Relația cu mama

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Divorțul în Polonia

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

M-am trezit iar dând sfaturi despre divorț, nu din proprie inițiativă ci la cerere. Am mai scris despre divorț, foarte în detaliu aici, aici și aici dar mai scriu odată, ca să acopăr unele aspecte esențiale și specifice celor căsătoriți pe meleaguri străine cu cetățeni străini. (Chiar mă recomand la sfaturile de divorț 😅)

Pe o scală de la 1 la 10, dacă a te căsători reprezintă dificultatea 1, a divorța reprezintă dificultatea 3 când nu ai copii și 10 când îi ai cu un soț străin, locuiești în altă țară, nu-i cunoști limba sau nici legile, și nu ai nici un loc de muncă. Dar să revenim la chestiunile de bază.

Există impresia greșită printre oameni că dacă sunt din altă țară, în speță români care s-au căsătorit și locuiesc în Polonia cu un cetățean polonez, deși este valabilă treaba peste tot în EU (nu mă pronunț în afară EU, căci în afară eu nu cunosc regulile), se pot trezi într-o dimineață, își iau copilul și merg la mama în România să divorțeze. Că poate le va fi mai ușor, mai simplu, înțeleg limba sau au un văr de-al mătușii avocat și știe el pe cineva la tribunal. Nimic mai greșit! Nu divorțează în altă parte decât în țara în care domiciliază ambii soți și dacă ai stat fizic în Polonia în ultimii ani, nu ai cum să divorțezi în România, chiar dacă ai tu cetățenia română și copilul. Că soțul nu are și nu a locuit acolo. Dacă locuiești în România, atunci divorțezi în România, dacă locuiești în Polonia, atunci divorțezi în Polonia. Și acum surpriza, divorțurile sunt similare, dar foarte diferite.

Câteva lucruri legislative ce trebuiesc luate în considerarea dacă se ajunge la un divorț în Polonia:

*în Polonia nu există divorț la notar, se face doar la tribunal prin hotărâre judecătorească;

*ca să poți divorța îți trebuie un motiv concret, pe care să-l poți pune pe hârtie și o perioadă (minimă de 6 luni) în care nu ai mai locuit cu soțul/soția, nu te-a susținut financiar și nici nu ați avut relații intime. Acest punct este foarte important, pentru că el determină dacă primești sau nu divorțul, în cazul că persoana cealaltă nu îl dorește.

*în Polonia divorțul poate fi refuzat și se întâmplă, la cererea unuia dintre soți și cuplul poate fi trimis la consiliere matrimonială împreună, în loc de căi separate în viață; Din informațiile pe care le am, nu funcționează prin reprezentare, căci te poți trezi divorțat dacă nu apari la tribunal. Exemplu concret, o cunoștință de a mea a refuzat divorțul de primul soț (când acesta își găsise o amantă), nu pentru că-l iubea la nebunie, ci pentru că nu era stabilă financiar în momentul respectiv, fiind cu un copil mic și a vrut să evite situația în care el dispare cu amanta în ceață și ea rămâne pe nicăieri. El nu a primit divorțul, amanta l-a părăsit și s-a împăcat cu nevasta, până la părăsit și ea, după ce și-a făcut înainte un plan corespunzător de acțiune post separare.

*copilul poate fi încredințat mamei (șanse mai mari) sau tatălui (șanse mai mici) ori ambilor părinți;

*custodia este comună, chiar dacă, copilul este încredințat mamei (de exemplu), atâta timp cât tatăl nu este decăzut din drepturi, el are putere de decizie egală cu a mamei în toate aspectele vieții copilului. Asta însemnă că dacă v-ați certat cu privire la școală, vă veți certa în continuare, căci nu este decăzut celălalt părinte din drepturile cu privire alegerea educației copilului.

