Copii în relații

Photo by Ramin Talebi on Unsplash

Să spun că am ignorat, nu ar fi tocmai adecvat, dar cu siguranță am subestimat rolul jucat de copii într-o relație nouă. Am desconsiderat importanța și greutatea acestui bagaj, probabil pentru că nu am simțit niciodată că, copilul meu ar fi o problemă pentru mine. Și mi-am pus rar problema că, ar fi o problemă pentru alții. Am evitat în relațiile mele pasagere, pe care le-am avut după divorț să-mi implic copilul. Atâta timp cât eu nu mă vedeam pe termen lung cu oamenii respectivi, cu siguranță nu era nici un sens a-i aduce în sfera mea privată. Asta până în relația curentă, când lucrurile au fost diferite de la început, iar copii, atât al meu cât și a lui au fost parte integrantă a totului.

La început a fost bine, ne-am plăcut toți și mai ales copii între ei. Prima a început fiică-mea cu crize de gelozie, urlete și plâns din nimic. Prietenul meu a rezistat cu stoicism, iar eu am adresat cu răbdare fiecare criză de-a ei în parte, vorbindu-i de fiecare dată ferm și în aceeași direcție, asigurând-o că o iubesc, că-i cea mai importantă pentru mine și că ea nu pleacă nicăieri, dacă mai vine cineva alături de noi. A durat cam două-trei luni toată tevatura și când mă dispera deja repetarea poeziei au încetat subit crizele ei. Nu a mai avut nici o problemă cu prietenul meu, iar de fiecare dată când am întrebat-o ulterior ce simte, mi-a răspuns că el este ok și că vrea să petreacă timpul împreună cu el și mai ales cu fiul lui.

Pe când era să zic hop, a început băiețelul lui. Mai mic, mai bosumflat, mai răsfățat și mai crizat, când a dat atacul, nu am știut de unde, pe unde și ce m-a lovit. M-am trezit în plin război, cu crizele regulate ce se manifestă de fiecare dată, când se întoarce de la maică-sa. Mai ales când părinții lui sunt în dezacord sau când ea are momente mai proaste (mama copilului exprimându-și anumite nesiguranțe și nemulțumiri legate de faptul că noi încercăm să ne întemeiem o familie), crizele băiețelului sunt mai accentuate. Mă pun în papucii acelei femei, pe care nu o cunosc și cu care totuși împart destul de multe, și pe de o parte o înțeleg. Este greu să fii mamă singură și în concurență cu potențiala familie pe care tatăl încercă să o formeze alături de o altă femeie, ce are și avantajul de a avea un copil, de care copilul tău este atașat. Probabil și eu m-aș simți deranjată și recunosc că am avut și eu un moment de aha, când tatăl copilului meu s-a împrietenit cu o mamă singură cu un băiețel prin Tenerife. Dar, în loc să mă dezlănțui, mi-am dat seama că nu are rost să-mi pierd vremea rumegând la ce face ex-ul meu de care m-am despărți și cu care nu am nimic în comun. Cu atât mai puțin, nu am ce să-mi exprim păreri sau opinii pe acest subiect, din moment ce eu am ales să plec și nu mai vreau să fiu cu el, căci orice aș face, zice sau gândi, doar ce ar dăuna copilului meu, căci i-aș stimula indirect conflictul de loialitate, pe care oricum îl are.

Copii cu părinți despărțiți au o problemă majoră manifestată prin conflictului de loialitate, căci îi iubesc pe amândoi părinții, iar când unul îl vorbește de rău pe celălalt, ei se simt vinovați. Toată ura, nemulțumirea sau frustrarea, justificată sau nejustificată, pe care o are un părinte față de celălalt, merge la copil. De aceea, am încercat și de ceva timp chiar în reușește să mă abțin de la orice fel de sentimente sau gânduri negative față de tatăl fiice-i mele. Nu o interoghez în legătură cu timpul petrecut la el, o las pe ea să-mi spună ce și cum dorește, mă abțin de la a emite comentarii sau judecăți despre ceea ce face la el, evit să cer excesiv detalii despre ce și cum se petrec lucrurile acasă la tată ei, ori cu cine se întâlnesc. Nu am nevoie să știu detalii, care ulterior vor mușca din mine invidie sau frustrare, nu vreau să provoc acești monștrii, pentru că ei îmi vor răni copilul.

