării și să nu aștept după foirile tuturor gagiilor care îmi fac avansuri și mă tot invită la cafele și vinuri fictiv. Mă interesează concret data, ora și locul.

Zis și făcut, iar pe când luam acțiunea în propriile mâini cu un gagiu ce mă tot invită la vin de prin decembrie, am realizat că sunt în fapt foarte ocupată. Căci, nu-i ușor să împaci varza cu capra și cu lupul vecinului, între copil, călătorii, hobby-uri și gagii de pe Tinder, când ziua are doar 24 de ore și pot număra doar pe degetele de la o mână zilele disponibile pentru întâlniri. Așa că, după ce ne-am parcurs împreună zilele din calendar potențiale pentru o întâlnire, am ajuns la concluzia că ne potrivim să fim amândoi liberi (de copii și obligații) într-o luna. Și, cum este dificil să te întâlnești cu unul care are și el copii, am introdus în program o întâlnire de pe Tinder. Măcar ăștia fără copii sunt mai flexibili.

Frica

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

melanie-wasser-j8a-TEakg78-unsplash

Photo by Melanie Wasser on Unsplash

În copilărie am dezvoltat câteva carențe esențiale în materie de respect pentru sine, așteptările de la bărbații, bucuria succesului sau pura stare de bine. Nu sunt unică în carențele mele, le observ des și la alții, foarte similare sau ușor diferite, în funcție de contextul în care au fost dezvoltate și de experiențele individuale ale fiecăruia. Acum, la maturitate sunt conștientă de ele, mă deranjează și a venit vremea sa le remediez. Doar că nu știu cum. Frica de a trai împlinită mi-e tatuata în oase.

Mă bucur aparent de ceea ce am, cultivându-mi permanent nevoia de a avea mai mult, născuta din frica că, într-o bună zi nu voi avea nimic. Mi-e frică să fiu mulțumită, ori  satisfăcută cu viața mea. Mi-e teamă să mă bucur de ceea ce fac și evit să fiu recunoscătoare pentru lucrurile bune care mi-se întâmplă. Nu reușesc să trăiesc pur și simplu bine și să nu mai creez drame.

Privind obiectiv și plasând frica de-o parte, admit că viața mea este frumoasă, mult mai interesantă decât mi-am imaginat-o vreodată, presărată cu realizări și împliniri pe care nici măcar nu mi le-am imaginat. Sunt de asemenea conștientă că, dramele pe care mi-le creez sunt de multe ori abstracte, superficiale, inutile și absurde. Deși știu asta, nu mă pot debarasa de acest obicei, de-a crea și-a purta cu mine durere.  Nu știu cum să mă redresez, cum să mă întorc pe drumul normal, pentru ca nu am fost de fapt niciodată pe el. Nu cunosc un alt stil de viață.

Dramele mele s-au născut în copilărie, sub loviturile administrate de părinți, în mod regulat, de obicei după o stare de iubire și euforie. Așa că, m-am obișnuit cu permanenta nevoie de a fi pedepsita, de a suferi ritmic și sigur, chinul cel mai mare fiind administrarea imediată a durerii după clipele de bucurie și fericire. Când bătăile au încetat, dramele au continuat cu abuzul verbal sub formă de critică necontenită, umilire, înjosire, mustrare și chestionarea permanenta a gândirii și deciziilor mele. În timp, am pus distanță fizică între mine și părinți, viețile noastre urmând un alt curs. Am crezut că am scăpat de abuz, doar ca să aflu ulterior că-l retrăiesc din nou, dar sub altă formă. Din copilul abuzat de părinți, în copilărie, am devenit la maturitate, adult abuzat de partener.

Din fragedă copilărie am dezvoltat crize de plâns, de obicei după administrarea unei bătăi. Mă dorea atât de mult nedreptatea care mi-se făcea și frustrarea neputinței, că începeam să mă rănesc singură. În mintea mea mică meritam mai multă durere, deoarece eram prea slabă și permiteam ca răul să mi-se întâmple, deoarece greșisem. Crizele de plâns se opreau după ce mă legănam cu tot corpul sau doar cu capul, până mă lua amețeala. Crescând, am crezut că am îngropat acele momente de durere și umilință în trecutul meu, alegând să șterg o parte dintre acele amintiri. Au ieșit însă la suprafață, mai nemiloase ca niciodată, pe când mă așteptam mai puțin. Adultă fiind, am început să mă leagăn din nou. În timpul unei astfel de crize, mi-am dat seama că ceva este total greșit în căsnicia mea, daca soțul (alesul, ocrotitorul și marea mea dragoste), reușește să-mi provoace aceeași stări de nesiguranță și frică, pe care le-am trăit în copilăria mea abuzivă. Acesta a fost pentru mine factorul declanșator, ca să mă mobilizez și să ies din căsnicie. M-am gândit la modul serios că dacă voi mai continua așa, voi sfârși într-un spital de nebuni sau cu capul zdrobit de pietrele din grădină. Durerea m-a motivat să-mi fac un plan strategic de evacuare din relație, inspirându-mi dorința de luptă, mai ales în momentele în care am fost atacată. Ca să supraviețuiesc, m-am întors la instinctele primare.

Acum, la câțiva ani distanță, nu mai am crize de plâns potolite cu legănat, însă duc cu mine o nevoie regulată de urcuș și coborâș, o necesitate de pedeapsă permanentă, după fiecare moment de euforie. Și cum nu-i mai am pe călăii mei prin prejmă, ca să mă pedepsească, o fac singură. Mă mutilez solitar din nevoia de a-mi echilibra viata și pentru că mi-o frică teribilă să fiu pur și simplu fericită, în siguranță, eliberată de critici, judecății, alți oameni, așteptările altora și mai ales de frica mea!

