Etichetă: munca

Ucrainieni prin Polonia

~ Căpşunăriţa ~ 23 comentarii

Azi am avut o discuție plăcută cu doamna care face curat la noi în birouri, o ucraineancă mai în vârstă, micuță, simpatică și harnică. Mi-a spus în poloneza ei puternic accentuată, că îi place foarte mult cum mă îmbrac, de fiecare dată diferit și foarte frumos. Mi-a mărturisit că, îi plac oamenii frumos îmbrăcați și aranjați dintotdeauna, povestindu-mi că, la școală a avut un profesor care se îmbrăca, cu același pulover murdar zilnic, și avea și părul nespălat, iar când vorbea cu ea, ea se uita în altă parte și el nu înțelegea de ce. Doamna cu părul vopsit în roșu și ochii delicat conturați de un creion negru, mi-a mai povestit că, lucrează în două locuri, câte 15 ore pe zi, șase zile pe săptămână, ca să își întrețină băiatul. Un flăcău blond, cu o față de ucrainian sănătos, arătându-mi mândră poza cu permisul lui de conducere, recent luat. Băiatul învață la technikum, un fel de liceu de meserii, undeva în sudul Poloniei, și refuză să se mute cu părinții, că au doar o garsonieră închiriată, iar el vrea camera lui.

Am avut un sentiment de compasiune pentru doamna ucraineancă, ce stătea pe vremuri la 4 ore de Kiev si 8 de Moscova, iar acum muncește în Polonia câte 15 ore pe zi, șase zile din săptămână, ca să-și întrețină feblețea la școli, că poate va avea o viață mai bună decât are ea.

Am pe aici o amică/cunoștință ucraineancă, cu care am lucrat împreună. Pe vremea aia nu ne-am suportat, ea trăgând la greu pe nas la vremea aia, iar eu fiind mai puțin empatică și mai înțepată. S-a mutat în Polonia la 15 ani, făcându-și studiile aici, iar acum face munci de birou, ca export manager. Au susținut-o financiar părinții, taică-su lucrând pe la arabi. Are în ea o singurătatea și o înstrăinare, ce au împins-o pe mult alcool, ocazional prafuri și orgii sexuale. I-au dat părinții bani să-și ia un apartament, iar ea i-a împrumutat (pe termen nelimitat) unui șmecher local. Umblă cu mafioți, proprietari de prostituate și bătăuși de polițiști.

Cu câțiva ani în urmă, când a început exodul ucrainienilor, m-am întâlnit pe casa scării la 8 dimineața cu un ucrainian. Stătea pe pervazul ferestrei de la etajul unu, lângă o geantă, câteva ambalaje mototolite și un iaurt început. M-am uitat la ochii lui pierduți și am știut automat că abia ajunsese în Polonia. Probabil se adăpostise în scara de blog, pentru câteva ore, fiind primul refugiu care i-a căzut în minte. L-am întrebat dacă e bine și dacă are nevoie de ceva în poloneză. Nu prea a înțeles dar mi-a zis, dar mi-a răspuns că e ok.

Nu simt o compasiune deosebită pentru ucrainienii care vin în Polonia, mai ales după ce m-am educat puțin în istoria Poloniei, și ce am vizitat Lviv alături de istorici polonezi, mergând în cimitirul polonez de acolo, confiscat în tăcere, dar îi înțeleg. Cândva am fost și eu în postura lor, mutându-mă în două țări străine doar cu o valiză și multe speranțe.

Pentru entertainment recomand Wołyń.

M-a lovit anxietatea

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Am refuzat din start un job. De fapt, nici nu au apucat aia sa mi-l propună, că eu i-am și întrebat direct, cat îmi pot oferi. Că dacă, răspunsul lor e satisfăcător, atunci îmi iau o zi liberă de la muncă și mă prezint in timpul zilei, pe la amiază, când și cum vor pulele lor la interviu. Mi-a băgat jerpelita de HR-istă duma că, nu îmi poate zice cât îmi dau, să o creadă mă-sa, dar să îi zic eu cât vreau, și îmi zice ea dacă îmi dau sau nu. Și i-am zis. M-a sunat după câteva ore să îmi spună că nu pot da atât, așa că i-am urat mult succes, și printre texte că poate altă dată eu i-am zis că și poate pentru o altă poziție.