*timpul cu copilul poate fi împărțit în mod egal sau inegal, indiferent de custodie. Stilul tradițional era ca, copilul stea la mamă, iar tatăl să-l ia la el tot al doilea weekend și anumite zile fixe în timpul săptămânii, de ex. din 14 zile, când de obicei se face schimbul, petrece cu mama 9 și cu tatăl 5. Stilul mai recent este de o săptămână la unul, a doua săptămână la celălalt, o variantă tot mai populară. În acest fel ambii părinți exercitându-și drepturile și obligațiile în mod egal. Vacanțele de regulă se împart la jumătate. Important de reținut, dacă un părinte nu stă cu copilul în timpul care îi revine, celălalt îi poate cere pensie alimentară suplimentară, pentru orele pe care nu le-a exercitat. De asemenea, dacă un părinte refuză să dea copilul celuilalt, părintele care trebuie să ia copilul poate suna la poliție ca să-l ajute să-și exercite dreptul.

*pensiile alimentare în Polonia nu sunt mari și nu merg până la 30% din salariu, cum am auzit că ar fi în România. Legea a fost schimbată în urmă cu câțiva ani, ca datornicii să nu-și mai poată ascunde veniturile curente. Pensia se calculează așa: copilul costă lunar 100 PLN, deci 50% acoperă mama, 50% tatăl, pensia alimentară este de 50 PLN și revine celui căruia nu i-a fost încredințat copilul.

*pentru ca o mamă să-ți poată obține copilul fără probleme în instanță, trebuie să aibă un venit stabil, să facă dovada că se poate întreține și pe ea și pe copil, să ofere copilului condiții minime de locuit, se face o anchetă acasă la părintele unde va fi rezidența copilului, și să fie în mare stabilă emoțional. Posedarea cetățeniei poloneze nu reprezintă un avantaj concret, atâta timp cât mama este cetățean al EU. Oricum, atâta timp cât tatăl nu este decăzut din drepturi, doar cu acordul lui mama se poate stabili în altă țară cu copilul. Deci, dacă v-ați făcut un copil cu un polonez și locuiți în Polonia, fără acordul lui nu vă puteți muta copilul în România. Puteți merge în vizită cu buletinul, dar nu să vă stabiliți. Pentru pașaport este nevoie de semnătura ambilor părinți.

Notă de final: Pentru detalii concrete vă recomand să consultați un avocat, textul este scris din experiența personală, ceea ce nu exclude ca experiența altora să fie diferită.

Mă obosesc cuplurile care nu se mai suportă

Photo by KS KYUNG on Unsplash

De fiecare dată când ne întâlnim cu ei este total aiurea, mai ales la ei acasă. Plec de acolo cu un sentiment ciudat de dezgust, cărând cu mine o bună parte din energia negativă pe care ei o emană. Și emană multă. Împreună sunt groaznici, deși separat ar putea să fie chiar ok, amândoi.

Cum le treci pragul casei îți recită poeziile lor anti-romantice cu mândrie, fluturând de la primele trepte steagul cuplurilor nefericite, care se detestă reciproc, dar conviețuiesc mai departe cu făloșenie. Mândrii de sacrificiul lor suprem, pe care îl așează pe un piedestal strălucitor la vedere și în fața căruia fac plecăciuni regulate, își subliniază jertfa fără lipsă de tact în toate conversațiile pe care le poartă. El face mișto de ea în stilul lui clasic, ca de o primă nevastă repudiată, dar de care nu reușește să se scape, iar ea joacă rolul de victimă în captivitate, puternic suferindă de sindromul Stockholm. Nu este atât de deranjat modul în care-și etalează nefericirea, inestetic și exagerat, ci faptul că încercă s-o impună ca pe un adevăr suprem al tuturor relațiilor, urlând indirect din toți rărunchii, că absolut toate cuplurile vor ajunge să-și ducă crucea în același mod dureros și frustrant, așa cum o fac ei. În mintea lor și mai ales în retorica pe care-o țin, tragedia lor trebuie să fie universală, ca să-și poată motiva zilnic existența comună. Consumați în acest abis al soartei se îmbată cu puterea de-a face haz de necaz din existența lor mizeră, cumva convinși individual că nu vor găsi ceva mai bun, lângă care să pună noapte capul pe pernă. Se amenință reciproc cu divorțul, și-l etalează ca un plan viitor al bătrâneților liniștite, pe când le vor crește copii, iar ei vor fi liberi să aleagă.