Alegeri pentru bătrâneți liniștite

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

matthew-bennett-78hTqvjYMS4-unsplash

Photo by Matthew Bennett on Unsplash

Azi am stat de vorbă la prânz cu o colega de muncă. O blondină vopsită cu fire albe, buze mari și roșii, fuste mulate bine pe fundul ei sportiv, câteva coșuri răzlețe pe obraji și mereu cu o glumă în dotare.

Mi-a povestit despre mama ei, care și-a trăit viața într-o lume paralelă că realitatea creată de tatălui ei, fost alcoolic. În rol de soț absent în televizor, ea l-a tratat mai mult ca pe un coleg de apartament, decât ca un partener de viață. Pentru sacrificiul de a sta împreună cu el pentru doi copii, cum motivează societatea căsniciile nefericite, a fost răsplătită la bătrânețe cu postul de îngrijitoare al unui fost bețivan, curent bolnav. Îl suportă greu, numărându-i zilele până la moarte, pe care o așteptă mai nerăbdătoare decât el, ca să se elibereze în sfârșit de chin. Dacă l-ar lăsa acum, bătrân și bolnav, ar fi etichetată de societate drept cea mai mare cățea posibilă, oribilă și rea, așa că-l șterge la cur cu zâmbetul amar pe buze, jelindu-și lașitatea tinereții. În vremurile de demult, nu a reușit să-și înfrâneze frica de a rămâne singură, așa că a ales să rămână cu el. S-a temut sa răzbată solitară în viață, s-a temut că poate nu se va descurca, că nu-i vor ajunge banii, că o vor îngropa neajunsurile și nevoile, iar acum plătește prețul temerilor.

”S-ar fi descurcat?” am întrebat-o eu.
”Da, clar ca s-ar fi descurcat” mi-a răspuns ea. ”Știi, îmi zice că, cel mai rău este când îngrijești pe cineva pentru care nu simți nimic, cu care nu ai avut nimic în comun, ci doar ai trăit în aceeași casă. Dacă l-ar iubi, măcar ar face-o cu placere. Dar așa, e ca o pedeapsă. Câteodată ea îi mai reproșează, spunându-i că dacă n-ar fi ea, eu și sora mea nici măcar nu am veni să-l vizitam. Și are dreptate.”

În timp ce-mi povestește despre eșecul mamei sale, pedepsită la bătrânețe pentru alegerile tinereții, o întreb printre cuvinte cum îi merge relația. Îmi răspunde că tot rău, fiind din ce în ce mai sătula și că-și suportă cu greu logodnicul, neinteresant, dar în al cărui apartament locuiește și al cărui inel îl poarta pe deget. Nu este însă atrasă de el și nici îndrăgostită. Nu are însă nici curajul să plece și să se descurce singură. Așa că stă și așteaptă.

În fond, curajul nu este pentru toată lumea, dar cu confortul toți se obișnuiesc. Zice o vorbă poloneză că, mărul nu cade departe de măr, cum ar veni pe românește, așchia nu sare departe de trunchi.

Filisofia puțelor masculine urâte și însurate

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

img_7200

Are pseudonimul Mari pe Tinder și o poză de profil din ringul de box. De obicei nu dau like celor cu poze false, dar mă gândeam că poate prin ceva miracol este a lui. Mi-a scris imediat și după un schimb ușor de replici m-a întrebat, dacă nu am pe cineva? Logic: nu, căci la ce mi-ar trebui Tinder-ul dacă sunt deja ocupată?

Întrebarea cu libertatea amoroasă nu se cam pune pe Tinder, căci din principu lumea pe acolo este liberă și disponibilă, asta dacă nu-i ca Mari, însurat și nefericit.
„Dar poate nu e așa rău”, se consolează singur, mai ales că „de obicei e destul de ok”, completează el, ca apoi să adauge cireașa de pe tort „sunt mulțumit, dacă nu ar fi sexul” lipsă.
”Și atunci, ce cauți pe Tinder?” mi-am permis să-l întreb. ”Amantă” mi-a răspuns spășit, la care eu am pulsat întrebându-l, dacă-i conștient că amanta costă. ”Știu” mi-a răspuns, ba chiar s-a declarat dornic s-o întrețină, deși se crede interesant și frumos, doar că nu e (din poza reală pe care mi-a trimis-o). La cum arată probabil va trebui să decarteze frumușel, ca să-și găsească o doritoare acceptabilă, căci bănuiesc că nu se va mulțumi cu prima disperată.

De ce nu-și lasă nevasta din dotare, pentru o femeie complexă, frumoasă, deșteaptă și doritoare de sex, fix așa cum își dorește? Din cauza banilor!

Nu cred că-i o surpriză pentru doamne înșelate de ce nu le lasă soțul, căci lovelele au fost sunt și au for dintotdeauna la putere. I-a scăpat să-mi spună că au firmă împreună, dar mai apoi a dat vina pe copil, căci sună mai frumos pretextul uman, decât material.

I-am comunicat înainte să-l elimin că, nu mă interesează însurații și i-am urat succes.

De obicei, tipii  ce se ascund în spatele unei poze false pe Tinder își caută amante, feriți de ochii indiscreți ai cunoștințelor și motivați de fizionomia lor nu neapărat atrăgătoare, fiind mai degrabă urâți fără speranță, pe care nu i-a băgat nimeni în seamă în tinerețe, iar acum pe la 35 – 40 de ani cu ceva bani în buzunar, mai speră într-o ultimă lovitură înainte de moarte, futând în sfârșit ceva mai de Doamne ajută de pe Tinder.