Menajera – un mini serial despre abuz

Menajera sau „The maid” este unul un excelent mini serial despre abuz. Nu-i genul acela de mini serial excelent, precum The Old Men sau Mare of Easttown, două seriale ce-mi vin acum în minte, în care jocul actoricesc și scenariul te surprind prin excelență și suspans. The Maid nu este creat pentru lumea imaginară în care scăpăm când nu mai avem chef de realitatea noastră, ca și filmele obișnuite la care ne uităm. The Maid este cu totul altceva, o reflexie foarte brutală a realității unora dintre noi, femeile abuzate.

The Maid este un excelent serial despre abuz, ce prezintă situații reale, dureroase și brutale, din viața de zi cu zi a victimelor abuzului. Povestea, excelent creionată, poate fi transpusă în viața oricărei victime, ce trece prin același proces de ieșire din abuz: abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul – abuzul – negarea – conștientizarea – depresia – fuga – stabilizarea – entuziasmul – regresul … și tot așa mai departe, sau stabilizarea – regresul în ciclu constant, până când într-o zi te trezești în afara ciclului și te întrebi unde ești.

Eu l-am urmărit în unele momente cu greu, mai ales în timpul regresului personajului principal, trebuindu-mi timp și energie ca să mă detașez de propriile sentimente și trăiri. Găsiți în el o oglindă excelentă a vieții, dacă ați avut de-a face cu abuzul.

https://www.youtube.com/watch?v=cLd0dN25i5g

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc – film de Radu Jude

Am urmărit într-o seară pe HBO filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un film ambițios al regizorului român Radu Jude. L-am găsit interesant, pe alocuri foarte amuzant, cu dialoguri în cel mai pur în slang românesc, uneori repetitiv și prea lent pentru cursul vieții noastre cotidiene, dar o excelentă și corectă reflecție a unei societăți în curs de dezvoltare, ce duce cu ea povara comunismului. L-am privit cu distanță și o undă de tristețe, recunoscând moda specifică a doamnelor de vârstă mijlocie ale României, obosite de kilogramele în plus și sacoșele la purtător, frenetic cărate pe bulevardele etern devastate și pline de asfalt aruncat la nimereală ale Bucureștiului, dar care ar fi putut să fie de fapt orice oraș al României, căci toate în care am fost, și am fost în multe, cu excepția unor străzi centrale, arată la fel de neîngrijit. Dialogurile au fost sarea și piperul filmului, reflectând excelent o societate pierdută în cursul tranziției, ce încă trăiește între politețea trecutului marcat adânc de filosofia domnitorului Ceaușescu, acest precursor abuziv al unei națiuni stricate, și bădărănia prezentului, susținută frenetic de filosofia pumnalului în gură. Agresivitatea, răutatea, abuzul, lingușeala, neputința și frustrarea din societatea românească, sunt excelent puse în scenă prin dialogul din curtea școlii, unde se varsă ipocrizia, durerea, neputința și răutatea românilor, misoginismul și rasismul normalizat. M-am uitat la film alături de prietenul meu, care l-a privit mai degrabă ca pe o comedie, în timp ce pentru mine a fost doar o picătură de realitate sintetizată. Concluzia filmului cinică și reală: românii se împart din păcate în trei categorii, cei neputincioși, majoritatea, agresorii, minoritatea gălăgioasă, și corupții, cei a căror coloană vertebrală se învârte în direcția vântului. Ar mai fi o categorie, dar procentul ei este atât de insignifiant încât se pierde în mulțime. Vă las pe voi să o ghiciți care, dar vă dau un indiciu:  este categoria din care face parte profesoara porno.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Valan și societatea românească

Scriu acest post ca răspuns la comentariile ce s-au dezvoltat în postul anterior. Inițial voiam să scriu despre Valan, un film maghiar foarte bun a cărui acțiune se desfășoară în Transilvania, din perspectiva importanței minorității maghiară din România și ignoranța noastră, a românilor, față de această majoritară minoritate pe care în loc să o înțelegem, îmbrățișăm și acceptăm, o ignorăm și o respingem. Dar, asupra acestui aspect voi reveni. În Valan sunt foarte bine reflectate anumite elemente dureroase ale societății românești post comuniste prin prisma vieții oamenilor din orașele mici și izolate, unde sărăcia dezumanizează comunitate, distrugând orice valoare morală individuală.