Jobul era exact ceea ce am acum, un căcat de middle management, cu un șef probabil beșicos, care nu are chef de nimic și țeluri greu de accesat, cel puțin în primul an. Am mai văzut eu țepe din astea, când te angajează ăia pe piețe strategice, gen Rusia și îți cade rubla în pizdă, iar tu trebuie să faci target-ul, fără să reduci prețurile, că marja frate. Sectorul mai nașpa, jucării (dar nu pentru adulți – dezamăgire), iar țările de lucru Balcanice + Turcia, cu Grecia in pole position. Deci mult succes, la cum le merge economia la greci de ceva ani, bănuiesc că numai jucării de boraci vor să cumpere. Așa că aveam șanse să îmi fac target-ul la Paștele cailor, cel puțin la început.

Nu îmi pare rău că i-am refuzat, așa din prima, fără confirmarea că mă vreau și fără două zile de concediu pierdute aiurea, dar după ce le-am dat cu poate altă dată și pe un alt pot (băteam la ăla de manager al departamentului), m-a lovit anxietatea.

Am eu problema asta cu anxietatea, de fiecare dată când refuz ceva, când las o potențială ocazie să-mi scape, indiferent dacă e bună sau rea. Când nu reușesc să o fructific ceva, mă apucă o stare de neliniște, că poate am arătat ceva cu valoros, deși am înțeles în timp că, sunt „ocazii” pe care trebuie să le lași. Sunt oportunități, din care nu am ce să fructific, consumându-mi doar timpul degeaba. Pierdere de vreme, în loc să ma concentrez pe țelul corect. Aceeași fază o aveam și la clienți, tratându-i pe toți la fel, cu aceeași seriozitate și angajament, până am realizat că sunt unii care doar îmi sug timpul de-a moaca (Pareto law, baby), și am început să fac ajustări. Efectele au apărut imediat, cu multe emailuri necitite și vânzări peste plan.

Din păcate, anxietatea în situațiile critice, e sentimentul oamenilor care vor să facă lucruri mari, dar își pierd timpul cu lucrurile mici. Un fel de auto sabotaj, când în loc să ai în față țelul, mistrețul gras și gustos, privești prea mult în părți, după ciuperci, că merg de o zeamă lungă. Duc anxietatea asta cu mine din România, de pe vremea când am crescut și mi-au tatuat părinții în oase filosofia populară că, munca se găsește greu și oamenii ar munci, dar nu au unde, cică fuge omul după muncă, dar numai nu o prinde. Au uitat să menționeze și capacitățile limitate de înțelegere, respectiv productivitate, a celor indezirabili de către muncă, iar când m-am prins eu cum stau lucrurile în realitate, a fost destul de târziu. Eram deja marcată. În anii recenți am început să depun eforturi consistente ca să îmi schimb abordarea, și deși unele decizii sunt tot mai logice, anxietatea le marchează câteodată cu un sentiment de nesiguranța, frică sau vină.

Ce sa faci cand te hartuieste un coleg la servici? – partea II

~ Căpşunăriţa ~ 9 comentarii

Am scris mai de mult despre colegul meu de muncă favorit care mă șicana cu comentarii sexiste, despre cum arat, cum mă îmbrac sau cum m-ar fute. Cel mai tare mă deranjau nu comentariile în sine, ci faptul că nu avea altceva să-mi comunice, negând competențele mele profesionale și axându-se doar pe sex în comunicare cu mine. M-a deranjat teribil chestia asta și mă gândeam la un moment dat, chiar să-l pârăsc la HR, ba am mai găsit și câteva gagici hărțuite de el în firmă, vreo cinci, dintre care una mi-a zis că, dacă îl pârăsc, se subscrie la plângere. Colegii bărbați mi-au sugerat să-l reclam la șeful direct, să vorbească cu el.

Apoi am pus în balanță consecințele deciziilor mele, iar pârâtul la șef în perioada în care îmi renegociam salariul nu era o idee prea bună, pentru că ar fi folosit chestia asta împotriva mea, ca să îmi argumenteze de ce nu îmi dă bani mai mulți, în timp ce pârâtul la HR pe bază de comentarii sexuale era o chestie prea sofisticată pentru o firmă poloneză și prea gălăgioasă.

