Etichetă: mama

Relația cu mama

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Relația cu maică-mea a fost una grea dintotdeauna. Involuntar am început cu stângul amândouă, pe mine alăptându-mă relativ puțin, rolul țâței ei fiind luat de biberonul cu lapte de vacă, tăiat prea larg de bunica și mătușa binevoitoare, ca să-mi stimuleze apetitul pentru scurtături în viață și probabil pentru individualism. După mine au urmat doi gemeni, avortați spontan de mama, apoi un băiat, băiatul mamei. Privind cu ochii experienței de acum, o compătimesc pe mama pentru tragedia pierderii gemenilor, despre care am auzit-o rar vorbind. Îmi imaginez că după o astfel de suferință a construit un zid în jurul copilei cu plete blonde și împletite din ea, ca o încercare de-a o apăra de durerile și nereușitele vieții. L-a construit cu sârguință și dedicare, punându-i bine temelia, căci eu l-am simțit la fiecare mișcare, izbindu-mă de el, în încercările mele fără de succes de-a trece prin, peste sau pe dedesubtul lui. De câteva ori l-am luat cu asalt, plină de îndrăzneală, dar tot ce mi-a reușit a fost să-mi zdrobesc dinții în pietre lui ascuțite și tari. Când m-am dat bătută, obosită de efortul constant al luptei pentru dragostea și atenția ei, am primit prin crăpăturile lui fragmente de afecțiune, cum ar fi mirosul ei cald și dulce, un batic frumos pe post de amintire, când m-a lăsat peste vară la bunici sau legănatul în pernă înainte de somnul de amiază, care se încăpățâna să nu mai vină.

Cu toată strania lipsă de afecțiune, bătăile sporadice și înjurăturile dese, copilăria a fost parfum față de pre-adolescența și adolescența mea tulbure, în care hăul dintre mine și mama mea s-a lărgit iremediabil, cuprinzând un coș de gânduri, fapte, alegeri, certuri, cuvinte și bătăi distructive. În pre-adolescența ne-am separat fizic pentru patru ani pe timpul școlii și psihic pentru totdeauna. După această experiență puteam să jur că maică-mea, nu-i maică-mea adevărată, și că sigur m-au schimbat ăia la spital, dacă tot mi-au trecut data nașterii greșit, căci altfel nu-mi putea explica aversiunea pe care o avea față de mine, lipsa de afecțiune pe care o manifesta cu mândrie, cinismul și atitudinea zilnic critică. Eram convinsă că mă urăște, de aceea am rămas absolut perplexă când după o ceartă serioasă, taică-meu mi-a zis că maică-mea mă iubește. Țin minte că îmi era jenă, rușine și frică de maică-mea în adolescență. Prin clasa a șasea auzisem niște prietene vorbind despre menstruație și când le-am întrebat ce însemnă, ele s-au mirat că nu știu și mi-au răspuns că trebuie să vorbesc cu maică-mea despre asta, să-mi spună ea, căci în mod evident lor le spusese mamele lor. Normal că eram prea inhibată ca să o întreb ceva ori să-i pomenesc de așa ceva. Am aflat ulterior de la o prietenă mai mare cu trei ani că și maică-mea are menstruație, toate femeile au. Maică-mea avea să-mi spună doar, când a văzut ceva sânge pe chiloți ”știi ce-i ciclul, nu?”, la care eu am i-am am dat din cap cumva jenată că știa treaba asta despre mine. Da, știam ce-i ciclul și când mi-a venit m-am dus la farmacie și am cerut tampoane. Mi-a dat doamna un pachet de tampoane groase, pe care eu apoi le-am tăiat în jumătate, căci mi se părea aiurea să port o bucată atât de mare de vată ambalată între picioare. M-a dus o singură dată la ginecolog, când am sângerat fără oprite vreo trei săptămâni și mă gândeam deja singură să merg la ceva doctor cu energii, ce auzisem eu prin liceu că îți descoperă boli miraculoase. Acolo am mințit că nu am avut contact sexual, deși avusesem, dar nu m-am încrezut în doctorul care o rugase să părăsească cabinetul, ca să mă întrebe în privat. M-a amenințat în schimb cu ginecologul, de fiecare dată când aveam vreun prieten, că voi fi dusă și verificată, ca să fie sigură că nu m-am futut.

M-am definit ani de-a rândul prin prisma unei relații proaste cu maică-mea, în același timp idealizând relația cu taică-meu, ca să nu mă simt total pierdută. Peste ani am început să am compasiune față de ea, ba chiar am încercat un soi de apropiere. Pentru o perioadă a funcționat, ba chiar a început să mă sune, începusem să vorbim la telefon câte o jumătate de oră, îmi povestea bârfele din lumea ei sau se plângea de situațiile care o supărau. Asta până când i-am distrus din nou lumea.

