Taximetristul

”Știți, eu locuiesc în străinătate, i-am spus cu vocea calmă, sub care mi-am ascuns furia, tristețea și dezamăgire, și de fiecare dată când vin în România, am continuat, mă bucur din tot sufletul că nu mai locuiesc aici.”

I-am povestit mai apoi pe scurt feedback-ul pe care îl am de fiecare dată când vin ”acasă”, răutatea cu care mă întâmpină țara mumă, mizeria și dezamăgirea care mă încercă de fiecare dată. I-am spus că mă doare sufletul când văd toate lucrurile acestea care sunt în neregulă, mai ales neomenia și nevoia unora de-a le face rău celorlalți, de le trage țeapă cum se zice frumos pe românește. Atunci când tu îți faci treaba cum trebuie, cu bunăvoință și strădanie, ai pretenția și aștepți și de la cei care te servesc pe tine să-și facă și ei la fel, iar atunci când nu o fac, le ceri asta. Însă, dacă tu nu ești un om corect, nu ai cum să aștepți de la cei din jurul tău să fie corecți, pentru că te simți cu musca pe căciulă.

S-a apărat cu stresul, boala românilor din limbă, stresul lui și acelor care-l înconjoară și probabil stresul care l-a motivat să mă șantajeze când m-a văzut grăbită. După ce m-am urcat la el în taxi, ce-i drept prins în trafic de un coleg și nu comandat la telefon, l-am întrebat cât m-ar putea costă drumul. Eram grăbită, a remarcat și el, și mi-a răspuns că de la Romexpo până pe strada Lisabonei ar fi vreo 40-50 de lei sau cât spune ceasul pe care nu l-a pus. Iar răspuns că-mi imposibil, deoarece de la aeroport până în Berceni am plătit 50 de lei, la care mi-a tăiat-o scurt că ori mă dă jos aici, undeva într-o intersecție prin care trecea în momentul respectiv, ori îi plătesc 40 de lei. Am cedat șantajului pentru că mă grăbeam, povestindu-i după impresiile mele despre România și români. La despărțire i-am urat să facă măcar un lucru bun odată în viață lui pentru altcineva.

Nu ma lasa mama

L-am rugat pe fostul meu prieten, cu care am ramas cica in relatii de amicitie, sa ma ajute intr-o chestie. Nu foarte complicata si i-am zis chiar ca, ii platesc pentru ajutor. M-a refuzat pe baza a doua motive, foarte elegante din care se citeste perfect cine e el.

Primul e ca nu are timp si e foarte incarcat la munca in perioada asta.  Cunosc motivul asta, el nu are niciodata timp, pentru ca WoT nu se joaca singur, iar la munca de la facultate e cel mai incarcat in perioada de vacante, cand nu trebuie sa predea si nici sa tina consultatii. Atunci se ia frumos si merge acasa, la ma-sa si tac-su, ca sa frece menta pe acolo. La sat cum ar veni.

Al doilea motiv a sunat cam asa „din cauza unor motive personale, nu cred ca ar trebui sa ma angajez in asta”. Si asta se traduce: acuma am alta prietena, iar parintii mei sunt mandrii si multumiti de mine. Daca m-as baga cu tine in ceva combinatii, chiar formale, dar cu tine, nu le-as putea spune, ar trebui sa-i mint, ca daca le-as spune nu ar fi de accord si mi-ar impia capul cu treaba asta tot timpul, m-as certa cu ei si as avea alte neplaceri.

Il inteleg, desi nu imi pot stapani dezamagirea. Nu, pentru ca nu m-a ajutat, ci pentru motivul ca nu ma ajuta, deoarece nu-l lasa parintii. Daca era bagat in ceva combinatii si nu putea, chiar il intelegeam. Si daca vaea ceva cazier il intelegeam, dar in pula mea, sa ai 33 de ani si sa nu faci ceva, pentru ca nu te lasa parintii? Pe asta nu pot sa o inteleg. Regret cei 3 ani din viata in care m-am frecat cu el la melodie, facand planuri de casa si afaceri impreuna. Bine macar, ca eram maritata.