Populația României a suferit o traumă morală profundă odată cu ieșirea din comunism. Asemenea unui copil restricționat, îngrădit și îndoctrinat ce odată ajuns la adolescență se eliberează de părinții excesiv de restrictivi și abuzatori luându-și lumea în cap, tot așa și societatea românească și-a luat lumea în cap odată ce a simțit gustul libertății după înlăturarea restricțiilor politice impuse de comunism. Pentru că, comunismul doar a impus brutal restricții și reguli, fără a construi valori și principii morale pe care societatea să se poată baza (imposibil de construit din moment ce s-a clădit cultul dictatorului suprem, tatăl poporului) cum ar fi umanitatea, iubirea de sine, respectul pentru alții, contribuția la comunitate, comportamentul adecvat în raport cu ceilalți etc., oamenii odată scăpați de sub tutela tăticului suprem, au început să facă împotrivă a tot ceea ce a fost impus, indiferent dacă era un lucru bun sau rău. Așa cum adolescentul aruncă hârtia pe lângă coș din rebeliune, tot așa și poporul român a început să o ia pe arătură, tocmai în punctele în care restricțiile erau cele mai puternice (vezi rata avorturilor din anii 90).

Una dintre direcțiile tragice în care societatea s-a degradat au fost în privința interacțiunilor dintre oameni, relațiile dintre bărbați și femei, sexul, respectul de sine, respectul și comportamentul față de ceilalți. Lumea a evoluat foarte mult de după război până în anii 90, când românii au scos capul la lumină, iar vechile norme sociale s-au schimbat, fiind bazate pe alte valori decât cele care erau valabile înainte de comunism. Românii nu și le-au însușit, de unde și degradarea profundă a condiției și rolului femeii în societate. O caracteristică a țărilor puternic marcate de comunism (vezi Cambodgia) și șterse de valori, prostituția în diferitele ei forme voluntare (sugar daddy, iubit cu bani, sex cu patronul, video chat) sau involuntare (trafic de femei, lover boy), a devenit în România o practică uzuală, ba chiar o normă socială și câteodată un țel. Această degradare a condiției umane foarte prezentă la noi în țară este excelent subliniată în film de tatăl ce-și vinde fiica traficanților.

În România oamenii nu au fost educați cum să se raporteze la sex, în contextul libertății și a valorii individuale. Dacă o persoană manifestă libertatea sexuală, deschidere și asumare este catalogată drept curvă, paria socială, dar o persoană care alege voluntar să-și vândă corpul în rol de iubită a unui bărbat ce-i cumpără bunuri și servicii, este văzută ca o fată isteață și pe interes, model de urmat. Acestă degradare a valorii femeii și demonizării dorințelor și alegerilor ei sexuale, dacă nu sunt transformate în profit, au întors cu fundul în sus valorile societății românești, distrugând respectul femeii pentru ea însăși. Nu este de mirarea că România, alături de Moldova, sunt pepinierele de prostituate ale Europei, când vedetele promovate în canale media românești sunt prostituate, ce apar bătute la televizor și în reviste alături de traficații care le bat, ca o realitate acceptată universal și promovată sub pretextul audienței. Când lumea luptă împotriva hărțuirii sexuale, românii arată la TV cum se împacă bătăușii cu victimele și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Intimitate

M-a cuprins cu mâna lui puternică, strângându-mă la pieptu-i gol și sărutându-mă călduros pe creștet. Eu i-am pupat brațul, ghemuindu-mă lângă el, goală, onestă, fragilă  și iubitoare. Ne-am uitat mai departe la film, dezbrăcați de haine și gânduri, într-o atmosferă de liniște și armonie deplină. Eram în brațele lui de câteva ore, atinsă, sărutată, satisfăcută și cu dopamina în sânge, într-o stare de bine și siguranță.