La început stârnesc mila. Simți o empatie pentru starea lor de tristețe intoxicantă. Poate ai vrea chiar să-i ajuți cum un sfat sau o idee. Nu înțelegi însă că ei nu caută milă. Lor le este bine, de fapt chiar formidabil, iar victima ești tu. Ei nu au nevoie să-și schimbe starea de nemulțumiți profesioniști, ei doar caută o ofrandă care să le asculte doleanțele și care să participe voluntar și mai ales involuntar la momentele lor de abuz emoțional, când își descarcă frustrările. Căci frustrările descărcate fără spectatori nu sunt niciodată la fel de delicioase, ca și cele vărsate în gura mare. Pentru asta au nevoie de prieteni, ca să-și etaleze jalea ca pe o haină nou luate de la târg. Te cheamă la ei ca să-și golească din butoiul plin cu pulbere, ce stă să explodeze fără public. Când ai ajuns întind masa cu bunătăți și se descarcă, înșirând o poveste paralelă cu realitatea, despre un mod de viață pe care oamenii ce se respectă și se iubesc reciproc nu-l au. Doar că, pentru ei, care nu se respectă și se detestă, nici un cuplu nu se iubește pe lumea asta, iar a-ți dori să-ți petreci vacanța cu partenerul tău, și nu cu alți oameni din echipă este ca o înjurătură de mamă. Se mândresc cu momentele în care s-au tachinat, și-au făcut împotrivă sau și-au arătat lipsa de respect, ca de niște amintiri memorabile. Stai, îi asculți și dacă ești trecut prin viață un pic mai mult, realizezi cât de defectă este relația lor și modul de viață pe care îl cultivă.

Este trist că unii oameni pur și simplu nu divorțează, separându-se de nefericirile și nemulțumirile pe care și le cauzează reciproc. Asta ar însemna să se scape de ele, dar sunt prea drogați în propriul bălegar ca să vadă că există și un alt fel de trai.

Despre divorț și căsătorie

Photo by Zoriana Stakhniv on Unsplash

”Divorțul este un păcat mare.” îmi trântește fanul înfocat religios pe email. Mi-a scris ca sa mă informeze că sunt o ”o idioată feminista neomarxistă.”

În primul rând că nu cred în păcat, încercând de câțiva ani să mă descotorosesc de această noțiune religioasă asociată moralei. Golindu-l de intensitatea religioasă păcatul devine regret, remușcarea conștiinței, ce dă o cu totul altă noțiune și valoare faptelor, alegerilor și gândurilor.

Nu regret divorțul, ba chiar mă bucur că l-am realizat. Căsătoria nu-i nici sfântă, nici pentru totdeauna, dacă măcar unul dintre făuritorii ei nu-și dorește să fie, nici închisoare, în care-l poți băga pe celălalt ca să nu mai iasă și nici obligativitate, cu care-l poți șantaja pe celălalt să rămână. Este o alegere și o responsabilitate, pe care poți să o duci atâta timp cât îți convine și cât îți este benefică. Când nu-ți mai convine sau nu îți mai este benefică, din diverse motive, poți alege să nu mai fii căsătorit. Libertatea este o opțiune care din fericire pentru majoritatea oamenilor în timpurile curente întotdeauna există.

Mi-a fost dintotdeauna imposibil să înțeleg imperativitatea în relații. Necesitatea o înțeleg perfect, dar imperativitatea niciodată. Atunci când privim relația ca pe o alegere, ”aleg să fiu cu tine pentru că … îmi acoperi o anumită nevoie” și nu, ”sunt obligată să stau cu tine pentru că aceasta este așteptarea bisericii, societății, părinților”, lucrurile capătă perspectivă pozitivă. A dori este una, a fi obligat este altceva. Oamenii nu pot fi fericiți dacă sunt obligați să facă ceva împotriva voinței lor.

