Semne de maturitate

Când am rostit cuvintele am realizat instant pe cine citam. Era taică-meu. Îl citam pe el, explicând în termeni maturi și echilibrați realitatea neschimbătoare a naturii umane. Era discuția clasică despre oameni pe care o purtasem de atâtea ori cu el, și pe care o purtam acum cu altcineva, doar că rolurile erau inversate. Nu mai erau eu de partea ”rebelă” și fermă, ci priveam calmă din perspectiva ”matură” și tolerantă. Înșirând cuvintele am realizat că, în sfârșit am  înțeles ce-mi spunea taică-meu toată adolescența și tinerețea, când disprețuiam oamenii fățiș și ostentativ,  catalogându-i și judecându-i după criterii superficiale, într-o luptă deșartă de a mă valida pe mine. Știam că sunt mai bună decât alții, ceea ce-i normal, pentru că nu toți oamenii sunt egali și niciodată vom fi, însă nefiind convinsă de valoarea mea, simțeam nevoia să mă validez pe mine scoțând în evidență minusurile altora și tratându-i pe ceilalți în consecință. În loc să am toleranță, înțelegând că nu toată lumea poate fi ca și mine, mulți nici măcar nu-și doresc să atingă nivelul meu, iar alții nici nu îndrăznesc să viseze la el, eu îi treceam pe toți prin filtrele și criteriile mele, ca să mă pot valida pe mine. Apoi făceam greșeala clasică, stabilindu-mi filtrele și criteriile în funcție de standardele pe care eu mi-le stabileam și consideram relevante, ignorând alte posibilități, viziuni sau nevoie. Mai era și problema uzuală, în care nu știam cum să mă comport sau să reacționez, când aveam de-a face cu situații și oameni care nu intrau în sfera mea de interes. Eram indignată de apropierea lor sau prezența mea în anumite situații, fiind predispusă să mă cred înjosită prin anumite asocieri nefavorabile.

Nu înțelegeam atunci că, permanentă mea nevoie de a demonstra ”cine sunt eu” celorlați, venea din nesiguranța mea față de mine. Când m-am validat eu pentru mine, nesiguranța a dispărut, la fel și nevoia de a demonstra cine sunt. Am înțeles ulterior că această imaturitate este parte din procesul natural de dezvoltarea al fiecărui om, de care aveam nevoie pentru a ne putea stabili anumite standarde și țeluri, ce odată atinse, ne vor oferi validarea interioară și confortul de care avem nevoie ca să ne maturizăm. În momentul în care eu m-am validat pe mine pentru mine, mi-am schimbat și modul în care mă raportez la alții, devenind mult mai tolerantă cu cei mai puțin înzestrați (pe care înainte îi tratam cu dispreț) și mult mai naturală, față de cei mai mult înzestrați (față de care înainte îmi umflam admirația). Am trecut de la extreme ca să mă pun pe mine în centru.

Acum sunt chiar mai bună decât am fost. Mă consider persoana numărul 1 în ochii mei și trăiesc conform standardelor mele, imperfecte, dar ajustabile, bucurându-mă de posibilitățile și realizările mele, pe care nu mai simt nevoie să le trântesc altora în față, ca să mă conving că eu le-am realizat. În drumul meu spre maturitate un pas important a fost când am înțeles că pot la fel de ușor să zâmbesc CEO-ului, ca și domnului ce duce gunoiul, ori că pot purta la fel de natural o conversație cu vânzătoarea de la aprozar sau cu un profesor universitar. Am încetat să-mi mai fie frică, că dacă cei din jurul meu mă vor vedea în locuri mai puțin selecte, socializând cu persoane mai slab poziționate decât mine, valoarea mea se va diminua.

Am ajuns în sfârșit la vorbele tatălui meu, înțelegând că atunci când te apleci spre alți, nu te înjosești, ci doar te ridici indirect, pentru că dacă tu știi ce reprezinți, asta se va reflecta și în afară.

Poze

isi-parente-mTmHJ0gVNUc-unsplash

Photo by Isi Parente on Unsplash

Ninge ca în povești afară, iar înauntru eu îmi admir pozele. Am ales trei din sesia foto, le-am atârnat pe pereți și acum mă holbez la ele. Arat excelent: senzuală, sexy, doritoare, inaccesibila, un model ca oricare altul și totuși eu, frumoasă, reală, defectă și perfectă în același timp. Sunt eu, dar din alta perspectivă și nu-i o chestie de frumusețe, ci mai degrabă de cunoaștere și putere, de maturitate și senzualitate.

Pozele mele de acum contrastează enorm cu pozele mele de acum zece ani, când purtam o față de copil și un suflet îmbătrânit la vedere. Dar asta sunt eu, pentru ca le-am făcut pe toate cam invers în viață, maturizându-mă mult prea repede, ca mai apoi să revin la inocența copilăriei în liceu, la nebunia adolescenței în facultate și la vigurozitatea tinereții după divorț.

Mi-a luat mulți ani ca să-mi descopăr senzualitatea și frumusețea, să încetez cu rușinea pe care o purtam cu mine, să-mi accept nevoile și dorințele, dar mai ales să fiu conștientă de cine sunt și ce-mi doresc. Am ales în sfârșit să ies din cochilia invizibilă a minții mele.

Îmi amintesc perfect o scenă de acum câțiva ani, în timpul unor repetiții la o piesă de teatru, când în toiul discuțiile un alt actor mi-a zis că arătam de vârsta pe care o aveam, adică de 30 de ani. Când l-am auzit m-am ofticat pe loc, întorcându-mă mâhnită acasă, pentru că dintotdeauna arătam mult mai tânără decât vârsta pe care o aveam, doar ca să mă uit curioasă în oglindă. Înainte să ajung îmi sunasem de pe drum deja frizerița, ca să mă programez să-mi mai taie din restul de păr scurt pe care îl purtam, în speranța că ciopârțeala adițională mă va întineri. În oglinda tăcută de la baie am avut însă o revelație, realizând că fața mea acrită, mereu furioasă și părul tot mai scurt mă îmbătrâneau. Acela a fost punctul meu de cotitură în frumusețea și vanitatea personală.

Acum mă priveam pe pereții casei, după o sesie foto pe care o recomand oricărei femei. Goliciunea personală este splendidă.