M-a cuprins mirajul Egiptului în primii ani de școală, ca pe fie care fan al istoriei și inevitabil al piramidelor. Mi-am dorit cu ardoare să le vizitez, să văd cu ochii mei hieroglifele și să calc pe urmele faraonilor în Delta Nilului. Mi-a mai trecut din miraj după ce am vizitat alte țări arabe, am experimentat all-inclusive sictirit și am ascultat povești nu prea măgulitoare despre experiență călătoriilor în Egipt în convoiuri și printre soldați înarmați.

Am pus piciorul pe pământul Africii pentru prima dată luna trecută, motivată de perspectiva unei vacanțe la scufundări. Ne-a primit un Egipt friguros, cu vânt și valuri, într-un all-incluse expirat de patru stele, în care își duceau veacul nemți săraci, la buget, și polonezi clasei mijlocii cu intelect blazat, dar buzele bine umflate de botox. În charterul spre Egipt am avut onoarea de-a sta în compania celui mai mare număr de tipe prost botoxate pe metru pătrat. Safaga ne-a primit pustiită, golită de clienții ei fideli, rușii și ucrainienii pentru care localnicii pregătiseră de mult plăcuțe bilingve și învățaseră un pumn de cuvinte, ocupați momentan cu războiul.

În Egipt am găsit multă sărăcie. De cum ieși din perimetru hotelului, te întâmpină o lume cu case permanent în construcție (fiecare familie construindu-și următoarele etaje pentru familiile fiilor, căci fiicele merg de nurori), gunoaie pe străzi, vânzători ce te hărțuiesc la fiecare pas să le cumperi nimicurile pe dolari ori euro, ori copii ce ți-se alătură în speranța că vor primi ceva, de la tine, un mărunțiș sau chiar o poză. Am petrecut majoritatea vacanței la scufundări, iar pentru o zi ne-am luat o pauză, cu o excursie la Luxor și în Valea Reginelor. Am cumpărat excursia de la un ghid tipic arab, cu multe promisiuni colorate, ale unei realități foarte gri. Ne-am bucurat e o zi nu foarte călduroasă, așa că am vizitat cu plăcere templu Karnak, admirând statui, hieroglife și obeliscuri, până când un paznic șmecher ne-a condus binevoitor într-un colț mai ferit printre ruine, ca să ne ceară un bani. Ne-am luat țeapa în spate și nu am lăsat-o să ne strice vizionarea, dar din momentul acela am răspuns cu ”sukran” la fiecare următoare încercare de agățat a localilor cu fețele arse de soare și dinții înnegriți, ce-și duceau veacul printre ruinele unei alte civilizații, pe spatele căreia încercau să-i facă de bani pe europeni. Excursia, deși privată și cumpărată special pentru noi, a inclus obligatorii și împotriva voinței noastre și vizită la o fabrică locală de alabastru. Desigur că ghidul binevoitor ne-a informat să nu cumpărăm nici un suvenir din altă parte, decât locurile în care ne duce el, restul fiind falsuri pentru care nu vom primi chitanță și pe care ni le vor confisca la aeroport. Minciuni înfloritoare în stilul local, doar ca să ne mai bage pe gât încă o oprire, în speranța că se va găsi un fraier suficient de darnic cât să lase niște valută pentru nimicuri. În fața ușii magazinului, ne-a întâmpinat fabrica alcătuită din trei muncitori în straie negre, cu o față obosită, copiată cu exactitate din filmele de ficțiune, fiecare cu un produs în mână, prefăcându-se că șlefuiesc ceva cu ardoare la el. Un vânzător mărunt, cu fața arsă de soare și un strai mai ales ne-a întâmpinat cu câteva cuvinte stâlcite în poloneză. Ne-a urat bine venit cu voce tare, iar muncitorii au repetat papagalicește cuvintele lui, reacționând în cor prin zgomote de animale la câteva cuvinte pe care el s-a străduit să le stoarcă în slavică, cu un puternic accent arab, ”kaczka”, iar eu au strigat mac-mac, ”pies”, iar ei au urlat ”hau-hau”. Ne-am uitat la spectacolul acesta de degradare umană și ne-am întristat. Nu ne-a lovit generozitatea însă la magazinul de alabastru, însă am dat cu ambele mâine la o bodegă unde localnicii ne-au vândut bere rece la cutie.

Ne-am întors bucuroși pe mare și la hotel, pe care l-am părăsit doar în ultima după-amiază, când ghidul nostru de scufundări ne-a condus la o plimbare în orașul de lângă stațiune, unde am cumpărat mirodenii de la un magazin local și am băut un ceai la o cârciumă locală, plină cu postere de fotbaliști. Ghidul, un tip distins, calm, mândru și frumos îmbrăcat într-o cămașă albă, ne-a prezentat viața locală, comentând ca fiecare arab despre cururile grase ale nevestelor lor casnice și needucate, dar pe care tradiția lor nu le lasă să muncească. L-am întrebat de curiozitate de ce în hotel nu lucrează decât bărbați, la care ne-a răspuns că zona respectivă a Egiptului este foarte tradițională (și mult mai săraca) și de aceea nu prea își lasă bărbații soțiile să muncească.

Am părăsit Egiptul în același stil local, cu care ajunsesem să ne obișnuim după câteva coliziuni, într-un autocar ce ne-a luat de la hotel cu mult prea multe ore înainte de ora la care ar fi trebuit să fim la aeroport, dar care a avut inclus în traseu obligatoriu un magazin, în fața căruia am așteptat 15 minute, în speranța că cineva va face cumpărături la 3 noaptea, in lipsă de ocupație.

Pe de o parte Egiptul stârnește milă, prin sărăcia lui expusă nemilos, iar pe de alta indignare prin hărțuirea permanentă pe care le-o alimentează turiștilor, ce din perspectiva localilor sunt priviți mai mult ca niște javre, demne de jefuit, ce vin să le cotropească prin priviri avuțiile încă nefurate, lăsate moștenire lor de o altă civilizație, ce a locuit cândva pe acele meleaguri nisipoase din delta celui mai lung râu din lume.