Știam că nu-i convine divorțul meu, fiind o înfocată susținătoare a statutului meu de măritată cu orice preț. Ciudată abordare, având în vedere că nu i-a plăcut și nici nu m-a susținut în nici o relație de-a mea. S-a trezit în schimb la divorț să-mi chestioneze decizia, iar eu m-am apărat în singurul mod prin care puteam comunica cu ea. Mi s-a rupt de părerea ei. Am fost dezamăgită că nu mă susține și deranjată de faptul că vrea să-mi țin sub tăcere realitatea matrimonială. Nu mă simțeam bine în momentele în care membrii ai familiei, prieteni sau vecinii din România mă întrebau în prezența ei despre fostul soț, ca și cum ar fi fost actualul, iar eu răspundeam un ”bine” vinovat. Mă deranja că trebuie să joc o carte a falsității și a rușinii, un spectacol inutil și trist pentru că era ea acolo. Toți prietenii mei știau că sunt divorțată, ba chiar mă bucuram de noul meu statut și eram mândră și sigură de pasul pe care îl făcusem pentru binele meu. Să-mi neg alegerea, doar pentru că ea nu putea accepta treaba asta, mi s-a părut umilitor, trist și demoralizator. Pentru cele maxim două săptămâni pe an pe care le petreceam în România, i-am dat pace. O pace răsturnată de război.

Elementul domestic

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Elementul domestic al relației a fost copleșitor la început, greu de digerat și întortocheat. Mi-a fost și frică de el, de aceea l-am întâmpinat cu ostilitate, dar și cu multă melancolie, aducându-mi aminte de viața mea anterioară divorțului. L-am reluat cu multă strângere de inimă, el făcându-și apariția foarte devreme și extrem de natural în relația mea curentă. Asta nu m-a împiedicat să-i așez în cale multe bariere imaginare și să torn peste el sacul cu frici, culese din întinsa mea câmpie de debitații mentale dureroase, apăsătoare și nerezolvate. M-am văzut înaintând iar pe făgașul vieții de familie, pe care fusesem anterior, și în ale cărei ițe mă legasem prin căsătorie și dezlegasem prin divorț, unde-mi câștigasem o familie, doar ca să pierd ulterior două.

A deschis dulapul din salon, luând din el o ceașcă de espresso din porțelan alb, micuță și suplă. Mi-a mărturisit zâmbind că i-o făcuse cadou mamei lui, pentru că ei îi plăcea vesela mai deosebită. Ea nu mai este, ceașca a rămas. Mi-am băut espresso-ul tradițional, de după masa în familie de weekend pe care o luăm destul de regulat la tatăl lui acasă, sâmbăta sau duminica, de obicei alături de copii, gândindu-mă la ea.

Prima și cea mai importantă femeie din viața lui, pe care din păcate nu am avut ocazia să o cunosc, dar cu care împart atâtea coincidențe, de la preferințele în materie de parfum, la cosmeticiană, purtatul mănușilor de vară sau gusturi culinare și de stil similare. Ea nu mai este, murind exact cu o lună înainte de prima noastră întâlnire. În urma ei au rămas portretele, ce decorează cu gust casa părinților lui, bijuteriile, dintre care eu am primit în dar de la tatăl lui o brățară, și multe amintiri, pe care mai ales tatăl lui le deapănă despre ea. Este trist că nu am cunoscut-o, dar așa a fost să fie, printr-un joc al soartei, pe care nu o schimbăm. În mod interesant, eu care nu mă simțeam de obicei confortabil în casele părinților iubiților mei, acesta fiind câteodată și motiv de separare pentru mine, mă simt natural în casa părinților lui. O casă mare, frumoasă și interesant proiectată, din care ea lipsește. Într-un fel ciudat, eu sunt cea care i-a luat locul și acest schimb de roluri îmi dă câteodată fiori, ca și toate coincidențele pe care le-am descoperit pe parcurs între noi două.

Copii în relații

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu
Photo by Ramin Talebi on Unsplash

Să spun că am ignorat, nu ar fi tocmai adecvat, dar cu siguranță am subestimat rolul jucat de copii într-o relație nouă. Am desconsiderat importanța și greutatea acestui bagaj, probabil pentru că nu am simțit niciodată că, copilul meu ar fi o problemă pentru mine. Și mi-am pus rar problema că, ar fi o problemă pentru alții. Am evitat în relațiile mele pasagere, pe care le-am avut după divorț să-mi implic copilul. Atâta timp cât eu nu mă vedeam pe termen lung cu oamenii respectivi, cu siguranță nu era nici un sens a-i aduce în sfera mea privată. Asta până în relația curentă, când lucrurile au fost diferite de la început, iar copii, atât al meu cât și a lui au fost parte integrantă a totului.

