la cules de experințe, gânduri și păreri
Ce face o Căpșunăriță adevărată când vine acasă obosită și înfometată, după 9 ore de muncă, și găsește dezastru?
A rămas gagiul cu copii acasă și nu a fost în stare să-i pună la treabă. Gătit ioc, curățenie ioc.
Nu urlă, nu țipă, nu îi iese aburi pe urechi, ci pur și simplu, își schimbă hainele, se aranjează și își face o rezervare la restaurant.
Iese singură și merge să savureze în liniște o masă bună.
Iar la final, plătește din banii comuni. Nu că nu și-ar permite, ci așa, ca gest.
M-am întors în Muntenegru, într-o nouă configurație. Sunt la a treia relație cu care vizitez această țară, de data acesta pentru o perioadă mai lungă și într-o echipă cu copiii. Am găsit o țară cu peisaje frumoase, drumuri proaste, oameni hoți de turiști și mâncare tradițională slabă, carne cu pâine și grăsime fără gust.
Ca și data trecută, și de data asta am luat-o la plimbare de una singură cu telefonul în mână și ochii în lacrimi ca să-mi scriu păsurile. Cinci ani mai târziu, nu mai joc rolul amantei ofticate pe telefoanele de la soție, ci rolul soției neoficiale ofticată pe viața de familie.
Sunt obosită. Muncesc mult de câteva luni, de când am primit o mică mărire de salariu și un titlu mai pompos. Muncesc pentru afirmare, posibilități și carieră, dar simt în mine că muncesc mult pentru alții și atât. Învăț să fiu la un alt nivel, dar nu știu dacă nivelul acesta-i atât de atrăgător, încât să merite toate sacrificiile pe care le necesită.
Beau mai mult, mă pilesc de fiecare dată când simt nevoia să fiu invizibilă, să mă detașez și să nu-mi mai pese. Iau totul cu vin, deciziile grele, realitatea nedreptă sau angajamentele pe sub masă, ca femeile de afaceri ce concurează cu bărbații, ce iau totul cu amanta. Nevoia de fugă este tot mai prezentă în mine, tot mai apăsătoare și gălăgioasă în mintea mea strivită de rutina zilnică și lipsa unui obiectiv suficient de recompensator.
Relația merge ca toate relațiile, cu doi pași înainte și unul înapoi. Pe lângă greutățile bagajului dat de copii și ceilalți părinți, pe care îi tragem după noi fără chef și cu incomoditate, mai sunt și provocările vieții de zi cu zi, în care așteptările sunt mari și dezamăgirile crunte.
Suntem într-o relație matură, mi-a trasat el, iar la obiecțiile mele a recatalogat-o conștientă, în care, conform versiunii lui o să petrecem tot restul vieții împreună, motiv pentru care ar trebui să-i accept și preiau prietenii îmbârligați cu fosta, pe care unii dintre ei încă o consideră sau o au în telefon ca și gagică-sa. Avem o relație sexuală frumoasă, declară el la beție unui amic, la câteva zile după ce am avut o discuție destul de furtunoasă, în urma dorinței lui de a-și instala OnlyFans pentru curiozitate. I-am trasat clar că-mi instalez și eu Tinderul, ca să mă uit la bărbați, dacă își pune OnlyFans, dar poate și-a pus deja. Treaba lui, eu nu am de gând să controlez telefonul ori activitatea nimănui. Toate ies la suprafață mai devreme sau mai târziu și știu din experiență că încrederea odată pierdută, nu se mai recâștigă niciodată.
Mă râcâie învinuirea, pe care mi-o servește câteodată, ca majoritatea bărbaților din viața mea de altfel, când îmi face prea multe concesiuni și el simte că pierde ceva distracție din vina mea. De la o vreme îmi servește regulat învinuiri, când îi stric distracția cu frica sau imposibilitatea mea. Iar mie mi-e tot mai frică să mă aventurez în sporturi ce îmi cer prezentă și un pic de curaj. Mă simt fragilă fizic în ultimii ani și mi-e teamă să bravez la unele sporturi mai riscante ca scufundările sau cățăratul. De curând am renunțat în ultima clipă la cannioning, pentru că era apa foarte rece, eram nesigură și un pic varză emoțional la două zile după moartea lui unchiu-meu. Am renunțat și la o scufundare, când nu am putut să-mi regulez presiunea și a început să mă doară capul de la nasul înfundat. Sunt mai fragilă, o știu, dar nu știu cum să mă repar. Insistentele lui și iritarea pe care o are după o demonstrație a mea de fragilitate, o iau întotdeauna ca pe o nevoie de libertate. Libertate pe care mă gândească la nervi să i-o dau.
