Împărățiile poloneze

Firmele poloneze sunt mici regate, guvernate în principal de câte un împărat, de preferință putred de bogat, în general mai puțin frumos și de obicei trecut de tinerețea fragedă. Atunci când își plătește toate taxele, împăratului îi place să fie faimos, se lăfăie prin Forbes și să sfătuiască filosof nărodul, unde să caute câini cu covrigi în coadă. Când însă evită taxele, ca vampirii lumina, devine brusc misterios, ascunzându-se prin ungherele gri ale economiei poloneze și plătind la greau ca să nu-i apară numele prin nici un fel de topuri de milionari ori articole nedorite de prin ziare. Împărații sunt de toate formele și culorile, unii mai vulcanici, alții mai calmi, majoritatea înșelătorii, câțiva bădărani și neciopliți, iar o foarte mică parte manierați și culturali.

Împărații polonezi au, conform tradiției catolice și câte o împărăteasă, consoartă de viață și câteodată de afaceri, împreună cu care au construit regatul și de care nu se pot debarasa, fără să-i înjumătățească visteria. Consoartele sunt cioplite după caracterul și nevoile împăratului, cât și după originea visteriei. Când împăratul beneficiază de un caracterul mai hapsân, despotic și atotștiutor, atunci de obicei consoarta-i mai ”gospodină” din natură, fiind mai mult preocupată de schimbarea dădacelor pentru puradei, tirajul mașinilor cu mulți cai putere, noile lasere din saloanele de înfrumusețare ale ridurilor și tratarea fără de succes a shop-alcoolismului și alcoolismului. Când împăratul e mai moale din fire, ori banii din visteria împărăției au fost înmulțiți pe baza zestrei nevestei, atunci consoarta-i mai înfiptă, și-n regat, și-n împărat și mai ales în supuși, pe care-i spoiește cu tot ce prinde la gură, remarcându-se prin crizele regulate de nervi, servite zilnic și aroganța fără perdea, ce-o ajută să-și crească temporar stima de sine.

Ca în toate împărățiile și în firmele poloneze, nobilimea directorilor și a directorașilor joacă un rol cheie în mânarea frânelor imperiului. Dacă rolul împăraților și a împărăteselor este de-a trona, cel al directorilor și mai ales a directorașilor, este de a suge cât mai mult din avuția imperiului, biciuind sudoare pe frunțile și în mințile angajaților. Directorii și directorașii au năravurile lor și cu cât sunt mai idioți și mai lipsiți de cunoaștere în treburile administrative ale regatului, cu atâta sunt mai nesimțiți, neciopliți, hoți și intriganți. Bătăliile moderne ale nobilimii se dau în mediul online, pe Linkedin, unde se pupă în fund nobilii din regate concurente, prin cuvinte englezești măgulitoare, menite să fie citite și returnate, căci nimic nu-i gratis în basmele reale.
Precum tuturor nobililor polonezi, directorilor le place în primul rând să strălucească, văruindu-se cu multă vopsească galbenă, în speranța că se va metamorfoza în foiță de aur. O altă trăsătură foarte apreciată a lor este că le place să se fălească, să educe nărodul cu viziunile lor tembele și să cadă mereu în picioare, mai ales când genunchii nu le mențin coloana vertebrală lipsă, ori strâmbă la fiecare verigă, de la lingușelile ce i-au stors de vlagă.

Jonglând printre aceste regate falnice, ale acestor împărați mofturoși, conduse de nobili afurisiți și fățarnici, mă afund pe zi ce trece tot mai mult în rolul meu de războinic rebel, cu sabia scoasă din teacă și bocancii însângerați și plini de noroi. Am obosit să mai duc luptele nobililor, spre satisfacția și avuția împăraților, cucerind noi teritorii străine, prin amăgirea partenerilor și păcălirea adversarilor. Sunt sătulă de intrigile curților înșelătoare, de directorii și directorașii perfizi, manipulatori și abuzivi ce-și duc veacul în ele. Am obosit, și de-abia am început munca într-un nou regat, mai haotic, mai dezorganizat și mai plin de pierde vară. Trag aer în piept și tot ce-mi doresc este să mă refugiez în țara nimănui.

White tiger și dilemele existențiale

Din camera cealaltă, ascult îndoctrinarea religioasă a fiică-mi de la lecția de religie și povești catolice parfumate despre Israel, gândindu-mă cu tristețe la cât de înguști suntem în general. Oricât de mult ne-a globalizat internetul, aria și percepția noastră este încă foarte locală, în cel mai bun caz națională, fiind atent filtrată și selecționată de către cei care decid (guvernanții), ne plătesc (angajatorii) sau vor să ne conducă (liderii religioși). Chiar dacă avem posibilitatea să explorăm lumea, de preferință în destinații all inclusive ce imită luxul, de multe ori alegem să fim de fapt ignoranți la realitatea care ne înconjoară. Privind din afară este prea greu să ne acceptăm în postura de hamster ce aleargă într-o cușcă goală, o rotiță din sistem, fără prea mult influență asupra celorlați.