La început a fost bine, ne-am plăcut toți și mai ales copii între ei. Prima a început fiică-mea cu crize de gelozie, urlete și plâns din nimic. Prietenul meu a rezistat cu stoicism, iar eu am adresat cu răbdare fiecare criză de-a ei în parte, vorbindu-i de fiecare dată ferm și în aceeași direcție, asigurând-o că o iubesc, că-i cea mai importantă pentru mine și că ea nu pleacă nicăieri, dacă mai vine cineva alături de noi. A durat cam două-trei luni toată tevatura și când mă dispera deja repetarea poeziei au încetat subit crizele ei. Nu a mai avut nici o problemă cu prietenul meu, iar de fiecare dată când am întrebat-o ulterior ce simte, mi-a răspuns că el este ok și că vrea să petreacă timpul împreună cu el și mai ales cu fiul lui.

Pe când era să zic hop, a început băiețelul lui. Mai mic, mai bosumflat, mai răsfățat și mai crizat, când a dat atacul, nu am știut de unde, pe unde și ce m-a lovit. M-am trezit în plin război, cu crizele regulate ce se manifestă de fiecare dată, când se întoarce de la maică-sa. Mai ales când părinții lui sunt în dezacord sau când ea are momente mai proaste (mama copilului exprimându-și anumite nesiguranțe și nemulțumiri legate de faptul că noi încercăm să ne întemeiem o familie), crizele băiețelului sunt mai accentuate. Mă pun în papucii acelei femei, pe care nu o cunosc și cu care totuși împart destul de multe, și pe de o parte o înțeleg. Este greu să fii mamă singură și în concurență cu potențiala familie pe care tatăl încercă să o formeze alături de o altă femeie, ce are și avantajul de a avea un copil, de care copilul tău este atașat. Probabil și eu m-aș simți deranjată și recunosc că am avut și eu un moment de aha, când tatăl copilului meu s-a împrietenit cu o mamă singură cu un băiețel prin Tenerife. Dar, în loc să mă dezlănțui, mi-am dat seama că nu are rost să-mi pierd vremea rumegând la ce face ex-ul meu de care m-am despărți și cu care nu am nimic în comun. Cu atât mai puțin, nu am ce să-mi exprim păreri sau opinii pe acest subiect, din moment ce eu am ales să plec și nu mai vreau să fiu cu el, căci orice aș face, zice sau gândi, doar ce ar dăuna copilului meu, căci i-aș stimula indirect conflictul de loialitate, pe care oricum îl are.

Copii cu părinți despărțiți au o problemă majoră manifestată prin conflictului de loialitate, căci îi iubesc pe amândoi părinții, iar când unul îl vorbește de rău pe celălalt, ei se simt vinovați. Toată ura, nemulțumirea sau frustrarea, justificată sau nejustificată, pe care o are un părinte față de celălalt, merge la copil. De aceea, am încercat și de ceva timp chiar în reușește să mă abțin de la orice fel de sentimente sau gânduri negative față de tatăl fiice-i mele. Nu o interoghez în legătură cu timpul petrecut la el, o las pe ea să-mi spună ce și cum dorește, mă abțin de la a emite comentarii sau judecăți despre ceea ce face la el, evit să cer excesiv detalii despre ce și cum se petrec lucrurile acasă la tată ei, ori cu cine se întâlnesc. Nu am nevoie să știu detalii, care ulterior vor mușca din mine invidie sau frustrare, nu vreau să provoc acești monștrii, pentru că ei îmi vor răni copilul.

Copii sunt ca niște bureți și absorb nesiguranțele proiectate de părinți, colectând în ei treburile nerezolvate ale adulților la care ei sunt martori direcți sau indirecți și oscilând între limitele netrasate ale relațiilor eșuate, dar neîncheiate. Copii apoi răbufnesc în momentele de bucurie, în clipele de nesiguranță, la școală, acasă, pe colegi sau pe oamenii din jurul lor, câteodată pe părinți și de multe ori pe ei însăși.

Îl compătimesc pe băiețelul prietenului meu. Aș vrea să-l ajut, dar în același timp doresc și să trasez o limită clară de respect reciproc între noi. Nu-i sunt mamă și nu-i voi fi niciodată, el are mama lui, eu am copilul meu, însă conviețuirea reciprocă l-a adus în inima mea și am un atașament părintesc față de el.

Câteva cuvinte despre România

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Aseară, pe când mă pregăteam pentru scurta mea audiție de la radio despre din România, m-am gândit cu stupoare cum am ajuns să promovez regulat România în mediul polonez. Fac treaba asta de 15 ani, de când m-am mutat aici, pro bono sau pentru sume simbolice, prin ateliere pentru adulți sau copii, audiții la radio sau TV, conferințe sau în cadrul diferitelor proiecte, odată fiind chiar carte într-o bibliotecă deschisă. Nu am o anumită pasiune pentru promovarea României și nici nu sunt genul ”mândru că sunt român”, ci doar încerc să-mi îndeplinesc sarcinile cu seriozitate și profesionist. Mă abțin să comentez public în mediul polonez despre ceea ce se întâmplă în România politic, să spun lucruri negative, chiar dacă sunt adevărate și evidente, și-mi țin în frâu viziunile personale cu privire la starea de fapt a țării mamă.