Divorțul este neplăcut și mereu unei părți nu-i va convine. Nu este nici ușor, dar nici extrem de greu. Debarasat de noțiunea de păcat social sau bisericesc, divorțul devine o banală separare, cu consecințe vizibile imediate și invizibile viitoare. Ca în orice separare, ca în orice alegere, consecințele trebuie să nu-le asumăm, ca să putem merge mai departe. În timp divorțul devine o amintire, pierzându-și din valoare, chiar și pentru cei puternic măcinați de această schimbare, și cu cât îl realizezi mai civilizat, mai rapid și mai simplu, cu atât persoanele implicate vor putea să-și reia viața mai ușor. Este inutil să ne agățăm de relații ce nu funcționează, fir cu oameni cu care nu ne dorim să fim, fie cu oameni care nu-și doresc să fie cu noi. E pierdere de vreme, pe care o putem folosi mai benefic, căutând ceea ce avem nevoie și ne dorim.

Faptul că sunt pentru divorț, nu însemnă că sunt împotriva căsătoriei, pe care o văd ca pe o manifestare a relației, dorită la un moment dat de ambii parteneri. Am învățat în timp că viața, fericirea, corectitudinea sau moralitatea nu stă într-o căsătorie și nici într-un divorț, așa cum nici iubirea nu-și găsește cuibul doar în intimitatea unei relații.  

Turul divorțatei prin naivitate

img_7200

O amică recent divorțată îmi povestește din aventurile ei de pe Tinderul proaspăt instalat. Când o aud, mai ales vorbind cu greutate, nu mă pot abține de la un mic un zâmbet ironic, amintindu-mi că și eu am avut dileme și frământări similare. Recent mi-a mărturisit supărată că, după cafeaua de acasă de la Tinderelul ei amic spaniol, omul nu o mai caută și nu-i mai nici scrie. Ofticată, după ce a ajuns să converseze cu vreo 15 gagii în același timp, a tras singură concluzia că se aștepta la un pic prea mult de la un etern călător, prins de Covid prin Polonia, cu bani prea mulți în buzunar și mult prea multă lene, care mai și locuiește la comun închiriat cu un amic și se joacă zilnic PlayStation. Îi atrăsesem atenția că-i cam prematur să-i povestească spaniolului plimbăreț despre copii ei, doi la număr, și așteptările pe care le are de viitorul partener serios de relație, dacă omu nu prea știe din ce-și va plăti chiria luna viitoare.

Ce am avut eu un pic diferit față de multe divorțate naive și filosofice, a fost că mi-am acceptat destul de repede statutul de petrecăreață, încercându-mă să mă abțin de la a vizualiza fiecare partener de sex și ca un potențial partener de viață. Mi-am recunoscut în primul rând mie că sunt în perioada de distracție, întâlniri scurte și plăceri rapide, evitând să par altceva. În schimb, văd la multe recent divorțate că o dau pe cartea independenței și a maturității, declarând în gura mare cât sunt ele de pregătite pentru o nouă relație serioasă și spumoasă, în timp ce tot la a doua propoziție îl pomenesc pe fostul, kotku (pisoiul cum ar veni), înjurându-l cu patimă și din abundență.

Din experiența mea citire, le-am recomanda proaspetelor domnișoare să-și trăiască viața la maxim, să uite de relații și stabilitatea pe care o avea cu soțul, și să-și amintească de vremurile tulburi, frumoase și petrecărețe ale adolescenței. Iar, când au terminat cu distracția și implicit l-au uitat și pe primul cu inelul, își vor face timp să-l găsească și pe următorul.