Spre sfârșitul filmului, când mai rămăseseră vreo două minute până la final, a primit câteva mesaje pe telefon și le-a deschis. M-am îndepărtat în primă fază din brațele lui, m-a chemat înapoi, dar în loc să revin am început să mă îmbrac. M-am îmbrăcat atât de repede, că el nici nu a realizat ce să întâmpla, până m-a văzut ieșind pe ușă. Am auzit telefonul în geantă, dar nu m-am oprit din viteza pe care o luasem, continuându-mi drumul nestingherită. Trecând strada am realizat că nu sunt supărată, poate un pic deranjată de momentul nepotrivit al telefonului, dar aș fi putut să-i spun să-l lase din mână și ar fi făcut-o. Până am ajuns acasă mi-am amintit că la plimbarea pe care o făcusem cu o zi înainte împreună prin pădure, dar și la cina petrecută la el acasă acum câteva zile, eu m-am cam lungit cu discuțiile de afaceri la ore târzii și nu a fost nici o problemă. Am conștientizat că plecarea mea urgentă are de fapt rădăcini mult mai adânci, decât un banal moment în care omul de lângă mine se uită la telefon pentru trei minute. Era altul motivul pentru care plecasem val vârtej din brațele lui. Dar, care?

Pe când l-am resunat, din liniștea casei mele, știam deja răspunsul și încercam să-l accept. M-a întrebat telefonic ce s-a întâmplat, asigurându-mă că ar fi lăsat telefonul din mână, dacă i-aș fi spus că asta nu-mi convine, explicându-mi că a fost cuprins de curiozitate, deoarece primise emailuri la miez de noaste de la muncă în legătură cu Coronavirus. I-am răspuns că nu sunt supărată, mărturisindu-i că îmi conștientizez exagerarea și încercând să-i explic, ceea ce era și pentru mine un mister, de ce plecasem de fapt.

M-am pus în patul meu moale, rece și atât de cunoscut. Nu am regretat reîntoarcerea bruscă acasă, ba chiar m-am bucurat de ea, înțelegând din acest gest ciudat, pueril, brutal și instinctiv enorma frica pe care o am față de intimitate. Telefonul nu a fost mai mult decât un pretext, găsit accidental și construit subconștient ca pe o scăpare din mrejele intimității ce se crease între noi la cote alarmante. Eram prea fragilă, prea goală, prea onestă și prea îndrăgostită, ca să pot controla emoțiile cu care mă confruntam, așa că am luat-o la goană. Fugisem de mine și nu de el.

Târziu în noapte i-am scris:

”Sunt momente în care am nevoie să fiu în centrul atenției tale. Am nevoie să mă simt în siguranță în brațele tale, să simt că ai grijă de mine și că pot avea încredere în tine. Am nevoie de asta ca să mă pot deschide în fața ta și să te iubesc. Sunt sinceră în momentele intime și foarte delicată, mă tem să nu fiu rănită.”

Dimineața mi-a răspuns:

”Am priceput și voi aplica.”

Wiedźmin – The Witcher

The Witcher este serialul ”IT” al momentului pe Netflix, inspirat din saga cu același nume scrisă de autorul polonez Andrzej Sapkowski, care creează o lume fantastică de oameni, elfi, vrăjitori, monștrii și alte creaturi mirifice, ce-și caută destinul. Am văzut piesa la teatrul musical și mi-a plăcut, atât realizarea cât și firul poveștii. Am văzut și serialul, iar mulți dintre prietenii mei au citit cartea, iar părerile noastre pe subiect sunt similare:

– Filmul este făcut un pic amator, personajele joacă pe alocuri artificial, iar decorurile sunt ieftine;
– Vrăjitorul este prea frumos, prea aranjat, prea curat și îmbrăcat rigid. Ca să aibă farmecul lui natural, ar fi trebui să fie atractiv, dar nu frumos, murdar și sălbatic, fără maniere, dar sexy.
– Vrăjitoarea nu-i destul de frumoasă pentru rolul descris. Este atractivă, dar nu frumoasă, când așteptarea de la ea este de a fi o splendoare a naturii, iar copilul pare insuficient de inocent.
– Elfii nu sunt destul de murdari, iar aventurile copilului prin pădure sunt prea puțin dramatice.