În lume sunt prea mulți oameni ca fiecare viață în parte să aibă un impact major, deși fiecare dintre noi în adâncurile noastre ne dorim asta, vrem ca viața noastră să conteze, să aibă valoare, pentru că suntem unici și speciali. Însă, în ciuda individualității fiecărui om, regulile omenirii au fost trasate pe alte coordinate.

O imagine excelentă despre prețul vieții oferă filmul White Tiger, evaluând cu precizie cât valorează o viața și care sunt limitele ei și posibilitățile ei. Este un film al cărei acțiune se petrece în India, dar ar putea foarte bine să se petreacă și în România sau Polonia, excelente pepiniere pentru oameni condiționați și îngrădiți social. În locul servitorului ambițios ne-am putea foarte bine închipui un corporatist înflăcărat, căci politicieni și polițiști corupți găsim peste tot, ăștia sunt ca și ciupercile după ploaie, cresc repede și se culeg ușor, doar ca să le ia alții locul. Sunt curioasă câți își vor recunoaște patronii și distinșii CEO-ii în personajele acestui film? Dacă nu-i recunoașteți, nu vă faceți griji, sunt acolo, doar că voi nu le-ați văzut încă adevărata față. Corporațiile au talentul acesta de a filtra mult, de a ascunde adevărul cât mai adânc sub aparențe false, ca și femeie de serviciu să se simtă importantă, că doar nu șterge orice fel de podele, ci ce pe cele de la Oracle, Intel sau ING. Ne îmbătăm cu apă rece de middle și top management, ca și șoferul nr 1 și nr 2 doi din film, faultându-ne și șicanându-ne concurența, doar ca să-i dobândim locul și dreptul în prima linie de sacrificiu.

Nu are rost să fac spoilere, dar pentru cine nu are timp să calculeze 2000 de rupees sunt ~110 RON.

Din ciclul lucrurilor pe care le știm, dar alegem să le ignorăm cu succes

O colegă care lucrează pe un proiect cu un model, ne-a confirmat încă odată că, oricât de frumoasă ar fi fata, retușul face toți banii. Realitatea este că tot ce vedem în reclame și postere nu-i real, este retușat și Photoshop-at și schimbat radical. Majoritatea gagicilor pe care le vedem în postere nu există în realitate, pentru că sunt atât de modificate încât nici ele nu se mai recunosc. În Photoshop dintr-o felie de pizza se scoate o gagică sexy.

 

Într-o ofertă de job pentru export, scriu șmecherii politic corecți ”încurajăm persoanele cu certificat de handicap să aplice”. Exact, parcă și văd cum ar fi fericită firma să trimită la sclavagism pe la târguri și întâlniri de afaceri în străinătate o persoană cu handicap, numai bună să alerge după avioane și să facă nopți albe pe alte continente. Mă lași! Anunțul corect ar fi trebuit să sune așa: dacă ești sănătos mintal și încă motivat de nevoie ca să o arzi în workaholism, cu un aspect estetic, că nu vrem să băgăm clienți în sperieți, bine îmbrăcat, că se cere, și mai ales apt fizic ca să dormi câte 4 ore pe noapte în delegații, de preferință prin aeroporturi și taxiuri, în stare să iei zboruri în miez de noapte ca să mai economisim la camere de hotel și foarte capabil de stat 12 ore în picioare (pe tocuri, dacă ești întâmplător de gen feminin) la târguri, aplică cu încredere. Te luăm! Dacă mai ai și un certificat de handicapat pe lângă aceste abilități, ar fi perfect, că mai reducem din taxe. Te luăm la pătrat!

Tot în aceeași ofertă, ca și în multe altele, la beneficii este scris frumos: instrumente necesare muncii. De parcă ar da angajatului de-a moaca mobil și laptopul, nu ca să tragi la jug pentru ei. Mie nici nu-mi trebuie beneficiile respective, le pot păstra. Cu plăcere le schimb pentru un telefon staționar, un pix și o foaie, pe același salariu desigur și performanțe adaptate posibilităților firmei.

Firmele poloneze și idiotismul selectiv

nikita-kachanovsky-bLY5JqP_Ldw-unsplash

Copy to clipboard

M-am întors dintr-un weekend relaxant la gunoiul de la serviciu, doar ca să găsesc aceleași jocuri de culise de rahat, intrigi locale expirate și povești vânătorești cu lins în cur inutil și multă nedreptate. Sunt sătulă de polonisme mărunte, pe care le tolerez tot mai greu și care mă irită ca râia. Poate că le-aș căra pe majoritatea cumva în spate, dacă nu ar fi permanenta așteptare de la mine să fiu o idioată selectă.

Acestă așteptare a firmelor poloneze, pe care nu am mai întâlnit-o la alte nații, este pe atât de interesantă, pe cât de ridicolă. Miraculosul management polonez de speță veche cu înrădăcinate principii comuniste, dar care se dorește vizual inovator, tratează angajații ca pe niște idioți altruiști în relațiile lor cu firma, așteptând de la ei ca în numele firmei, să fie șmecheri egoiști, mai ales când negociază cu alții. Se cere practic aceleiași persoane să lupte până la sânge pentru nevoile altora vs parteneri de afaceri, ca mai apoi învingător fiind să-și plece capul spășit la nevoile sale în relația cu firma.