Naționalism și prietenie

În Polonia se apropie weekendul lung, cu patru zile de vară disponibile pentru vacanță. Fiică-mea a mers la taica-su și când a luat-o de la mine, l-am întrebat ce planuri au, mai ales că ținuse neapărat să o ia la el în perioada respectivă.
– Mergem să navigăm, m-a informat el triumfător.
– În Mazury? am întrebat eu.
– Da, îmi răspunde el.
– Cu ai tăi? În ultimi ani obișnuisem să-i luăm pe părinții lui cu noi când navigam.
– Nu, cu Natalia S. și părinții ei, îmi răspunde fiică-mea. Natalia S. fiind cea mai bună prietena a fiice-mi pe vremea când mergea la grădiniță.
– Interesant, nu știam că încă mai păstrezi contactul cu ei, am comentat eu, înțelegând de ce nu mă mai sună mama Nataliei S de ceva timp. Cândva fusese foarte doritoare să ne întâlnim, dar de un  timp îți pierduse entuziasmul.
Cam același lucru s-a întâmplat mai cu toate cunoștințele poloneze comune ale mele și fostului soț, el lucrând intensiv în a se înfige cât mai puternic oriunde eram eu prezentă, doar ca ulterior să fiu dată la o parte. În tăcere și cu brutalitate am fost curățată sistematic de toate polonezele ”prietene de familie” de pe lista invitațiilor pentru orice și oriunde, după ce am comis păcatul divorțului. Admit totuși, că m-au eliminat cu avertisment, dându-mi o șansă la redresare în perioada separării, când nu băgasem încă divorțul cu acte. Atunci a plouat cu invitații comune pentru amândoi la toate evenimentele organizate de ele, unde sperau matki polki că ne vom reuni destinele în mod spectaculos și revelator sun ochii lor. Dar cum eu nu am performant, ținând-o tot pe a mea cu separarea, m-au dat pur și simplu la o parte. Cu siguranță nu le învinovățesc doar pe ele, căci și fostul soț are partea lui de contribuție, și știu că oriunde își bagă el coada, să nu mă aștept la nimic bun, dar încă mă miră lipsa lor loialitatea feminină. Să fie oare o femeie liberă o amenințare atât de mare pentru ele, sau alegerea mea de libertate reprezintă tocmai ceea la ce ele tânjesc, dar nu pot obține? Este frustrare sau frică, ori pur și simplu faptul că nu sunt o poloneză de-a lor? Mă confrunt cu dilema asta de câțiva ani și tot nu-i găsesc un răspuns decent. Cu timpul, am început să dau tot mai mult crezare variantei numărul trei, observând cum fosta prietenului meu a rămas bună prietenă cu nevestele prietenilor lui după separare, încă mai aprig decât în timpul relației.

Nu are de-a face că ești româncă, mă asigură  polonezii de fiecare dată când aduc subiectul în discuție. Este doar caracterul, încearcă ei să-și mascheze superficial spiritul naționalist. Interesant totuși cum, dintre amicele mele poloneze care mi-au rămas alături, adică acelea care nu au avut contact cu fostul soț, doar una mi-a luat partea în mod categoric în chestiunea divorțului, trecând și ea printr-o relație abuzivă.

Nașul nașelor

Am vorbit vreo două ore cu ea la telefon, disecând firul în patru. Am băgat toate teoriile de muieri posibile despre relații, sensul vieții, scopul căsătoriilor, nevoia aventurilor și al tuturor dorințelor oamenilor. Am întrebat-o de câteva ori ce vrea, iar ea îmi repeta într-una că, nu sunt bărbați de calitate in Oradea. La care, eu îi răspundeam de fiecare dată filosofând că, precis sunt, doar că nu caută ea unde trebuie. Ba, îi mai băgam și dume că-i prea indecisă, că nu știe ce vrea și de aia sigur nu se bagă bărbații serioși în seamă cu ea, că o văd măritată și fără gânduri concrete de divorț. În ping-pong-ul ăsta de teorii muierești, mă sună maică-mea:

– Ce faci?
– Vorbesc cu o prietenă la celălalt telefon?
– Despre ce?
– O sfătuiesc cum să-l înșele pe bărbatu-său.
– Frumos.
– Păi dacă asta vrea? S-a săturat și ea, după 20 de ani de căsnicie.
– Așa puteai să faci și tu.
– La mine a fost altceva, eu nu voiam să rămân măritată cu el. Pe mine mă deranja să trăiesc cu el, deși l-am și înșelat. Dar nu-i ăsta stilul meu. Eu prefer să fiu liberă, decât să înșel.

