M-am așezat destinsă la masă, mi-am comandat micul dejun și am așteptat, meditând la concluziile serii anterioare, lungă, obositoare și învârtită în jurul nevoilor unui copil de șase ani ce nu voia în ruptul capului să adoarmă. Aveam o întâlnire cu o prietenă și m-a informat că întârzie puțin, suficient cât să mă bucur de liniștea locului. Era o dimineață poloneză frumoasă de vară, cu vânt răzleț și soare cu dinți ce zâmbea dintre nori. Am zâmbit și eu, dar ironic, rumegând la concluziile trase după a doua seară consecutivă în care se repetase scenariul cu băiețelul lui ce refuza să adoarmă, iar noi așteptam rupți în gură de oboseală ca să-l ia somnul și să putem petrece ceva timp de adulți împreună nestingheriți. Adică să ne futem, scurt și la obiect, pentru că eram deja disperați amândoi, cum sunt adulții, după un orgasm. Ciudat cum natura ne-a făcut cu chef de sex și după ce facem copii, într-un fel ca o răsplată, dar de multe ori ca o pedeapsă, când nu se poate primi răsplată.
Fusese deja a doua seară când nu ne-au ieșit planurile și eu trecusem de bariera frustrării, pășind în teritoriul ironiei, de unde contemplam relaxată la relația all inclusive de care beneficiam, cu părțile ei bune în același pachet cu părțile ei mai puțin plăcute. Mi-a sosit ceaiul de mentă pe când am realizat că, există elementul acesta domestic în relație pe care-l găsesc câteodată copleșitor. În ultimul timp presărat cu geloziile copiilor de ambele părți, cu manifestările lor de nesiguranță și cu fricile că vor fi abandonați, dacă noi ne iubim unul pe celalalt, ”mai mult decât îi iubim pe ei”, de la fiică-mea citire. A mea, fiind mai mare a fost vocală în crize, exprimându-și prin cuvinte nemulțumirile și temerile ce-o măcinau, întrebându-mă clar și răspicat, dacă-mi iubesc prietenul mai mult decât o iubesc pe ea. În schimb a lui fiind mai mic, se manifestă de obicei indirect, ceea ce-i mai greu de recepționat și ameliorat, deși câteodată o dă pe șleau, cerându-ne recent să nu ne mai sărutăm.
Este prima dată când mă confrunt cu pachetul complet din relație și este ciudat. Probabil mai mult ca sigur că, dacă nu aș fi avut și eu copilul meu, dădeam bir cu fugiții de mult. Dar am, și asta schimbă diametral modul în care se pune problema, deoarece aduc cu mine același bagaj ca și persoana de lângă mine. Că-mi place sau că nu, trebuie să mi-l asum și să iau situația în piept așa cum vine ea, cu tot pachetul all inclusive.
Cât timp am ținut copii departe de relațiile mele adulte a fost perfect, mirific de altfel, progeniturile noastre fiind doar un număr, câteva telefoane, motive de laudă sau scurte povești. Acum, împreună cu copii în aceeași oală, viața nu-i cea mai răbdătoare, vacanțele nu-s hoteluri de cinci stele și-o motocicletă, planurile de sex sălbatic nu mai ies de fiecare dată, ba chiar nu ies destul de des și singurele urlete pe care le auzim sunt provocate de durere și nu de plăcere.
Când în prima zi a anului băiețelul lui s-a băgat de dimineață în patul nostru, nu am înțeles pe loc implicațiile acestei relații, iar acum, la jumătate de an de la acel moment mă confrunt din plin cu ele. Mi-au luat fața și nu-mi place. Este o situație foarte sensibilă, pe care nu-o controlez și în care nu sunt singură cum trebuie procedat. Cu siguranță ajută echilibrul că avem amândoi același număr de copii.
Pe când a ajuns prietena mea, eu mi-am primit micul dejun. Am povestit, am mâncat și m-am delectat cu momentul de libertate, cu povești despre dilemele vieții și concluzia că nimic nu-i perfect.
Căpşunăriţa 