În plan personal mă îndepărtez an de an de România, de origini și copilărie, fiind integrată excelent în sistemul polonez și foarte bine adaptată la alte țări. Practic tradițiile aici, cunosc așteptările locale, modul de gândire, practic ducând o viață poloneză în Polonia și peste hotare. Știu însă, că nu voi fi niciodată acceptată pe deplin, pentru că polonezii nu-și acceptă niciodată în totalitatea străinii naturalizați. Polonia este ca și limba poloneză, indiferent cât de mult efort depui ca să o înveți, întotdeauna vor exista nuanțe imposibil de anticipat, pe care nu le vei cunoște. Mi-e dor de țara mamă, dar sunt și foarte dezamăgită de ea. Cunoscând lumea am ajuns să o înțeleg mai bine și să fiu tolerantă cu acestă mumă șchiopă, ce abia se trage de la un an la altul, devenind tot mai lunatică în căutările ei pentru o cale de supraviețuire. O privesc însă cu ochii triști, luminați datorită multor experiențe din diverse colțuri ale lumii, înțelegând și văzând ceea ce mulți dintre locuitorii ei nu pot vedea și refuză să priceapă. România este o țară în curs de dezvoltarea, mult mai retrasă decât i-ar place să creadă, o societate coruptă, fără valori, reguli, justiție sau bun simț. Comunismului a creat doar o falsă impresie de superioritate și de bine, care în fapt a afectat puternic, iremediabil și nefast generațiile bunicilor noștri (cărora le-a luat pământul și le-a umilit valorile), ale părinților noștri (pe care i-a spălat pe creier), a noastră (punându-ne în cârcă provocarea schimbării) și a copiilor noștri (ce vor avea misiunea de a îndeplini schimbarea). Sunt mulți români care au plecat, stabilindu-se în țări ce le oferă un confort și condiții mai bune de trai. Știu că nu și-au dorit să plece, nici eu nu am vrut, însă greul rămânerii a fost prea mare pentru o viață de om.

România este ridicol de defectă, iar rezultatele ultimelor alegeri tocmai asta au arătat, când extremiștii needucați și infractorii de la AUR care au intrat în parlament, alături de alți infractori care erau deja de mult pe acolo de la PSD și PNL. Este o consecință a procesului de schimbare și nimic mai mult, într-o Românie în care oamenilor le-a ajuns de puțin timp cuțitul la os, iar acum buimaci, tău mai departe, dintr-un gest de nebunie și disperare. Se vor opri după ce vor fi obosiți, neputincioși și prea bătrâni, dar până atunci va trece ani. Oricum, despre toate astea nu am să vorbesc la radio. Am să povestesc despre lucruri interesante, când este Crăciunul în România, căci mereu lumea despre asta mă întreabă, care sunt tradițiile de Crăciun sau ce-mi mai amintesc din ele, despre tăiatul porcului, făcutul de cârnați, slănină și caltaboș, despre împodobitul bradului și colindători.

Despre relații dintr-o experință mai complexă

~ Căpşunăriţa ~ 16 comentarii
Image by Andrew Martin from Pixabay

O caracteristică interesantă a Facebook-ul este că-i un excelent album de amintiri pentru posesor. Apeși pe săgeata ce arată în jos și retrăiești pe modul rapid momentele care s-au scurs, survolând cu repeziciune anii și redescoperind bucăți uitate din viața ta, ca imaginile unui film pe care l-ai văzut și parțial priceput. Ieri am redescoperit o melodie a lui Dido pe care i-o dedicam fostului meu soț cu mai bine de șase ani în urmă, pe vremea când locuiam încă împreună sub același acoperiș cu certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. Atât de grăitoare pentru starea mea de atunci, versurile melodiei le-am pus cu adevărat în practică mulți ani mai târziu, după ce am scos din casa mea certurile, jignirile, urletele, frustrările, abuzul și nemulțumirile. De când le-am dat afară cu un picior în dos, alături de perfidele sentimentele de vinovăție, este liniște în casa mea și trăiesc mult bine. Am decis pe cont propriu, așa de nebunatică, să nu mai adopt niciun compromis ca și copil al meu, ba chiar nici măcar să nu mai primesc vreunul pe post de musafir în casa mea.