Înțeleg rolul și avantajele unei relații mature, însă nu știu dacă vreau să mă definesc într-una. Ce-i drept, o relație matură am căutat și pe profilul acesta de partener m-am concentrat, dar nevoia mea de aventură emoțională, de dopamină și iubire nebună este încă vie în mine și mușcă fără de milă bucăți roase de rutină. Obosesc să fiu parteneră pentru el, și mamă câteodată, și un fel de mamă vitregă neoficială pentru fiu-său, și noră neoficială pentru taică-său și amică pentru prietenii lui, partener financiar, colegă de sport și gospodina casei. Câteodată tot ce-mi doresc este libertate și o iubire nebună, ce-ți dă frisoane și un sentiment că trebuie să mă bucur de fiecare clipă, nu că trebuie să aștept ca clipele proaste să treacă, numărând anii relației ca la un vin bun cu vechime, în definiția lui romantică a relațiilor.
Eu am nevoie de emoții intense sau poate doar indulg o imaginație nerealistă a dragostei vs familie. I-am mărturisit aseară că această configurație în care trăim este cea mai apropiată imagine de familie pe care am implementat-o vreodată, declarându-i că am nevoie de atracții mai multe, ca să fac față rutinei. Doar că atracțiile lui extreme trezesc în mine teamă și fragilitate.
El are nevoie de aventuri fizice, în timp ce eu am nevoie de aventuri emoționale.
Încotro mă duc, nici eu nu știu. Cumva sunt mai puțin dornică să fac concesii, deși frica de risc și schimbare sunt mai prezente în mine decât au fost cu câțiva ani în urmă.
În loc de încheiere nu recomand Muntenegru, deși am întâlnit ceva români pe aici. E frumos, dar țara asta trebuie să mai crească din punct de vedere al ospitalității și serviciilor ca să merite o vizită.
Am găsit recent un caiet pe care-mi făcusem notițe la începutul relației, stări, dileme, dureri, provocări. Citindu-le am realizat cât de greu mi-a fost să mă integrez într-o relație, după o intensă perioadă în care am fost liberă. După divorț, m-am bucurat de libertate, luând ad litteram cuvintele unui coleg de la muncă, care mi-a povestit cu a petrecut el vreo 5 ani după divorț, până s-a săturat, și abia apoi s-a implicat din nou într-o relație stabilă. Așa că am dat-o și eu pe petreceri, ”făcându-mi de cap” pentru toți anii în care am stat ”închisă în casă lângă un soț” sau ”legată” mental de vreun prieten. Am început high-life-ul de recuperare și am ținut-o în aventuri, până când mi-am făcut plinul, iar după ce am fost sigură că l-am și îndesat bine, mi-am permis o retrospectivă sinceră, în urma căreia am decis că vreau din nou să fiu într-o relație. Am decis că vreau să încerc iar stabilitatea emoțională a unul parteneriat pe termen lung, să beneficiez de plusurile apropierii, să-mi mai dau o șansă la o familie, așa că am început căutările persoanei potrivite. Pe drum a trebui să învăț cum se caută persoana respectivă, ca să am o șansă s-o și găsesc. Am început cu trasarea cerințelor și am scris cu mâna mea într-un carnețel de Căpsunăriță exact ceea ce-mi doresc de la persoana respectivă. Am scris toate cerințele mele fără modestie sau moderație, dar și părțile negociabile pe care sunt dispusă să le accept, încercând să fiu realistă la unele aspecte, dar exigentă. După ce am închis caiețelul, l-am pus deoparte și am început căutările. În primul rând i-am eliminat din ele pe toți partenerii de aventuri și distracție, lăsând în urmă toți potențialii care-mi făceau curte, dar fără a fi în stare să pună la ea un gard, ori pe amicii de sex fără conversații, oricât de bine ar fi prestat la pat. Toți cei cu eticheta ”poate” au fost eliminați, concentrându-mă pe întâlniri proaspete, pe bandă rulantă ce-i drept, de multe ori proaste. Am evitat să-mi fac iluzii după întâlniri care au mers binișor, scanând pe fiecare după cele mai înalte standarde și continuând scanarea altor potențiali parteneri, cerând să fiu convinsă și impresionată. I-am eliminate pe zăbavnicii discuțiilor eterne, indecișii de serviciu din conversații siropoase, dar care nu mișcau un deget de la picior ca să pună la cale o întâlnire față în față. Mi-am optimizat timpul și m-am forțat să ies la întâlniri mai ales atunci când nu aveam nici un chef. Pe când mă așteptam mai puțin, și după momente serioase de disperare în care eram sigură că nu există pe lume ”bărbați normali” (sunt convinsă că bărbații evaluează la fel femeile 😅), am dat peste unul care mi-a plăcut. Cum era de așteptat, nu l-am observat din prima, dar el a insistat, așa că l-am văzut într-o lumină mult mai bună la a doua întâlnire, iar la a treia, a fost chiar super, atât de super că am încetat să mă mai văd cu alții după aceea.