În rest sperăm ca următoarea serie să aibă un buget mai mare și vă doresc vizionare plăcută.

Free Solo

Free Solo este un film despre performantă. Scenariul filmului explică clar cum se face performanța, care este prețul performanței și modul de gândire al celor care ajung la performanță. Indiferent de domeniul de activitate, principiile performanței sunt clare. Performanța, nu se naște din comoditate și în nici un caz nu este un produs al normalității, nu ”face frumos social”, nu-i nici drăguță și nici romantică. Ea nu ține doar de vise, ci de ambiție, nu-i pasă în mod deosebit de talent, dar este strâns legată de puterea de sacrificiu. Oamenii care fac performanță fac sacrificii, pentru că este singura cale prin care se poate ajunge la performanță, iar viața mi-a demonstrat că, fără sacrificiu nu pot să depășesc media. În momentul în care vrei să fii mai bun decât restul într-un anumit domeniu, sau câteodată doar vrei ca să contezi, să faci ceva mai mult decât majoritatea, trebuie să te concentrezi pe ceea ce ai de făcut și să mergi înainte, luând cu tine toată povara sacrificiului ca pe ceva natural. Sacrificiul este o etapă a succesului, o necesitatea, care trebuie primită fără regret, oricât de mult ar durea, oricât de mult ar aliena și indiferent de frustrările pe care le creează. Dacă te gândești la sacrificiu, vei fi demotivat  și câteodată te poate întoarce din cale. Rețeta este aceeași, indiferent de țel, chiar dacă-i mare sau relativ mic, intelectual sau fizic. Când mă gândesc la sacrificiu, îmi vin în minte nopțile nedormite în care scriam la doctorat, zilele de vară pe care le petreceam în casă și vacanțele, pe care am ales să le petrec în fața monitorului. Nu este de fel plăcut, nici confortabil, mai ales când cei din jurul tău simt că au atins deja nivelul la care vor să fie, iar tu încă mergi. De multe ori te întrebi de ce sau dacă viața ta, chiar depinde de realizarea respectivă. Dacă asculți vocile din jurul tău, foarte ușor ajungi să devalorizezi performanța, nu pe ansamblu, dar pentru tine. Când încetezi să te mai întrebi și să-i întrebi pe alții, iar în loc de asta pur și simplu să faci, atunci te îndrepți spre performanță.

Succesul are calitatea aceasta de a spala ca prin minune toate regretele din minte, odată ce țelul este atins. Succesul, mai ales cel greu obținut ori care presupune un anumit risc, precum Free Solo, se traduce înainte de toate într-un anumit mod de gândire. Pentru succes ai nevoie de o minte rece și detașată, care este în întregime concentrată pe țel, nepermițând altor elemente să o tulbure. Îndoielile sau chestionarea planului sunt nocive în atingerea performanței și cu cât mintea este mai rece și mai concentrată pe țel, cu atât succesul și performanța sunt atinse mai repede.

Am găsit interesant în film momentele în care Alex trecea cu superficialitate peste moartea unor cățărători pe care îi cunoștea, răspunzând în același stil detașat, nevoilor de afecțiune ale prietenei sale. Tipa, devine la un moment dat iritantă, când frica ei de-al pierde și comunicare mesajului respectiv lui, nu-l ajuta să-și atingă țelul. Pe de altă parte, în ciuda nevoii lui evidente de afecțiune, răceala și distanța pe care o punea între el și ceilalți, dădea de înțeles fiecărei persoane din viața lui că, nu va fi luată în considerare și în nici un caz nu se va regăsi pe lista priorităților. Succesul și performanța nu sunt ușor de atins, dar într-adevăr au un gust aparte. Sunt delicioase.