Am fost crescuți ca să credem că neplăcerile din multe arii ale vieții noastre sunt parte obligatorie a pachetului pe care ni-l târguim la piață existenței și așa cum ne dăm toată silința pentru fructoasele bucurii ale vieții, tot cu aceeași monedă trebuie să-i cumpărăm obligatoriu și rahaturile. Nimic mai departe de adevăr. Nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu ne convine, iar dacă lucrurile nu se potrivesc exact, nu are sens să le forțăm. Este inutil, pentru că ne potriveala ne va șicana oricum pe viitor. Un adevăr pe care majoritatea celor din jurul nu-l cunosc sau aleg să-l ignore, este că se poate trăi bine, frumos și în liniște fără să îmbrățișăm compromisuri inutile cu jumătăți de rânjet pe buze. Nu trebuie, nu suntem obligați și nu are nici un sens să ne îngropăm în relații plătite cu trudă și efort, căci dacă cele câteva minute de plăcere vin la pachet cu ore și zile de disperare și durere, gustul lor își pierde aroma și te îngrețoșează. ”Nu trebuie să lași de la tine” ar fi fost sfatul care mi-ar fi plăcut să-l fi primit de la mama mea, și nu opusul, când fosta mea relație a început s-o ia la vale. Nu-ți pierde vremea și anii într-o relație de care nu ești pe deplin satisfăcută, mergi mai departe, cunoaște alți oameni și cauta-ți un partener care să te mulțumească și alături de care să te simți bine fără efort, sunt sfaturile pe care le voi dau eu fiicei mele.

”Eu vreau să iubesc frumos, așa ca tine și prietenul tău”, mi-a spus fiică-mea într-o zi. ”Dar cine nu iubește frumos”, am întrebat-o? ”Bunicii din România că se certă mereu”, mi-a răspuns ea.

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit de la iubitul meu este nu trebuie să facă compromisuri când este cu mine, se simte natural și totul este așa cum trebuie să fie.

Ea

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu
Photo by Ahmed Zayan on Unsplash

Am sosit mai repede decât mă așteptam la piatra cărămizie pe care era înscris numele ei. M-am pierdut pentru un moment cu ochii fixați pe dată, trecuse exact un an, apoi l-am ajutat să scoată florile și lumânările din sacoșa de plastic. El a aprins răbdător lumânările încăpățânate, iar eu am curățat piatra mormântului de pământul și frunzele uscate ce se aflau pe ea, aranjând florile și lumânările pe care le adusesem lângă cele care erau deja acolo. Și-a încrucișat brațele în jurul pieptului, pierzându-se cu privirea peste mormânt, cu gândul probabil la ea. L-am îmbrățișat peste brațele lui, strângându-l tare și l-am rugat să-mi povestească ceva frumos despre ea. Mi-a spus că era o persoană pozitivă, veselă și creativă. Am stat acolo așa uniți clipe bune, într-o simbioză în care eu eram cea care oferea suportul și nu cea care îl primea.

Ne-am reîntors acasă pe un drum lung prin pădure, povestind și discutând de ale noastre, el povestindu-mi bucăți din viață despre ea. Din descrierile lui știu că mi-ar fi plăcut, dar așa a fost dat să nu ne cunoaștem, eu întâlnindu-l pe el la mai bine de o lună după trecerea ei în altă lume.

Mama: Eu

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

A terminat pe fesa mea, ca mai apoi să mă prindă cu brațele lui puternice de la spate. Așezându-și capul pe umărul meu, mi-a sărutat îndelung și zgomotos pielea moale. Mi-a pupat creștetul, iar eu am închis ochii, ascultându-i ritmul respirației. Mi-am alungit picioarele pe lângă ale lui, și atingându-i tălpile, am început să respir în același ritm cu el, rar și adânc, relaxându-mă într-o stare de bine, îmbrățișată, iubită și satisfăcută. Ne-am savurat goliciunea trupurilor în liniștea amiezii, îmbrățișați printre așternuturile moi, cu mâna lui desenând curbele corpului meu. Am rămas așa întinși minute bune, mereu prea scurte pentru mințile noastre amorezate, dar suficiente ca serotonina să ne invadeze corpurile calde și satisfăcute de efectul dopaminei. Când ceasul a bătut ora de plecare, l-am pupat râzând pe frunte, strângând-i capul la pieptul meu gol și obraznic, mărturisindu-i că-mi place de el foarte mult. Și mie de tine mi-a răspuns el calm.

Impulsiv am vrut să-i spun ceva mai mult, dar m-am abținut în ultima clipă. Îmi era dor de el, căci nu-l văzusem de două zile, de când ne-am jucat de-a familia cu copii. Venise la noi împreună cu fiu-său, ca să instaleze un program pentru lecțiile online ale fiice-mi. Și în timp ce el meșterea ustensilele electronice de prin casă, iar copii se jucau bucuroși Uno, eu am pregătit cina, pe care am mâncat-o toți patru la lumina difuză a lămpii, cu apusul soarelui în fundal.