Mă simțeam în sah mat, până când am început să mă relaxez, să trag aer în piept și să gândesc. Întâmplător, în perioada respectivă am participat la un training cu inculpatul, la care am înteles câteva chestii esențiale despre el: nu îi plac situațiile conflictuale, pe care le evită; e nesigur pe el și ușor ofesabil, din cauza stimei scăzute de sine; îi lipsește apreciere și îi place să se simtă util. Banalități, știu, dar invizibile când nu ești atent. Așa că, am schimbat corespunzător comportamentul meu față de el, ca să primesc un rezultat mai favorabil.

În primul rând am lucrat cu mine, ca să înțeleg că valoarea lui pentru mine este nulă, iar lipsa lui de răspuns/comunicare în situațiile asexuale e dată de timiditate și nu de răutate. Apoi, am început să-i taxez comentariile sexuale de față cu alții, direct și conflictual, răspunzându-i că e sex offender, chiar și atunci când nu era vorba despre mine în ele. În loc să intre în conflict cu mine, după câteva taxări sănătoase a încetat cu orice fel de remărci sexuale în prezenta mea, în timp ce eu mi-am continuat discuții despre sex și glume deochiate cu restul colegilor de muncă în prezența lui. Ca să-i compensez frustrarea, am început să-l fac util, cerându-i ajutorul cu limba poloneză. Am avut grijă să îi mulțumesc, în special public, ca să se simtă apreciat, cu orgoliul măgulit și să dau impresia că sunt o tipă de treabă, recunoscătoare. Ocazional îi mai aplicam un comportament de tip carusel, folosind în alternanță două trăsături de bază: drăguță-scorpie și vorbeam deschis despre comportamentul lui deviant cu alte persoane. În câteva săptămâni relația noastră s-a schimbat diametral. Părerea lui despre mine cică s-a îmbunătățit, tra-la-la, în timp ce eu mi-am făcut rost de un asistent la poloneză, pentru situațiile când trebuie să scriu corect.

Incompetentii

~ Căpşunăriţa ~ 4 comentarii

La mine in birou  lucreaza o gagica care e incompetenta. E simpatica, mai in varsta asa, mereu placuta, mereu da o mana de ajutor, pare normala si te intelegi cu ea, iar cand ii vorbesti zici ca pricepe, dar e incompetenta de bubuie. Asemenea oameni sunt peste tot. E plin de ei si partea nasoala e ca, nu ii poti numi nici macar prosti, pentru ca nu is prosti cu totul, doar sunt incompetenti. Nu pricep ceea ce fac si nici nu ii intereseaza sa invete. Sunt oameni care au locuri de munca, ce le depasesc capacitatile de procesare. Ei nu fac fata si nu simt asta, nu ii deranjeaza, ci dimpotriva, li-se pare ca, fac totul perfect. Au mereu cate un raspuns pentru fiecare chestie pe care o fac, iar raspunsul numarul unu e ca nu stiau, ca nu le-ai zis, desi, le-ai zis. Apoi ca, nu le-ai scris in emial, desi le-ai scris. Oh, imi pare rau, dar m-am incurcat. Atat, si muie pentru tine, daca contai pe munca lor.

Sunt oamenii aia care trimit zeci de emialuri pentru cacaturi, cand stau in fata ta, dar in loc sa te intrebe, „ba pula, ce vrei sa zici cu asta”, ei trimit emialuri. Sunt cei carora le ia cateva saptamani sa rezolve niste chestii elementare, care se pot rezolva cu cateva telefoane si un pic de creativitate intr-o zi. Sunt oamenii care, se impiedica de un fir de par si se opresc. Nu au o corelatie cu timpul, nevoile sau termenul limita. Se opresc, trimit un emial si asteapta raspunsul la infinit. Sunt oamenii cu pozitii fancy, project manager, coordonator si alte cacaturi si rahaturi ieftine din astea de HR belit in cur, ce nu valoreaza nici cat o ceapa degerata in practica, pentru ca ei sunt inutili si doar incurca lume.