Închei conversația, și-mi pică fisa că, am colecționat nu de mult de pe Badoo un gagiu din Oradea. M-a aburit tipul la greu și tot mă freacă la cap de fiecare dată când eu îi dădeam eject, considerând posibilitățile lui reale de a fi cu mine în Polonia nule. În schimb tipul se încăpățâna că, vrea să mă cunoască și rămânea tare pe poziții, ba chiar a aruncat texte lacrimogene, cum dragostea nu are frontiere și mi-a zis de câteva ori că ar veni în Polonia să mă cunoască. Și-mi zic, hai să fac un bine oamenilor și să-i combin pe ăștia. Tipul, arăta bine, plăcut la înfățișare, i-a plăcut și ei, așa că-i scriu că, uite care-i treaba: ”am o prietenă în Oradea, care își caută jumătatea. Se plângea ea că nu sunt bărbați OK prin zonă, dar eu i-am zis că ești tu. Eu oricum locuiesc în Polonia și poate vrei să cunoști și tu pe cineva local”.

Și în timp ce vorbeam cu tipa și îi explicam eu cu dăruire, cum să se decidă odată ce vrea, în car, în căruță sau pe jos, că uite i-am și găsit un potențială dragoste, pare serios, nu-i însurat, nu are copii (din declarațiile lui), și ea se se arăta suspicioasă la greu, îl caută pe Facebook, după numele de pe Badoo.

Și, surpriză! Nu-i deschide bine pagina, că și-i pică ochii pe poza tipului îmbrățișându-și cu zel iubita. Iubită, care avea profilul construit din numele lor comun, cu poze romanțate de iubire, cometarii cu cățeluși ce se ling, citate filosofice de la alții putere și inimioare cu baloane roz bombon. Cuplul ideal de oameni, ce respirau doar sudoarea amorului relației, prin toți porii disponibili. Noroc cu o poză a capotei merțanului ruginit, pe care-și făceau veacul două pisici leșinate, că altfel făcea scurt circuit calculatorul de la atâta iubire. Mi-am tras cenușa pe cap, admițând că m-am făcut de cacao, în timp ce ea râdea cu spume, comentând marele amor și demonstrându-mi în practică, cum stă treaba cu bărbații serioși de la Oradea. Ca să nu mai întindem inutil mălaiul, i-am și scris domnului respectiv, nu de alta, dar să nu-și facă speranțe inutile:

”Te-a găsit deja prietena mea. A zis că ești frumos, dar și însurat”

”Nu sunt însurat”.

”Atunci te-a găsit pe tine și pe prietenă-ta”

”Auau.”

”E plin Facebookul cu iubirea voastră. Ce să fac eu acum, mi-am retras recomandarea.”

”Lucrează în IT?”

”Mai rău, la poliție. Si vezi ca, ți-e ruginita capota la mertan!”

Și fostul tău soț are pe cineva?

– Și fostul tău soț are pe cineva?
– Nu știu.
– Dar, fiică-ta ce zice?
– Nimic, ce să zică.
– Nu ai întrebat-o?
– Nu.

– Și ce mai face fostul tău soț? Se întâlnește cu cineva?
– Nu știu.
– Nu l-ai întrebat?
– Nu mă interesează.

– Fostul tău are pe cineva.
– Nu știu. Nu mă interesează.
– Pai nu ai întrebat?
– Pe cine? Nu sunt curioasă.

Nu știu. Nu mă interesează. Nu e treaba mea. Nu sunt curioasă.
Acestea sunt răspunsurile uzuale pe care trebuie să le dau regulat la întrebarea despre fostul meu soț. Și nu sunt doar răspunsurile uzuale, sunt și răspunsurile oneste. Mă doare fix în cur dacă are sau nu pe cineva, nici discut despre asta cu el si nici cu fiică-mea. Nu mă privește si nu sunt nici curioasa. Strict ce mă interesează e că eu nu-mi împart viața cu el și atât. Dar, pentru oamenii din jur, care îl cunosc sau care nu, statusul lui relațional  pare să fie ceva vital, de interes general, de aflat neapărat. Si se pare ca, interesul lor creste proporțional cu indiferența mea.
Oameni buni, când un fost partener ți-e indiferent, ce importanță mai are dacă e sau nu combinat cu altcineva? Sa-i fie de bine, mult succes.

