Trăiesc cu o acută frica de refuz care de cele mai multe ori se dezvolta în mintea mea extrem de ușor și cu o întindere destul de largă. Frica de refuz își are rădăcinile adânc înfipte în refuzurile copilăriei când a spune „nu” fără explicații, era standardul după care erau crescuți copii. Am auzit atâtea „nu-uri” nemotivate sau absurd motivate, încât după o vreme am încetat să mai întreb, preferând să fac eu da-ul și să suport ulterior consecințele. Câteodată scăpăm nepedepsita și asta în mintea mea rezona cu un succes total de rebeliune, deși poate că dacă aș fi întrebat, răspunsul ar fi fost totuși da. Doar că la un moment dat încetasem să mai întreb pentru că îmi prea era frică de nu.

Când am început să întreb străini, m-au surprins „da-urile”, în general pentru lucruri banale și pe care nu mi-le doream foarte tare, însă m-au durut „nu-urile” lor pentru ceea ce  doream cu adevărat. Privind în urmă, realizez că de cele mai multe ori nu am știut cum sa cer, cum să-mi comunic corect dorința și să lupt cu adevărat pentru ceea ce era important pentru mine. Strategia mea era total greșită, deși în mintea mea părea excelentă. Ma prefăceam dezinteresată și dacă se nimerea ca să primesc ceea ce îmi doream, era super. Era un mic miracol, pentru că nu știam să cer și nici nu-mi analizam corect șansele, pornind cu refuzul în minte de fiecare dată. Câteodată, erau momentele în care îmi doream ceva cu ardoare și forțată de împrejurări trebuia să întreb și să cer. Atunci strategia se altera, în primă fază, făcând tot posibilul ca să nu trebuiască să mă exprim direct cererea, cerând indirect prin toate canalele de comunicare non verbale. Câteodată, ceream în scris, dar și acolo reușeam să fut meciul, transmițându-mi dorințele prin subînțeles. Când se cere aiurea, se primește de-am pixu. Așa că, deși eu eram convinsă că ceream ceea ce doream, primeam altceva. Receptorii mesajelor mele trunchiate îmi dădeau ceea ce credeau ei că îmi va fi pe plac, doar că asta nu era ceea ce îmi doream cu adevărat, iar eu mă miram că nu primesc ceea ce nu îmi doresc. Și din tot tămbălăul asta, majoritate rămâneau cu impresia ca nu știu ce vreau. O eticheta grozavă, care m-a însoțit de-a lungul timpului, pentru că în mintea mea, frica de refuz era atât de mare, încât preferam sa par că nu știu ce vreau, decât să aud un „nu” categoric la dorințele mele.

Am avut și momente când mi-am exprimat direct dorința, scoțând din străfundul meu cu frica și timiditate întrebarea, spusă ușor pe ocolit și exprimată neconvingător. Refuzurile au fost necruțătoarea și le-am luat personal, chiar și atunci când nu era cazul. Dacă mă uit în urmă, refuzurile mi-au fost chiar benefice, dăunându-mi în schimb mesajele mixte pe care le trimiteam, când îmi doream ceva, dar nu voiam să o arat.

Eram în liceu, prin clasa a zecea, când mi-a plăcut de un băiat timid. Nu cine știe ce mare dragoste, dar era simpatic, având un aer misterios și delicat aerian, tipic vărsătorilor. Sub influența unor oameni de bine, care se plictiseau cu viața lor, m-am dus la el și i-am vărsat informația direct, cu tupeu maxim (ceva, de ce nu am dus lipsă niciodată). Tipul s-a speriat, nu cred că avuse nici măcar o prietenă înainte, s-a blocat și m-a refuzat. M-a lovit chestia asta extrem de tare și nu pentru că mă interesa chiar atât de mult băiatul, ci pentru ca toată lumea știa că am fost refuzată. Am fost lovită în nu doar în orgoliu de refuz, dar și în încrederea de sine. Vreo doi ani mai târziu, când îmi luasem deja gândul de la el, mi-a vorbit într-o seară, curajos stimulat de alcool, întrebându-mă trist și ușor curios, cum de o fată ca și mine (adică deșteptă, frumoasă și foarte curtată) era interesată de unul ca el (alcoolic, nesigur pe el și foarte timid), ce anume văd la el, de aș vrea să fiu cu el. Nu mai vedeam nimic, dar mânată de o adâncă compasiune nu i-am mărturisit asta.