A urmat o perioadă grea de acomodare, în care am oscilat între euforia relației, lupta interioară pentru libertate și tendința de a reveni în zona de confort a întâlnirilor fără obligații. Mi-am reinstalat de 2 ori Tinder-ul în perioada de acomodare în noua relație. Am vorbit aiurea cu câțiva oameni, doar ca să-mi confirm că sunt lângă persoana cu care vreau să fiu. Am avut episoade de disperare deplină în care m-am despărțit în capul meu de câteva ori, doar ca să-mi depășesc frica de apropiere.
Primul an a fost cu urcușuri și coborâșuri, luptând cu mine, ca să mă pot acomoda în noua realitate, ca să mă conving și reconving că merg pe calea pe care mi-o doresc. Am lucrat intens la terapie acomodarea, am preferat să mă izolez când apăreau problemele, să le macin singură și apoi să le abordez, încercând să evit conflictele și comportamentul pe care l-am abordat anterior (și care evident nu a funcționat), exersând răbdarea. M-a ajutat partenerul enorm, îndeplinindu-și partea lui din relație. Am simțit din partea lui dorința de-a fi cu mine, toleranță față de momentele mele dificile, sprijin la nevoie, spațiu când mă simțeam sufocată și implementarea unor schimbările pe care le-a cerut. Mi-am păstrat exigența și m-am străduit de fiecare dată să ofer sprijinul necesar și iubirea de care el avea nevoie.
Nu există vreo rețetă magică pentru relații, urcușurile și coborâșurile sunt tot acolo, încerc doar să le abordez fără prea multă dramă și sunt mult mai conștientă de implicarea și responsabilitatea mea.
Mi-am pus capul pe umărul lui și am zâmbit. Eram amândoi obosiți după 4 zile de scufundări, o excursie lungă prin deșert, trezitul la 2:00 dimineața și patru ore în avion. Ne apropiam de aterizare, când m-am întors spre urechea lui și i-am șoptit:
– Știi, în toate relațiile pe care le-am avut înainte simțeam că lipsește ceva, că ”pot mai bine”. Dar cu tine nu am asta. Cu tine pur și simplu simt că ”vreau să fiu”.
– Și eu simt la fel, mi-a confirmat el instantaneu, ca și cum i-aș fi rostit eu gândurile.
– Și de ce nu spui nimic, i-am reproșat zâmbitoare, cuibărindu-mă la pieptul lui.
– Pentru că eu nu pun gândurile în cuvinte la fel de bine ca tine, mi-a răspuns el cu un sărut pe creștet.
După aproape doi ani și jumătate de relație simt că îl iubesc și mai mult. Îmi place de el fizic la nebunie, mă atrage zâmbetul lui ștrengăresc, îi ador ochii albaștrii și mă bazez pe mâna lui ce mă susține, strălucind sub săruturile pe care mi-le dă pe frunte ori creștet. Iubesc din toată inima și cu cât iubirea mea crește și frica mea avansează.