Whatsapp și viața socială

M-am uitat la Her, doar ca să-mi dau seama cât de mult mă aseamăn cu eroul principal îndrăgostit de un calculator. Nu am ajuns la etapa de-a face sex la telefon, dar sunt aproape, căci sentimental îmi proiectez toate trăirile prin Whatsapp. Sunt maestră a flirtului și a conversațiilor online, preferabil scrise și nu grăite. Am o listă consistentă de bărbați cu care conversez regulat și întotdeauna la ore târzii, flirtând și glumind despre nimicuri și o de femei cu care disec tot ce ține de viață, experiențe, frustrări, supărări, planuri, iubire și bărbați. Practic trăiesc prin telefon, menținând activ contactul cu oameni aflați la sute și mii de km depărtare, povestindu-le despre mine detalii mult mai intime și mai private, decât spun celor care sunt fizic în jurul meu. Mă simt prea sătulă, plictisită și obosită, ca să o iau de la capăt cu relațiile de prietenie acum și aici. Dezamăgirea de a fi aruncată în neant odată cu divorțul de fostul soț, mi-a tăiat apetitul pentru prieteniile și contactele fizice.

De doua ani sunt în trecere pe „acasă”, adică locul în care locuiesc momentan, numărând cu nerăbdare zilele până la următoarea plecare. În fiecare an țelul este să fiu plecată lunar din Polonia, ba chiar de două ori pe lună dacă se poate. Când călătoresc, sunt „regina vieții”, cum îmi zic colegii ca să revin o supusă oarecare de fiecare dată când mă reîntorc. Și atunci, pentru că realitatea-i insuportabilă, evadez din ea în telefon, trăind cu mintea la km depărtare. Câteodată mă sperie lipsa mea de socializare locală, mai ales la caracterul meu guraliv, expansiv, deschis și super prietenos, normal fiind întotdeauna încântată să cunosc noi oameni, doar că nu de aici. Local, nu mă regăsesc, evit oamenii și conversațiile inutile, refuzând să socializez. Poate că, nu vreau să prind rădăcini, după ce mi-au fost tăiate odată, și tot ce-mi doresc de fapt este să plec aici, să o iau de la capăt, într-un loc nou, cu oameni noi și un început diferit.

Vise și realitate

Visez. Sunt pe o plaja cu dune la Marea Baltică, albastră și întunecată. Vizitez o casă făcută în stâncă, cu tavanul dormitorului din sticlă, ca să poți vedea din pat marea și nisipul. Mă pun în pat și privesc cerul. Mă simt ca într-o peștera de lux. Pe plajă lângă un copac, discut aprins cu ceva prieteni. Cufundată în discuție, îmi apare brusc un telefon in mână, vibrând de la mesaje. Le deschid și încep să le citesc. Sunt de la el. Ochii îmi aluneca printre textele ce  devin treptat tot mai indescifrabile. Simt cum îmi fuge visul din minte și încep să mă trezesc. Mă agăț de vis, pentru că vreau cu ardoare să citesc mesajele lui până la sfârșit, dar este prea târziu. Sunt deja trează. Aud vibratul telefonului din camera alăturată. Ma ridic din pat, îl deschid și mă uit la ceas: 4:42. Am trei mesaje necitite de la el. Ultimul primit la 4:41. Le citesc și îi răspund. Consternată îi spun despre vis și repetăm poveștile cu gânduri, telepatie și alte prostii de îndrăgostiți.

Da, este frumos să ai telepatie cu o persoana cu care împarți sentimente, este de-a dreptul minunat. Și e și mai frumos să comunici cu ea prin subânțeles și mesaje codate. Este fantastic să știi că cineva se gândește mereu la tine. E de-a dreptul bestial să fii îndrăgostită și persoana adorației tale să-ți împărtășească sentimentele. Doar că, e tare nașpa când o face de la distanta și nu oricare, ci din aia serioasă, cu trei zerouri în coadă.

În altă ordine de idei, cam așa ar arată un dialog sincer între noi:

„Mi-e dor de tine…*”
„Si mie mi-e dor de tine … dar ce faci concret in direcția asta?”
„Pai, nimic. Belesc pula ca de obicei pe aici și te țin pe tine ocupată, de la distanță, să nu mă uiți.
„A, da, merci. Mă simt super onorata. Stai să mai bag o pula locală, ca poate mi se mai ia și mie, nu de alta, dar îmi place prea mult sa fiu indisponibilă.”

„That’s my girl”.