”Fucking family” mi s-a întipărit în minte în timp ce puneam vasele în mașina de spălat, ștergând urmele gătitului din bucătărie. El începuse să alerge pe copii prin casă, iar eu am respirat adânc și greu, înțelegând că sunt prea încordată pentru momentul frumos pe care îl petreceam împreună. În țipetele și râsete de bucurie ale copiilor, am realizat că trebuie să-mi las scutul de acritură fricoasă deoparte și să mă bucur de rolul inevitabil pe care mi-l alocasem cu mulți ani înainte, cel de mamă. Rol de temelie al familiei, nu avusesem ocazia să fiu cu adevărat mama în nici una dintre relațiile pe care le cultivasem până acum, inclusiv căsătoria. Și totuși, în această ”familie improvizată” în care mă aflam acum și pe care o alcătuiam involuntar, încorporată pe rămășițele a două relații eșuate, pe dureri adânci, răni parțial deschise și pe temeri generate de dezamăgiri otrăvitoare, eram mama. Am mai tras odată aer în piept, scoțându-mi masca morocănoasă. Am înlocuit-o cu un zâmbet până la urechi, în timp ce am început să alerg și eu, împreună cu tata și copii prin casă, jucându-ne leapșa. Obosiți de la alergat, ne-am relaxat construind inimioare și fluturași, iar mai apoi copii au cerut ca tata să-i arunce pe pat. După ce și-au primit fiecare pe rând turele de rigoare, a cerut și mama, iar tata a aruncat-o cu brio pe salteaua moale. Când am aterizat, am râs bucuroasă la amintirea copilăriei, când săritul în pat era una dintre cele mai hazlii activități.

Când te fute realitatea in freză

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

Zi frumoasa, good mood, ma întâlnesc cu o prietena. Ea vrea meargă la una din întâlnirile acelea despre calatorii – foarte populare in Polonia – unde se discuta despre obiceiurile și cultura unei tari anume. Am ieșit după 2 minute, in timp ce pe ecran rulau imagini din China, cu natura și o pârtie de schi. Nu ma fascinează cultura (de când am lucrat cu chinezi) si ma plictisește sa ii aud pe alții vorbind despre experiențele lor călătoare. Prefer sa experimentez eu direct. Mi-am urmat mood-ul și traversat orașul vechi, ca sa găsesc o cafenea cu terasa la soare. Dupa ce am găsit-o, m-am așezat bucuroasa pe scaunul liber și am comandat un ceai verde și o prăjitura. Ma pregăteam inspirată sa scriu un text lacrimogen, cu adânci conotații emoționale și romantism, când sună telefonul… Maica-mea, cu retorica standard: fiica-mea, divorțul, fostul soț și ce am eu de făcut în și cu viața mea. O plăcere, dacă au ceva la bord, in nici un caz nu ceai, sau niște fumuri in nas. Am ascultat-o relativ calma, amintindu-mi de strategia lui frate-miu, care o dă cu ignoranța, dar când a început cu reproșurile, mi s-a dus pe pula zenul și i-am replicat tăios, sa nu-mi impute mie greșeli, pe care le-a făcut și ea. Sunt sictirită de critici și păreri necerute despre viața mea. Am obosit sa tot ascult ce ar face alții in locul meu și cu viața mea. Poate, dacă ar fi trăit-o ei pe a lor așa cum si-ar fi dorit, nu ar mai fi simțit nevoia să interfereze in viața altora, mai ales când nu li-se cere nici părerea și nici susținerea. Oi fi eu futută la cap, dar tot eu sunt la cârma bărcii mele și ea tot acolo unde vreau eu se îndreaptă. Ghinion! Din păcate, realitatea nu-i chiar atât de simpla, și după nici 5 minute la telefon, mi s-a tăiat inspirația și cheful, si zâmbetul de pe buze. Așteptările noastre pur și simplu nu se întâlnesc, și nici telurile și nici nivelul de auto-critica sau sinceritate. Si deși, știu ca nu se vor întâlni vreodată, totusi îmi doresc sa nu fie așa. O parte din mine inca spera la miracolul acceptării și respectului părinților mei, după care eu si mulți din generația mea, inca tânjim cu ardoare.

EU

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Nu mă ascult, nu mă iert, nu mă accept și de multe ori sunt încă un copil rătăcit, care cauta dragostea unei mame, ce i-a lăsat în urmă un batic parfumat dulce, în culori portocalii și galbene. Când am intrat în cameră, asta cautam, un batic colorat și parfumat, cu miros de mamă, pentru ca voiam sa fiu și eu mamă, pentru păpușa mea din plastic cu părul roșcat și ochii albaștrii.