Există într-adevăr în negociere o paradigmă, fiind mai ușor să negociem pentru alții decât pentru noi, însă firmele poloneze duc asta la extrem și nesimțire, oprindu-se la premisa că angajatul este un prost sau că-i atât de constrâns economic, că nu va acționa mânat de respectul de sine. Insolența asta a polonezilor se vede peste tot în domeniul privat și chiar funcționează cu cei slabi (majoritatea), în schimb îi motivează pe cei puternici să le de-a peste bot firmelor care îi tratează în acest mod. De aceea, în Polonia când un angajat cheie pleacă, sătul de nedreptatea și insolența patronilor norocoși, firma angajează câte doi sau trei ca să-l înlocuiască.

Lucrând un pic în contextul relațiilor de afaceri polonezo-române am constatat că românii au un stil original de a răspunde acestei insolențe a firmelor poloneze mințind. Românii îi mint instinctiv pe polonezi în afaceri, nu cu un scop perfid anume, ci doar ca să-i mulțumească și să și-i ia de pe cap. Nu le opun rezistență, dar nu le spun nici adevărul și cu siguranță nu le respectă așteptările. În fapt se prefac că sunt idioți selectivi, până la proba contrarie, practicând politica capului plecat ce sabia nu-l taie, ce  te mușcă de picior. Iar polonezii, știu că sunt mințiți, că nu-i greu să afle, dar nu știu cum să rezolve problema, pentru că nu-și văd propriul gunoi de sub preș.

Despre afaceri si alte porcarii din astea pompoase

De câțiva ani ma joc de-a business lady, un fel de middle manager din asta, plina de șefi si fără subordonați direcți, destul de sus ca sa-mi impun punctul de vedere, și suficient de jos cât încă să mai aud replica mea favorita „ai mult potențial”. Când îmi spune cineva chestia asta, îmi vine sa-i înfig o furculiță in ochi. Lucrez pe o poziție din asta in care ti-se cere sa faci, sa dregi, sa te dai cu curul de pamant, pentru ca directorului asa i-se scoala, si in acelasi timp nu ti-se da nici un fel de putere, doar responsibilitate si asteptari, ca restul le vrajesti tu, din pula desigur, pe post de bagheta magica. Si magia se naste din teama celorlalti ca ii dai in gat, din urlete tale la ei, sa-si faca treaba sau din linguseli care, daca vin de sus, sunt intotdeuna bine primite. E o pozitie pompoasa, care asociata cu un nume ce dupa virgula are Ph.D. in coada, pare ca rupata din raiul afacerilor lacrimogene, pe care bat apa in piua toti HR-istii lumii si business trainerii rupti in cur de profesionalism. Te tai cu lama de atata competenta si technici de vanzare, si NLP-uri pe paine, gen prietenul meu John, sau ce pula mea or mai inventa toti fraierii, care nu-s buni sa vanda nimic, numai vise erotice si ude de profesionalism overrated.

Hai sa va spun eu pe sleau ce am invatat in 13 ani de cand ma invart in lumea de buna a afacerilor, dupa sute de intalnirii cu tot felul de oameni, mai mult sau mai putin otati intelectual, in diferite circumstate, la care le-am vandut cam orice mi-a picat in mana: nu faci in veci cu gura, cate faci odata cu curul. Sa explicam.

Totul in afaceri e pe relatii, totul tine de contacte, prietenii, amantlacuri, favoruri si datorii. Atat. Toata abureala cu profesional si alta amarata de gargara din asta, e doar gargara, nimic mai mult. Cat timp joci dupa reguli, iei muie stilata, ca dupa reguli, si vinzi ca dupa reguli, adica subexistential, pentru ca, daca cineva vrea sa te refuze, o face stilat si iti gaseste mii de pretentii, oricat de beneficiala ar fi afacerea pe care i-o propui. Cu toate graficile si trainingurile, cu toata pompoasa moaca de afacerist veritabil pe care ti-o pui, futi buha in cur degeaba, pentru ca nu o futi unde trebuie. Cand o futi unde trebuie, atunci se schimba total tabla de joc, pentru ca atunci esti de fapt in joc, atunci contezi cu adevarat. Si oricat ar fi propunerea ta de dezavantajoasa, daca te place pe tine si te vrea pe tine, o ia, si face din cacat bici ca sa iasa smenul. Asta e tot secretul, valabil si la micile ciubucuri si la marile firme, la aia care apar prin Forbes sau mai stiu eu ce reviste din astea cacacioase, cu poze Photoshop-ate si pretentii cat skyscraper-ul. Pana am inteles eu treaba asta, mi-a luat multa sudoare a mintii, multe nopti nedormite, multe prezentatii in PPT inutile si tabele in Excel degeaba, pentru ca e una ce se prezinta la marele public si alta ce se vinde. Si cine, mai crede in povesti cu zane si afaceri profesionale, sa bea un pahar de apa, poate isi revine la realitate.