Se anunță un weekend interesant

Nu am mai scris de mult despre evoluția telenovelei mele personale pentru că nu s-a mai întâmplat mare lucru. Aceleași discuții banalo-interminabile pe Badoo, tachinări cu oamenii pe care-i cunosc deja, foarte puțin timp liber și o lipsă de interes din partea mea în a dezvolta o relație de dragoste nouă. Însă, lucrurile sunt pe cale să se schimbe, și cum toamna este anotimpul în care-mi încep eu de obicei poveștile de amor, mi-am ajustat dispoziția. Nu sunt convinsă că vreau deocamdată pe cineva în viața mea, dar e un bun moment să cunosc noi oameni sau să explorez noi posibilități. Așa că, diseară mă văd cu KTM-istul, de data asta mă ia cu mașina de acasă 😊, mâine merg la film cu un arhitect pe care l-am cunoscut pe Badoo (am renunțat la întâlnirile cu Aperol Spritz și am decis să le dau oamenilor o șansă, iar pe lângă asta chiar nu am mai fost de mult la cinema), iar duminică, la o cină în patru (pe care o țin la mine acasă), l-am invitat pe sculptor să-mi țină loc de +1.

Sunt curioasă cum se vor verifica în practică planurile😉.

Doar nu spune nimănui

Întrerupem seria obișnuită de texte lacrimogene despre iubire, tăiat cu lama și feminism prost înțeles pentru ceva mai interesant, mai de actualitate și mai futizant de viață: popii catolici pedofili. Un efect distrugător de vieți, pervers, devastator și permanent al celibatului. Un ”obicei” a cărui existență în Polonia a fost negată și ascunsă vehement. Cultul popilor și obligația spovedanie au fost mult mai puternic implementate în cutuma religioasă a polonezilor, decât au fost vreodată ortodoxia aplicată în România. Conform canoanelor catolice, la slujba de duminică, primesc hostia doar cei fără de păcat, de la ultima spovedanie, ceea ce însemnă că în fiecare duminică se numără păcătoșii ce rămân pe loc, în timp ce ”curații” se aliniază să-și ia răsplata în ochii bisericii și sub privirile celor din jur. Prima spovedanie este un eveniment pompos, similar cu o nuntă, se îmbracă rochii costisitoare, vin neamurile cu daruri și se încing mese copioase. Copii sunt împinși în treaba asta cu elan, o obligație, nu o alegere, a cărei semnificație este discutată doar din perspectiva bisericească.

În mod paradoxal, polonezii nu se îndepărtează de religie prin ne practicare și ignoranță, ci se duc direct in ateism.

Doar nu spune nimănui este un proiect independent despre ceea ce ascunde biserica catolică poloneză sub preș. Este distribuit gratuit, fiind făcut din sponsorizări.

De mult nu am mai vazut un film asa de bun

In timp ce urmaream filmul asta, am luat telefonul in mana si am bagat cateva delete. Apoi am inceput ma gandesc la informatiile pe care le fac publice pe blogul asta sau pe alte bloguri, unde mai comentez. Am vrut sa fiu anonima, ca sa pot fi sincera. Acum recantaresc politica sinceritatii.

Oare, cati dintre cei ce ajung pe blogul asta, ma numesc curva, doar pentru ca citesc ceva ce nu le convine, ceva ce le gadale frustrarile, ceva ce ii deranjeaza in interiorul lor, la ei, desi eu nu scriu despre ei sau despre vietile lor, eu nici macar nu ii cunosc.

Imi amintesc cum, pe un alt blog, o femeie, mi-a descris blogul „e mai rau ca pe ninfomane”. Ce treaba are ea cu viata mea sexuala, ca nu ma fut cu pizda ei? O alta, a enfazat un articol in care nu foloseam cea mai „fericita” engleza in ceva conversatii de pe Tiner, ca sa-mi demonstreze ca nu cunosc limba, dupa ce am zis ca mi-am scris doctoratul in engleza. Dar asta i-a adus ei satisfactie, sa-mi de-a cu ceva peste nas, s-a simtit ea mai bine, dupa treaba asta.

Nu imi pun stupida intrebare, pe care trebuie totusi sa o mentionez: cati dintre cei care citesc aici, m-ar rani fizic, daca ar avea posibilitatea asta, stiind ca, nu li-se intampla nimic. Si nu doar pe mine, eu nici macar nu am atatia cititori, ci pe bloggari pe care ii citesc zilnic cu patima? Cunosc raspunsul.

Natura umana poseda o ura violenta in ea, iar majoritatea isi rezolva propriile frustrari denigrandu-i si ranindu-i pe altii.