Îmi amintesc doar că plângeam într-o balta de apa. Apoi ma uitam la ei, cum îmi dădeau jos pantalonii, cu bucăți de piele prinse pe ei, piele frumos bronzata, ce se desprindea delicat de pe corpul meu, ca o bucata mare de încredere, acceptare și normalitate, ce se desfăcea din sufletul meu. Bunica a spart două ouă, un amestec de leacuri băbești și iluzii deșarte, ca și cum făcătura, s-ar mai desface vreodată, ca mai apoi mătușa să alerge cu mine în brate la „omu cu mașină”, să mă ducă repede la spital. La spital, oamenii mari m-au întins pe o masă rece, și în timp ce-mi puneau acolo o soluție verde, privindu-mă cu milă, se scuzau ca nu au ce să-mi facă și îmi scriau trimiterea spre spitalul cel mare, unde se tratau cazurile serioase, iar paturile de copii aveau zăbrele albe.

În spitalul cel mare și alb am cunoscut durerea, poate cea mai mare durere pe care am experimentat-o până atunci în viata. Durerea se administra acolo dimineața și seara, de două ori pe zi, la intervale regulate, într-o camera închisă, pe un pat alb si mare, de care ți-se lega cu pansamente uzate mâinile, in timp ce doctorii importanți si serioși, iți pun una după alta, soluțiile pe rana, care mai de care mai pișcătoare. Si undeva, pe la mijlocul operațiunii de pansare si des pansare, puneau ei o soluție transparenta, care-ți scotea ochii din orbite de durere, si cele mai armonioase urlete de durere, presărate cu cele mai de jale cuvinte, pe care le putea compune mintea de copil de patru ani. Din cele trei săptămâni pe care le-am petrecut acolo, in locul plin de copii, părinti si asistente, doar de doua ori nu mi-am primit durerea de la soluția transparenta. Într-una dintre dați, era o doctorița noua cea care m-a tratat, legându-mă temeinic de mâini, neștiind săraca, ca eu sunt un copil cuminte, si client vechi la pansat, care de mult a renunțat sa-si atingă rana, concentrându-si ocupația in urlete, singurele manifestări de durere acceptabile. Din viata de spital îmi amintesc fragmente, cum ar fi păpușa mica si blonda, fără par, primita când a venit tata in vizita, sau cum m-am prins cu mâinile micuțe, dar puternice capătul de sus al ușii, când domnul doctor binevoitor, m-a luat in brate, sa ma ducă la tratament fără mama. Si, mama, cuvântul cel mai repetat in urletele unui băiat, pansat înaintea mea, într-o seara întunecoasă cu multe fulgere luminoase. Îmi așteptam rândul, in timp ce-i ascultam durerea cu urechile ascuțite, mintea mea memorând fiecare cuvânt al lui, fiecare construcție ingenioasa prin care își exprima suferința, ca mai apoi să o reproducă cu exactitate, când a fost rândul meu sa fiu înauntru.

Am dus mai apoi povara cicatricii cu mine, si încă o duc, mutilata de frumusețe si speranță, că un handicapat al speciei. Când m-am conștientizat, m-am găsit draguță, poate as fi fost chiar frumoasa, daca nu eram defecta, nedemna de iubire, mereu cu o bucata din corp ascunsa sub haine. Si ca un supraviețuitor al speciei, mi-am dezvoltat alte abilitați, mi-am cizelat alte atuuri, devenind expresiva, extrovertita si foarte îndrăzneață, interiorizând prin fiecare zâmbet, orice răzvrătire sau cate un pumn dat, un complex ascuns.

Și-a băgat mama permanent

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii
Image by Markus Spiske from Pixabay

Are ea obiceiul ăsta, odată la câțiva ani, să meargă la o frizeriță de cartier, de regulă o doamnă mai în vârstă tot cu părul creț, genul ce scapă foarfeca pe jos și o culege de acolo, ștergând-o în trecere de șorț, ca să ți-o bage din nou în păr, specialistă în taparea extremă a firului de păr și maestră în golitul tubului de fixativ din trei mișcări. Și se pune doamna frizeriță pe treabă, tunde părul în forma clasică a româncelor trecute de 40 de ani, periuță la spate și moț oacheș în creștet. Apoi ia frizerița moțul, nici prea lung și nici prea scurt, între degete, îl unge sănătos cu o soluție oleioasă, puțind a jumătate din tabele lui Mendeleew, și-l învârte sofisticat pe niște bețe de lemn negre și uzate. După ce i-a legat moțul bine, își pune mama casca de femeie măritată pe cap, ascultând zumzetul aerului și-al bârfele din frizerie vreo 20 de minte și-i gata. Iese de acolo arătând ca o babă, îmbătrânită cu minim 10 ani și cu părul numai bun de vopsit. Partea cea mai mișto a întregii operațiuni este că părul acela creț din vârful capului, pe care ea și-l pune pe bigudiuri permanente ca să „îi stea”, nu-i stă niciodată, nu de alta, doar că părul creț și în permanent se spală cu balsam și se usucă cu difuzorul ca să stea creț și nu de-a-n pixu, operațiune pe care ea evident nu o face.

