Copii în relații

Photo by Ramin Talebi on Unsplash

Să spun că am ignorat, nu ar fi tocmai adecvat, dar cu siguranță am subestimat rolul jucat de copii într-o relație nouă. Am desconsiderat importanța și greutatea acestui bagaj, probabil pentru că nu am simțit niciodată că, copilul meu ar fi o problemă pentru mine. Și mi-am pus rar problema că, ar fi o problemă pentru alții. Am evitat în relațiile mele pasagere, pe care le-am avut după divorț să-mi implic copilul. Atâta timp cât eu nu mă vedeam pe termen lung cu oamenii respectivi, cu siguranță nu era nici un sens a-i aduce în sfera mea privată. Asta până în relația curentă, când lucrurile au fost diferite de la început, iar copii, atât al meu cât și a lui au fost parte integrantă a totului.

La început a fost bine, ne-am plăcut toți și mai ales copii între ei. Prima a început fiică-mea cu crize de gelozie, urlete și plâns din nimic. Prietenul meu a rezistat cu stoicism, iar eu am adresat cu răbdare fiecare criză de-a ei în parte, vorbindu-i de fiecare dată ferm și în aceeași direcție, asigurând-o că o iubesc, că-i cea mai importantă pentru mine și că ea nu pleacă nicăieri, dacă mai vine cineva alături de noi. A durat cam două-trei luni toată tevatura și când mă dispera deja repetarea poeziei au încetat subit crizele ei. Nu a mai avut nici o problemă cu prietenul meu, iar de fiecare dată când am întrebat-o ulterior ce simte, mi-a răspuns că el este ok și că vrea să petreacă timpul împreună cu el și mai ales cu fiul lui.

Pe când era să zic hop, a început băiețelul lui. Mai mic, mai bosumflat, mai răsfățat și mai crizat, când a dat atacul, nu am știut de unde, pe unde și ce m-a lovit. M-am trezit în plin război, cu crizele regulate ce se manifestă de fiecare dată, când se întoarce de la maică-sa. Mai ales când părinții lui sunt în dezacord sau când ea are momente mai proaste (mama copilului exprimându-și anumite nesiguranțe și nemulțumiri legate de faptul că noi încercăm să ne întemeiem o familie), crizele băiețelului sunt mai accentuate. Mă pun în papucii acelei femei, pe care nu o cunosc și cu care totuși împart destul de multe, și pe de o parte o înțeleg. Este greu să fii mamă singură și în concurență cu potențiala familie pe care tatăl încercă să o formeze alături de o altă femeie, ce are și avantajul de a avea un copil, de care copilul tău este atașat. Probabil și eu m-aș simți deranjată și recunosc că am avut și eu un moment de aha, când tatăl copilului meu s-a împrietenit cu o mamă singură cu un băiețel prin Tenerife. Dar, în loc să mă dezlănțui, mi-am dat seama că nu are rost să-mi pierd vremea rumegând la ce face ex-ul meu de care m-am despărți și cu care nu am nimic în comun. Cu atât mai puțin, nu am ce să-mi exprim păreri sau opinii pe acest subiect, din moment ce eu am ales să plec și nu mai vreau să fiu cu el, căci orice aș face, zice sau gândi, doar ce ar dăuna copilului meu, căci i-aș stimula indirect conflictul de loialitate, pe care oricum îl are.

Copii cu părinți despărțiți au o problemă majoră manifestată prin conflictului de loialitate, căci îi iubesc pe amândoi părinții, iar când unul îl vorbește de rău pe celălalt, ei se simt vinovați. Toată ura, nemulțumirea sau frustrarea, justificată sau nejustificată, pe care o are un părinte față de celălalt, merge la copil. De aceea, am încercat și de ceva timp chiar în reușește să mă abțin de la orice fel de sentimente sau gânduri negative față de tatăl fiice-i mele. Nu o interoghez în legătură cu timpul petrecut la el, o las pe ea să-mi spună ce și cum dorește, mă abțin de la a emite comentarii sau judecăți despre ceea ce face la el, evit să cer excesiv detalii despre ce și cum se petrec lucrurile acasă la tată ei, ori cu cine se întâlnesc. Nu am nevoie să știu detalii, care ulterior vor mușca din mine invidie sau frustrare, nu vreau să provoc acești monștrii, pentru că ei îmi vor răni copilul.

Copii sunt ca niște bureți și absorb nesiguranțele proiectate de părinți, colectând în ei treburile nerezolvate ale adulților la care ei sunt martori direcți sau indirecți și oscilând între limitele netrasate ale relațiilor eșuate, dar neîncheiate. Copii apoi răbufnesc în momentele de bucurie, în clipele de nesiguranță, la școală, acasă, pe colegi sau pe oamenii din jurul lor, câteodată pe părinți și de multe ori pe ei însăși.

Îl compătimesc pe băiețelul prietenului meu. Aș vrea să-l ajut, dar în același timp doresc și să trasez o limită clară de respect reciproc între noi. Nu-i sunt mamă și nu-i voi fi niciodată, el are mama lui, eu am copilul meu, însă conviețuirea reciprocă l-a adus în inima mea și am un atașament părintesc față de el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s