Copii sunt ca niște bureți și absorb nesiguranțele proiectate de părinți, colectând în ei treburile nerezolvate ale adulților la care ei sunt martori direcți sau indirecți și oscilând între limitele netrasate ale relațiilor eșuate, dar neîncheiate. Copii apoi răbufnesc în momentele de bucurie, în clipele de nesiguranță, la școală, acasă, pe colegi sau pe oamenii din jurul lor, câteodată pe părinți și de multe ori pe ei însăși.

Îl compătimesc pe băiețelul prietenului meu. Aș vrea să-l ajut, dar în același timp doresc și să trasez o limită clară de respect reciproc între noi. Nu-i sunt mamă și nu-i voi fi niciodată, el are mama lui, eu am copilul meu, însă conviețuirea reciprocă l-a adus în inima mea și am un atașament părintesc față de el.

A fi părinte

Ce urăsc cel mai mult din toată munca asta de a fi părintele unui copil care merge la școala, sunt prostiile in care sunt angrenați copii moderni, serbările, prezentările, baletu, orele de dans, pian, zilele de naștere, intr-o fraza: toată umplutura inutila cu care părinții standard își înconjoară copii, ca sa-și împlinească neajunsurile personale.

Un loc ideal pentru a observa aceasta dureroasa realitatea, sunt lecțiile de balet. Sunt doua tipuri de fetite care merg la balet: cele care vor sa fie acolo pentru ca le place sa danseze și o fac lejer, in joaca, si cele care merg acolo împinse de la spate.

Le vezi de mici cum nu se potrivesc grupei, nu au gratie sau stil, își pun fustița in cap și ar prefera sa se tavaleasca pe jos, în loc să facă frumos cu mâinile, și să de-a din picioarele rotunjoare suav. Astea sunt cele cu mame frumoase, aranjate și de obicei casnice, care isi educa copila prost manierată in grațiile baletului, ca sa mai spele din stilul de lopata, ce l-a căpătat sub supravegherea ei. Apoi sunt cele cu mame urâte, sau grase, de obicei fără stil, serioase, încruntate și ambiționate peste măsură, pentru care orice mișcare reprezintă o competiție și orice dans este un prilejui de etalare al potențialelor calități de balerina. Doar ca, nici unele și nici altele nu au talent, și participa la tot acest teatru relativ scump, pentru a-și mulțumi mamele, pansându-le o parte din frustrări. Cu cât ele se chinuiesc mai mult pe acolo, cu atât pe chipul mamelor crește mândria. Și e chiar tentat să îți alinți frustrările prin efortul copiilor, e ca o miere dulceagă pe care o poți balota, fără să te îngrași. Obsesia pentru realizările copiilor e cu atât mai mare, cu cât neîmplinirile personale ale părinților sunt mai adânci. Cu cât ești tu mai nefericit, depresiv, frustrat și nemulțumit, cu atât îți încărca copilul cu așteptări. Și uite așa, îi umpli sacii din fragedă pruncie, ca să nu-și care doar propriile bagaje, dar să mai ia și din ale tale.

Și chiar nu ar fi treaba mea, ce face fiecare cu copilul lui, dacă nu mi-ar influența viața. Aici, apare pentru mine problema, caci eu am viața mea, plină cu ale mele si viața fiică-mi, plină cu ale ei, de manageriat, de programat și de finanțat. Iar peste toate asta, mai vin și umpluturile inutile. Și nu e, ca și când mi-ar pasa, dar inca îi pasă fiică-mi, ca e prea mică să îi explic toată încrengătura asta socială, cu efecte și defecte psihologice.

Din fericire, o bună parte din obligațiile astea sunt susținute temeinic de taică-su, mare curvă socială de altfel, căreia îi place să se mândrească cu realizările copilului, in ce mai pur spirit tradițional, mai ales când îi umplu lui frustrările.

Din viata

Cu cat sunt eu mai detasata, mai senina si mai putin emotionala, cu atat incep sa observ mai bine oamenii din jurul meu, problemele cu care se confrunta, limitele pe care si-le stabilesc, frustrarile si urile pe care le au. Incep sa-i vad goi, asa cum nu vor sa se arate, sa le vad gunoiul de sub pres pe care nu doresc sa il expuna si aparentele cu care jongleaza persuasiv. In mod ciudat am mai multa empatie pentru ei, in timp ce asteptarile mi-se reduc si valoarea lor pentru mine scade. Si poate ca asta e un lucru bun, caci vazandu-le partile sensibile, pot sa-i intep mai usor, si mai adanc. Doar ca, nu mai simt nevoia asta. Ma uit la ei cu mila sau dezgust, ii vad mici si slabi si realizez ca nu are rost sa ma pun cu ei la tranta, pentru ca nu se merita. Nu se mai merita sa ma trantesc chiar asa cu fiecare, pentru ca timpul meu, persoana mea si disponibilitatea mea sunt limitate.