Despre divorț cu seriozitate

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Divorțul nu este un concurs, nici o competiție, este o luptă. Câteodată lupta e pe viață și avuție, pe copii și posesiuni, pe părinți, socrii, prieteni și opinia publică, alteori lupta este despre viață și despre credite sau obligații, alimente și timp. Lupta poate fi deschisă cu participare generală sau tăcută, privată, în liniștea superficială a căminului cu obloanele trase, cu multe victime colaterale sau doar cu doi pioni, ce se lovesc reciproc în cerc închis. Divorțul nu este un concurs, căci acolo dacă participii o faci voluntar și poți renunța fără consecințe majore. Divorțul e pe viață, pe confort, pe consecințe, pe ceea ce ai, ai avut sau vei avea, iar participările fâstâcite și pline de falsă modestie sunt eșecuri deghizate. Așa că, permiteți-mi să nu cred în basme despre cupluri separate de bună voie și nesilite de nimic, pentru că, chiar dacă ulterior își afișează cu nonșalanta armonia, ea a fost dobândită cu vărsări de sânge sau măcar transpirație abundentă. E natural ca armonia să se instaleze ulterior în relațiile dintre partenerii divorțați și să afișeze amândoi cartea compromisului la vedere, dar s-a ajuns acolo după o luptă zdravănă, în care unul a luptat împotriva celuilalt. Normal că, după ce s-a instalat noua rutină, se pot lăuda amândoi, mai ales în perspectiva unei noi cuceriri, că s-au despărțit amical, alegând să-și șteargă din memorie fazele la care și-au scos ochii cu brio. Și eu, dacă mă întâlnesc mâine cu un tip care mă interesează și accidental ajung să vorbesc despre divorț, am să-i spun ca a fost o chestie de comun acord, că am ajuns la concluzia că nu ne înțelegeam și am decis să mergem pe drumuri separate. Diplomatic, nu? Și frumos și mincinos prin omisiune.

Divorțul nu e flori și parfum, indiferent ce îți spun aia care au divorțat și nici nu e ușor, pentru că însumează eșecuri, deznădejde și iluzii pierdute. Divorțul e o bătălie din care pot ieși doi învingători, unul singur sau nici unul, iar câștigul individual depinde de fiecare în parte.

Ca să ieși învingător din divorț trebuie să faci câteva lucruri de bază, iar ele ar fi cam așa:

În primul rând îți faci un plan. Și dacă tu vrei să părăsești și când te aștepți să fii părăsit. Planul ți-l structurezi în funcție de ceea ce vrei să obții în urma divorțului și cum îți dorești să arate viața ta după divorț, unde și cum vrei să trăiești, pentru că divorțul nu e un scop, e un mijloc. Dacă vrei să te desparți, ca să fii cu altcineva, atunci acesta este țelul tău, deși după părerea mea nu este un țel tocmai bun, pentru că ai mari șanse ca persoana nouă să aibă multe carențe pe care le are persoana curentă. Dar, este un țel și în realitate unul dintre cele mai comune țeluri. Sunt și oameni care, atunci când știu că vor să divorțeze, îți caută o nouă persoană care să le ofere garanția că există și altceva, iar dacă tot fac saltul, vor să fie siguri că au parașuta în spate. Amanții cu care treci prin divorț sunt amanții parașută, câteodată rămân, alteori se desprind.

Apoi în funcție de țel și viziunea pe care o ai, trebuie să îți faci o listă cu ceea ce vrei să câștigi în urma divorțului (libertate, bani, casă, etc.) și cu ceea ce poți să pierzi (bani, confort, timp cu copii, falsa afecțiune, siguranță, poziție socială, etc.). Pune bine asta în balanță, vezi care sunt lucrurile importate pentru tine și treci la planul doi, cum să lupți pentru ele.