Din copilărie duc cu mine spaima de-a fi fericită, teama de bucuria de-a mă simți împlinită, groaza că dacă mă voi lăsa cuprinsă în brațele dragostei, a acceptări și ale dragostei nelimitate, toate aceste formidabile daruri vor dispărea, evaporându-se nemilos din viața mea, doar ca să mă rănească, lăsându-mă tristă, singuratică și în durere profundă și eternă. Din fragedă pruncie car cu mine teribile frici pe care le dezvolt imaginar, proiectându-mi scenarii ale durerii ce m-ar cuprinde dacă li s-ar întâmpla ceva oamenilor importanți din viața mea, ale disperării teribile și durerii ireversibile. Sufăr în tăcere, sub fiecare zâmbet de iubire. Ca mecanism de coping, îmi sabotez în secret fiecare relație importantă, dozând-o cu imperfecțiuni imaginare și neajunsuri exagerate, ca să mai rup din legătura atașamentului, cel puțin din partea mea, deși de fiecare dată rup și din partea cealaltă. Folosesc acest mecanism față de părinți, de fratele meu, de iubiți, de prietene și prieteni apropiați, și chiar față de copilul meu. Nu discriminez și cu cât iubesc pe cineva mai mult, cu atât activez mecanismul mai des, ca să-mi erodeze din sentimente, să-mi diminuez din iubire, să mă îndepărtez de atașament, pregătindu-mă pentru șocul care de cele mai multe ori nu vine. Rămâne în schimb o dâră neagră de goliciune, o distanță, ce de cele mai multe ori nu poate fi refăcută, timp pierdut, când aș fi putut iubi mai mult, arăta mai multă afecțiune și împărtăși mai multă grijă pentru cei care contează pentru mine.
Mi-e o frică teribilă să iubesc din toată inima, să dăruiesc afecțiune, să creez dependență și să am o grijă sinceră și onestă față de oamenii apropiați, dar și să accept iubirea celorlalți, să o recunosc, să o apreciez și să mă bucur de ea, mai ales când vine fără obligații și onest. Distanța îmi dă libertate, construindu-mi un egocentrism protector, individualismul îmi stimulează ambițiile, împingându-mă pe spirala succesului și a nevoilor crescânde, dar după mulți ani de alergat și căutat, am ajuns la concluzia că vreau ”acasă”. Acasă este pentru mine locul în care mă pot simți acceptată, iubită, îngrijită și protejată, punctul din care pot să sper, să emit gânduri pozitive, fără încărcătură negativă, cuibul meu de fericire și scutul meu de protecție. După ce am luptat mulți ani pe cont propriu, acum tânjesc după familie ca element de sprijin, vreau să-mi creez acest centru de bucurie onestă, sursă de combustibil pentru a putea merge mai departe. Și, în sfârșit simt că sunt cu cineva cu care cred că pot realiza această ”casă”. Pentru acest ”cineva” atât de special, care pentru mine a făcut atât de multe schimbări, îmi doresc să mă schimb și eu.
”Mi-am promis, că dacă mă voi decide să mă recăsătoresc din nou, sesiunea noastră foto va fi cum facem sex 😋”
”Atunci trebuie să-și găsești pe cineva ca și mine 😉 ”
”Crezi că există pe lume o copie a ta 🤔”
”Se presupune că fiecare dintre noi are geamănul său :)”
”Nu știu dacă merită să caut. Cu siguranță ești foarte interesant, deștept, atrăgător și bun la pat, dar să fii tu sau geamănul tău jumătatea mea, asta nu știu. Aș vrea să fiu în sfârșit cu un tip care are ouăle mai mari ca și ale mele. Nu am cunoscut un asemenea bărbat până acum.”
”Poate ar trebui să fii tu tipul și să-ți cauți o tipă 😉”
”Am un pic de înclinații lesbiene și cu siguranță aș aduce o tipă în patul nostru, dar din păcate eu iubesc doar bărbați. Pur și simplu îmi doresc un bărbat care să mă merite.”
😘
Te trezești dimineața fericită lângă el, fără vreun motiv anume, cu capul complet eliberat de gândurile și nemulțumirile ce-ți dădeau târcoale când ai mers la culcare.
Deschizi ochii, cuprinsă în brațele lui calde, contemplând cu capul lipit de pieptu la viața ta nomadă ce prinde rădăcini lângă el, realizând cum nu mai ai nevoie de nimic altceva pentru a fi mulțumită.
Te gândești la el, când nu-i cu tine și zâmbești involuntar.
Te uiți la poza lui, pentru a nu știu câtea oară, și tot ți-se pare cel mai frumos bărbat din lume.
După ce îi coși pulovărul uzat, îl iei pe tine, doar ca să-i mai simți un pic parfumul.
Mi-am schimbat lacul de pe unghii, dar inima mi-a rămas vopsită în aceeași culoare.
Nu știu ce-i sentimentul acesta de neliniște permanentă, de dor, durere și bucurie ce mă stăpânește deopotrivă în prezența ta.
Trăiri, dureri, sentimente, toate se amestecă în sacoșa uzată a sufletului meu.
Cu privirea ta ai retezat ațele cusăturii fragile de pe cicatricea mea, deschizând rana vie pe care ai făurit-o de mult în mine.