In alta ordine de idei, povesteam azi cu colegul de la munca, despre cum arata lumea reala, nu bula in care traim noi. Am avut, pana nu de mult, pe aici, o colega cam „neprietenoasa”, dar simpatica in felul ei, careia era mai bine sa nu-i zici prea multe, cand o prindea-i intr-o pasa mai proasta. Am aflat ulterior ca pasele proaste erau efecte secundare, dupa ce tragea pe nas, koks desigur. Si ca, se futea cu seful, care ii tolera din plin comportamentul, ba chiar mergea sa o consoleze si sa o ingrijeasca, dupa ce trecea efectul koksului luat in cantitate prea mare. Mi-a povestit chiar ea, ca atunci cand suna cu voce smierita la 9 dimineata, ca trebuie sa-si ia concediu la cerere, tragedia care i-se intamplase seara, era ca venise prietenu-sau infractor pe la ea, si o luase la o plimbare, iar dimineata ii eram cam greu sa ajunga la munca in Polonia din Germania. Plimbare cam lunga.

Ce m-a surprins la ea era trauma avortului pe care o ducea in spate. M-am mirat, avand in spate perceptia romaneasca a avortului, care in mintea mea, se aseza intr-o ordine fireasca a lucrurilor, in timp ce trasul pe nas era pentru mine de domeniul abstractului.

Cei 5 F

Alcoolul scoate tot ce e mai bun din oameni, sinceritatea lor cruda, nealterată și adânc ascunsă sub straturile de minciuni uzualne, pe care le practica zilnic cu mintea limpede. La beție, ajungi insa sa cunoști adevărați monștri sacri, oameni care pana mai ieri pareau banali, devin zei, ce vărsa din ei cu nemiluita frustrări, fală și figuri, toate născute din falsa evaluare a sinelui si frica de singuratate.

Privindu-le gandurile nealterate si slabiciunile, in momentul lor de pierzanie, mie imi trezesc mila, in timp ce majoritatii trezesc frica. Din frica asta se nasc lapsurile memoriei, cu care betivii si prietenii lor de pahar se imbata a doua zi, cand povestesc cu detalii faptele, omitand tacticos vorbele. E mai bine sa nu dezgolesti pe cineva intr-un moment de patima, ca poate maine te ia pe tine patima, si te dezgoleste la randu-i. Asa ca, majoritatea isi administreaza lapsuri in memorie, din preocupare majora pentru binele propriu si nu al celuilalt. Mie insa alcoolul imi traieste compasiune, activandu-mi memoria, poate din lipsa de frica, ca la betie, voi spune ceva mai piperat, decat spun cu mintea treaza.

Frustrarile scot tot cei mai putred din oameni, toate neputintele lor adunane la un loc, toate filmele umilitoare pe care si le-au facut in cap despre ei, toata durerea lipsei de afectiune, si ura, bine inradacinata si crescuta cu grija de-a lungul vietii. Frustrarile se varsa frumos, sub forme si culori diferite, de la ironiile inutile, in care radem impreuna, la realitatea ca eu rad de tine. Si le place, pentru ca asta ii face sa se simta mai bine cu ei insusi, pentru ca devalorizand valoarea exterioara a altora, pulseaza la valoarea lor interioara. Cand fac misto de altii, ei nu-si dau seama ca se descriu de fapt pe sine, pentru ca, de cele mai multe ori obiectul ironiilor lor e o persoana, pe care nu o cunosc de fapt, dar pe care o invidiaza. Validarea, prin ironizarea celorlalti, se face cu public, pentru ca frustratii au nevoie sa se valideze nu doar in ochii lor, dar mai ales in ai celor din jur. Publicul e factorul declansator, pentru ca in situatiile de unu la unu, ei sunt foarte retinuti, chiar prietenosi si pe alocuri lingatori. Si poate chiar, ar trebui sa le fii recunoscator, ca te ling in privat, de la inaltimea la care se ridica in mintea lor, cand te improasca cu gunoi in public. Frustratii de genul asta se leaga de obicei de aceleasi lucruri, de felul de a fi al cuiva, de modul in care rade sau cum abordeaza lucrurile. Eu am avut parte de cativa frustrati din astia de-a lungul vietii, femei si barbati, care la o privire superficiala aveau un lucru in comun, nu-i ajuta moaca. Desi, mistocarii de ocazie mai pot fi si frumosi, pe mine astia uratii ma atacau regulat. Pretextele pe care le gaseau se modificau permanent, bazate in general pe ipotentele lor. Cea mai recenta astfel de intalnire a dezbatut felul meu de a fi, ba sunt prea zambitoare, ori prea usor de abordat si cumva, o duc prea bine pe unde trăiesc si ma doare prea putin in cur de tot. Ce mai, teren de explorat, asa ca mi-am auzit verbal invalidate realizarile educationale, profesionale si mai ales personale. Si, dupa ce m-a terfelit bine, parca, parca, am devenit mai umana in ochii lui, mai tangibila si mai accesibila. Nu mi-a atins inca toate oalele, pentru ca nu avea capace destule in dotare, dar sigur se va stradui sa le acopere, indata ce isi face rost.