La faza asta mulți inițiatori de divorț fac pasul înapoi, pentru că atunci când pun avantajele și dezavantajele în balanță, reiese ori că au prea mult de pierdut, ori că au prea mult de luptat. Este și asta o alegere. Și, ca orice alege, pe termen lung, creierul nostru o va vota drept corectă, pentru că așa suntem programați să facem, căci altfel nu ne-ar lăsa remușcările să putem funcționa. Când cealaltă parte inițiază divorțul, e bine să îți faci și tu planul, ca să știi măcar ce vrei să obții. Așa că șterge lacrimile și treci la muncă, jelitul lasă-l pentru după.

Planul de divorț se începe cu o vizită la avocat, care trebuie făcută cât mai repede, chiar dacă doar scârțâie treaba, pentru că îți poate clarifica multe aspecte și îți poate evalua exact poziția în care te afli. Cel mai bine e să-ți alegi avocatul pe bază de reputație, pe recomandare și în nici un caz să nu fie un prieten de familie (oricum nu se baga prietenii de familie, dar cel mai sănătos este să-i eviți din start). Pentru că-l plătești, întreabă-l tot ce-ți trece prin cap, fără jenă și scoate tot din tine, pentru că nu știi niciodată cum un lucru care ție ți-se pare lipsit de importanță, îți poate aduce beneficii. Cere-i soluții, la cum ar aborda el problema ta, în așa fel încât să obții ce era pe prima listă și să eviți să pierzi cât mai mult din a doua. Dacă nu îți convin răspunsurile sau nu ți-se potrivesc, consultă un al doilea avocat. Nu te zgârci la bani, pentru că asta e viața ta și acum e momentul să lupți pentru ea. Construiește strategia cu avocatul și începe prin a aduna dovezi, cât mai multe. Nu te da înlături de la ați înregistra jumătatea la nevoie, dar nu exagera cu spionajele și camerele de supraveghere, pentru că nu face o impresie bună la judecătorie și te consumă pe tine mai mult pe interior. Analizează-ți bine situația și începe să-ți numeri martorii. Dă-ți drumul la gură, spunând deschis ce te nemulțumește, dar nu  la modul de bârfă, ci concret și în câteva cuvinte. Nu e cazul să faci pe misteriosul/a la faza asta, pentru că oricum oamenii vor bârfi și în loc să vorbească aiurea, mai bine spune-le tu clar și concis situația în care te afili și ce te-a mânat să iei decizia. Știu că e nașpa și nu o să fie plăcut să speli rufe în public, dar dacă taci vei fi acuzat de mai rele, așa că cel mai bine e să-ți oferi o șansă de a-ți face vocea ascultată. Nu trebuie să te spovedești la fiecare, dar îți trebuie un răspuns care să pară temeinic și hotărât. Cu cât îl scoți pe gură mai repede, cu atâta vei fi cicălit mai puțin pe tema asta.

Plănuiește-ți viața în etapa următoare, unde o să locuiești după separare, din ce o să te întreții, cum o faci cu copii. Prezintă-ți planurile și susține-le în fața partenerului, chiar dacă el/ea se vor da cu curul de pământ că nu le convine. E multă dramă inutilă la divorț, chiar dacă ambii știu că la asta se ajunge și mereu vor fi scoase de sub preș câteva polițe neplătite, dar cel mai important e să te ți de viziunea ta. După ce v-ați separat cu locuința, evită să discuți divorțul cu partenerul, trimite-l/o la avocat, pentru că orice discuții inutile nu îți sunt în avantaj. Nu accepta să te întâlnești cu avocatul lui/ei fără avocatul tău și dacă vrea ceva la telefon, cere-o în scris, chiar dacă este o chestie banală. Ai avocat, folosește-l, ca pe un burete, pentru că discuțiile inutile vor fi inutil de obositoare, îți vor mânca timp inutil și nu valorează nimic. Contează doar decizia de la tribunal și pe aia trebuie să fii concentrat/ă.

Urmează-ți planurile cât mai exact, nu te îndepărta de ele și trage aer în piept. E doar o stare de lucruri, care se poate schimba, iar la final va veni și ușurarea mult așteptată.