Curge dragoste din ea, în lacrimi fierbinți și sărate. Asta nu-i iubire, ci pură tortură.
O cos la loc ispășită, apăsând dibace pe fiecare împunsătură, ca să-mi amintesc mai bine pe viitor cât de mult doare în urma ta.
Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.
A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.
Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.
A tăiat ceapa cu atenție, mărunțind-o bine, apoi a mestecat o bucățică din ea între dinții. Eu pălăvrăgeam de pe scaun din fața aragazului în timp ce el a pus uleiul în tigaie. Așteptând să se încălzească, a venit la mine și m-a îmbrățișat, așternându-mi un sărut pe buze. Și-a introdus limba în gura mea doritoare, iar eu am simțit cel mai delicios gust posibil de ceapă. M-am cufundat în brațele lui și m-am bucurat de plăcerea îmbrățișării lui moale și caldă. Ne-a gătit, iar după prânz ne-am așezat împreună cu copii la un film. Pe la jumătatea aventurilor lui Harry Potter am adormit sub o pătură, pe care el a așezat-o peste mine. M-am trezit când pe ecranul mare din sufrageria lui rulau numele actorilor din film, de la gâdilatul pe care copii îl administrau tălpilor mele dezgolite. O duminică obișnuită, pe care o începusem toți patru cu omleta lui delicioasă la micul dejun, urmată de o plimbare pe bicicletă la 10 grade. Am cules apoi frunze în formă de stea din parc pentru ornamentele de toamnă, întorcându-ne acasă în același șir de bicicliști veseli, cu un părinte primul, copii la mijloc și al doilea părinte la final.
Joaca asta de-a familia este frumoasă. Trezește în mine sentimente adormite de armonie, siguranță și bucurie. Îmi place când suntem toți patru, ne completăm, ne iubim și ne pasă unii de alții, ne jucăm și ne îmbrățișăm, fiecare îndeplinind câte un rol, parcă bine croit. Sunt copii, fiecare cu personalitatea lui, cuminți, drăguți și pe rând capricioși, câteodată geloși, alte ori competitivi și mereu foarte bucuroși. S-au plăcut de prima dată când s-au întâlnit și se plac tot mai mult și acum, fiecare găsind în celălalt pe fratele sau sora mult dorit/ă. Se râd, se joacă și fac lucrurile împreună joviali. După euforia de la începutul revederii, se tachinează reciproc, se mai și ceartă, dar ca să se împace fericiți. Ea știe când el este supărat, ce-i place și ce nu, cu care jucării se joacă și care desene animate îi displac. El știe să o facă să râdă, înveselind-o de fiecare dată când ea se îmbufnează.
Este el tatăl, care ne repară bicicletele, ne gătește mâncare delicioasă și se îngrijește de noi. Cu răbdare taie unghiile copiilor, îi învață noi jocuri de societate și le explică regulile la șah. Ador să-l privesc în rol de părinte, calm și bun, felul lui de-a fi amintindu-mi de propriul meu tată. Eu sunt mama. Ca o mamă modernă eu sunt cea care conduce mai des, atât mașina cât și familia. Născocesc misiuni de îndeplinit pentru membrii familiei, prăjitură de făcut pentru copii, casa de văruit pentru tată și dau direcția pentru planurilor viitoare. Eu mă simt responsabilă cu păstrarea unității, a armoniei între membrii familiei, purtând de grijă atât fiecăruia în parte, cât și unității noastre în formare. Sunt stâlpul în jurul căruia se construiește familia, pe care tatăl poate pune capul de fiecare dată când este obosit sub povara zilnică a vieții, punctul de sprijin și de consolare al copiilor. Cade în atribuția mea să gândesc pe ansamblu, fiind atentă la detalii și prevăzătoare. Conștientă de rolul meu, încerc treptat să mi-l însușesc, cu calm, multă răbdare și mai ales seriozitate. Este un pas mare pentru mine să mă regăsesc în acest rol de mamă, într-o familie în formare. Am lăsat în urmă rolurile pe care le-am jucat până acum cu ferocitate și prea multă patimă, pe cel de prințesă bibelou, tânără și abuzată de fostul soț sinonim a lui Barbă Albastră, pe cel al Madamei de Pompadour modernă, călare pe motocicletă în jurul lumii, ori pe cel al Scheherazadei Dubaiului. Am lăsat până și mantia femeii de afaceri aprige, cutreiera cluburile de striptis cu directorii, ca să mă odihnesc liniștită sub o pătură banală, dar foarte primitoare lângă copii și bărbatul care mă iubește și mă respectă.