Frustrarile iau si forma de critici, etichetate cu marca bunelor intentii si promovate cu interes aparent sincer, pentru binele celuilalt. Astia sunt aia care nu pot face misto, dar te sfatuiesc cu ura, in timp ce in mintea lor ti-ar baga fara de mila un cactus pe gat si ti-ar mai fute si o piatra intre ochi, daca ar trai prin tarile in care, frustrarile se elibereaza cu bolovani. Dar cum nu stau pe acolo, isi varsa paharul verbal, turnand din memorie, tot ce au aflat confesional sau intamplator despre tine, folosind impotriva ta orice experienta nefortuna, pe care au reusit sa stoarca pe cand, mimau empatia. Cand te astepti mai putin, iti insira cu glas pitigaiat parerile lor despre tine si viata ta mizera, care oricat le-ar starni invidia, e cu siguranta mai putin fericita decat a lor, pentru ca in mintea lor, nu ai dreptul sa-ti mearga bine. Asta ii deprima. Din ciclul asta, mi-am auzit despre mine, opinii pertinente despre cum imi educ copilul, care precis e abuzat, ca altfel nu se explica lipsa crizelor lui de isterie si a urletelor specific asociate, nu de alta, dar ii e sigur frica de mine, ca altfel cerea tot ce ii vad ochii si se dadea de douazeci de ori cu curul de pamant, cand nu primeste ceva. Si sunt foarte restrictiva si autoritara, o tirană, mai ales ca spun intotdeuna adevarul copilului si ii explic cu argumente logice situatia, ca unui om pe care il respect, in loc sa-i insir o pledorie de minciuni si mici pacaleli, argumentate in stil romanes, gen „te iau  tigani”. Da, tiganii ii iau pe toti copii din Romania, in mintea parintilor lor bine echilibrati emotional si foarte dedicati cresterii boracului din dotare. Spuse pe un ton autostiutor de către o ea, in timp ce copilul ei isi „facea numarul”, tavalindu-se pe jos, ca nu a primit ceva cacatel, ea privindu-l flexata de la distanta, chiar mi-au dat de gandit vorbele astea înțelepte. M-am gandit la ura si invidia pe care, o are pentru mine. Chiar cred ca ii e foarte greu sa ma suporte.

Fala si figurile sunt niste scuturi de protectie, care nu-mi sunt straine si pe care, de multe ori le iau cu mine, in incursiunile pe care le fac, mai ales in locurile de baștină. Acolo unde ma întâmpina aceleasi teritorii cunoscute, cand ma intalnesc cu aceeasi oameni, bine stiuti, bine testati, ce ce ma imbratiseaza cu invidia si ura lor. Nici primii si nici ultimii, doar trecatori. Si ca sa nu-i dezamagesc, le dau motive sa ma invidieze si sa ma urasca si mai mult, dandu-le peste nas de la distanta, cu o superioritate câteodată usor falsa si niste figuri de stil invatate inca din tinerete. Eu am puterea sa fiu flexibila, sa-mi treaca repede si sa trec repede peste situatiile si oamenii neplacuti. Si chiar nu tin ranchiună, pentru ca-i o pierdere de vreme, si sunt mult prea ocupata cu viata mea.