În schimb, face alte lucruri, cum ar fi să-mi dea sfaturi de stil, gratuite și necerute, în special  când merg și eu cordial odată pe an la biserica din satul în care locuiește. Atunci își găsește ea să mă fută la cap, cum că se cade să port batic în cap, că asta-i moda religioasă la țară cică, la care eu evident refuz să mă conformez. Mai are obiceiul de-a scoate exclamații dezaprobatoare și pline de sictir, de fiecare dată când beau un pahar de vin, bere sau votcă, ori discut despre viața mea, un tratament cosmetic sau vreun nou hobby pe care îl exercit. „Ce-i cu prostia aia pe cap la tine?” a fost replica ei, văzându-mă  cu casca de la motocicleta prima oară.

De divorț nici nu mai amintesc, pentru ca deja sunt pleavă socială și merit doar să fiu arsă pe rug pentru că mi-am lăsat bărbatul și nu „m-am ținut de el” ca să ”fiu și eu acuma bine, la casa mea”. Irelevant pentru ea futaiul la cap la care mă supunea, astea nu contează, căci precis a fost din vina mea, că nu am știut eu cu „cum să-l iau”. Abuzul psihic, cum se definește ceea ce făcea el, este profesional tratat de ea cu „mai lasă-le pe astea”. Ironic cum ratatul cu care mă împroșcă pe mine direct este total opus de laudele pe care și-le aducea în tinerețe, când am auzit-o fălindu-se prietenelor că pe ea soțul nu o bate, de unde înțeleg că este conștientă de scala de recompenselor din România pentru nevestelor.

Foarte tare și adorabilă este mama mea, și dacă nu ar fi fost faza cu asemănările fizice, care totuși sunt vizibile, m-aș interesa serios dacă nu m-au schimbat la naștere. Și nu că ar fi prima data când mă lovesc astfel de gânduri, căci de prin adolescență mi-se trag, de pe vremea când contemplam boem cu idea de-a fugi de acasă. A amânat-o doar din rațiuni practice, pe când am făcut 18 ani, mutându-mă legal la facultate. O vreme am crezut că este chestie de IQ și că mama pur și simplu ar fi tâmpă, dar m-am convins rapid și mai ales în prezența audienței, că nu-i ăsta baiul. De față cu alții, mama se schimbă rapid, întoarce foaia, devenind socială, plăcută, culturală și chiar apreciativă la adresa copiilor ei, un fel de mamă călduroasă și afectivă, care le zâmbește prietenilor, servindu-i cu de toate, bere, vin sau votcă, doar ca să-i critice pe copii în privat.

Probabil că și eu, ca multe femei de vârsta mea, născute și crescute într-un mediu similar cu al meu, sufăr de lipsa afecțiunii și-a comunicării cu mama, care nu a știut, nu a putut sau nu a vrut sa-mi acorde atenția necesară. Distanța dintre noi și-a lăsat cicatrici adânci în caracterul meu de-a lungul anilor, în special conectate cu nevoia afecțiunii, percepția singurătății, luarea deciziilor și părerea despre sine. Modul în care mama încă mă compară cu ceea ce consideră ea că-i pleava socială, criticându-mi toate alegerile și prevăzându-mi un viitor exclusiv nefericit și mizer, mă face să cred că mă urăște sincer și cu patimă, din tot sufletul ei inaccesibil pentru mine.

În terapie am aflat o chestie interesantă, o teorie conform căreia atunci când bărbatul își înșală soția, ea are tendința de a-și schimba partenerul, oferind fiului afecțiunea în locul soțului infidel, iar dacă are cumva și o fiică, are tendința de a o privi ca pe o rivală. Interesantă teorie, ce cred din experiență că are o bază reală, explicându-mi astfel multe aspecte și ciudățenii, cum ar fi cea că eu pe la 6 ani dormeam cu taică-meu în pat și maică-mea cu frate-meu. Atunci părea cel mai normal lucru din lume, dar acum mi-se pare ușor deplasat. Probabil nu mai dădea nici mama, daca tata tot futea la altele.

Ca sa închei într-o notă pozitivă, așa de final, am început să comunic cu maică-mea. Comunicare merge deocamdată doar într-o singură direcție și încercă să fie pe cat posibil limitată în izbucniri de ură și dispreț, pe care si eu i-le servesc cu mândrie și nestingherit, îngrădind-se la exprimări de genul „nu îmi place”, „nu sunt de acord”, „mă jignește”, „mă deranjează”: critica, comparările și judecata.