Ne închegăm treptat într-o familie, în timp ce viața strecoară prin pânzele sale un alt sens, alte dorințe și noi bucurii. Cu cât o gust mai mult pare a fi familie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
Dimineață m-am trezit cu mâna lui cuprinzându-mă în aceeași poziție în care am adormit, strângându-mă lângă pieptul lui cald și moale. Am lenevit în așternuturi până târziu, iar apoi ne-am îmbrăcat raid și am mers fiecare la muncă. Azi se face anul de când ne-am întâlnit prima dată, iar eu scriu acest text îmbrăcată cu bluza lui, pe care a lăsat-o la mine, alături de haine pe care le-a purtat ieri. Tocmai am încheiat o săptămână în care am dormit zilnic împreună dintr-o nevoie firească de apropiere. Nevoie acceptată și de către mine, împărtășită de amândoi. Dormitul împreună este frumos și greu deopotrivă, oferă multă serotonină, dar vine la pachet cu dependența. Dormitul împreună a fost mulți ani pentru mine în categoria lucrurilor de evitat, ca acum, aici cu el, să fie în categoria lucrurilor de preferat.
A fost un an interesant, primul an al relației noastre, nu neapărat ușor, dar nici greu în mod special. Un an neașteptat în care a trebui să învăț multe despre mine, pentru mine și mai ales să mă accept pe mine în rol principal. La început a trebuit să învăț să mă ascult, să aflu ce-mi doresc, de ce-mi este frică și mai ales ce fel de persoană doresc să primesc în viața mea. Apoi am început să mă descopăr. Făcând săpături adânci în sufletul meu, am ajuns să-mi recunosc și să-mi cunosc momentele critice și comportamentul distructiv. Ca să-mi pot desena eu singură drumul în viață, așa cum îmi doresc eu să se petreacă lucrurile, a fost nevoie să mă educ, lăsând în urmă obiceiurile vechi și descotorosindu-mă de comportamentele familiare cu care eram atât de obișnuită și care-mi făceau atât de mult rău, alimentându-mi aceleași neajunsuri pe care le-am avut în relațiile anterioare. Regulat am scos și încă scot la suprafață bucăți din mine ascunse, zăvorâte sau omise, ce trebuie prelucrate, analizate și mai ales exprimate în alte forme decât cele pe care le-am folosit până acum. Grele au fost momentele în care a trebui să învăț repetitiv încrederea, cerând acut confirmarea ei. Și greu încă îmi este să exersez lipsa anxietății, fără de care mă simt vulnerabilă și onestă.
De cealaltă parte a relației el a dus lupta lui. Nu i-a fost ușor și nici nu-i este, căzându-i în sarcină să militeze mereu pentru noi și să ne unească sub o umbrelă pe toți patru. A trebuie să facă față provocărilor, cerințelor, așteptărilor și nevoilor, să învețe să facă lucrurile diferit, să se obișnuiască să gândească la plural și nu la singular, schimbând unghiurile din care privește, analizează și dorește. Pe lângă dorință, el a avut voință, multă voință, fiind deschis și cerând de fiecare dată și la orice neînțelegere clarificarea, căutând apoi soluția ca să putem meargă mereu înainte.
Copii au reacționat de departe cel mai bine, plăcându-se de la început și după ce și-au manifestat fiecare în parte, în timpi diferiți, crizele de gelozie și nesiguranță, s-au potolit și s-au integrat bucuroși în noua construcție. Armonia și prietenia dintre ei a dat stabilitate relației și a contribuit mult la înăbușirea deciziilor sau acțiunilor impulsive pe care am fost tentată de câteva ori să le iau. A intra cu copilul într-o relație însemnă o reponsabilitate adițională, ce te obligă la o stabilitate emoțională minimă. Am evitat asta în toate relațiile anterioare, pentru că nu am dorit să-mi iau nici un angajament, ori în cazul acesteia lucrurile au stat diferit.
Nu știu ce ne va rezerva viitorul și cum se vor desfășura lucrurile, însă știu ce-mi doresc, având o viziune tot mai clară despre cum vreau să arate viața mea în relație. Printre multitudinea de elemente pe care le apreciez la această relație, cu siguranță liniștea, siguranța și afecțiunea sunt în frunte, oferindu-mi per ansamblu un tot așa cum mi-l doresc: natural, familiar și fericit.
Căpşunăriţa 