Ii urasc cu pasiune pe oamenii astia. Ii urasc nu pentru ca is incompetenti, ci pentru ca nu le poti spune ca sunt incompetenti, caci ei vor avea mereu o scuza, e mereu ceva de facut, e mereu ceva ce tu, nu le-ai dat. Ar fi scris ea saraca ce vrei de la ea, daca ar fi avut un pix. dar nu i-ai dat, ca te gandia-i ca il are in mana. A fost ea la sedinta, a auzit tot ce se spunea acolo, iar acuma iti trimite tie 50 de emailuri cu intrebari banale. Ca ea nu a priceput ce se discuta. E plin de ei, sunt ca ciuma, doar ca nu se vad. Is aia care imping hartii mai cu spor, care vorbesc engleza cu accent si au nevoie de mai mult timp, ca sa proceseze niste chestiuni simple. Is aia cu care iti ia mai mult timp pana le explici, decat pana faci tu in locul lor. Is tacutii din ultimele randuri, cu moaca tampa, cu pretentii de 10, ca doar au repetat ca un papagal, ce li s-a spus. Sunt leprele societetii cu pozitii fancy.

De incheiere: ma suna o incompetenta din asta, dupa ce mi-a trimis cateva emailuri pe care le-am ignorat, sa ma intrebe ceva cacat. In discurs imi spune ca, a intrebat mai toata firma despre ce era vorba, si nimeni nu a stiut sa-i raspunda. Cum eram cu capsa pusa, ii zic: pe cine ai intrebat? Nu de alta, dar daca ar fi intrebat femeia de serviciu, banuiesc ca nu ar fi stiut, ce sa-i raspunda. Nu, nu a intrebat femeia de serviciu, dar a intrebat alti afoni, ca ea.

Cu socialismul in oase

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Discutam in urma cu cativa ani cu studentii (la care predam pe vremea aia) despre socialism si comunism, si in toiul discutiilor le-am zis ca in Poloania e socialism. Si-au dat ocii peste cap si au inceput sa fie confuzi, iar eu, ca sa nu mai intind inutilitatea disputei, m-am consolat ca sunt de la AWF (Academia de Educatie Fizica si Sport, desi erau la un profil de turism pe acolo, nu doar la dat cu capu’n minge).

Azi la serviciu primim un email de la cadre, HR cum se zice acuma mai fancy. Cica, toti copii angajatilor primesc cadouri de Craciun un card cu ceva bani pe el. Si s-a gandit firma sa incarce cardurile in functie de salariu. Nu, nu cum era logic, cu invers. Cine are pana in media firmei (undeva sub media tarii), primeste suma X, cine are peste, primeste X-20%.

Si, comentam situatia in departament, unde toti primim peste media firmei. Baietii, ca e ok, eu ca-i socialism, cu inceput de comunism, adica punem dupa putere si luam dupa nevoi.

Colegii, soc si groaza, se uita la mine mirati si controversati, la inceput cu argumente idioate ca stau eu in aia 20%. Le explic ca nu-i vorba de valoare, ci de principiu, copilul meu fiind discriminat, doar pentru ca ma-sa s-a straduit in viata. Dar nu, ei o dau pe a lor, ca eu oricum imi permit mai multe pentru copilul meu, de aia mai bine da firma la aia care nu isi permit.

Cu rabdare, le-am explicat ca eu provin dintr-un orasel de prin Romania, ca parintii mei nu si-au permis multe, dar eu m-am ambitionat, m-am motiva in viata, am invatat, ridicandu-ma pe propriile puteri. Am trait in Portugalia cu o bursa de 180€ pe luna, pe care am completat-o spaland vase la cantina, iar dupa ce, m-am mutat in Polonia, mai invatat o limba straina si am facut scoli, ca sa am un salariu mai mare ca media. Si, nu mi-se pare de fel corect, ca pe baza faptului ca eu am muncit si am anumite abilitati, care imi permit sa castig mai bine, copilul meu sa fie discriminat, ca eu ii pot oferi mai multe. Chiar ii ofer mai multe si il pregatesc mult mai complex decat altii, dezvoltandu-si de la o varsta frageda anumite abilitati, ca sa fie mai bun decat alti copii, ca sa castige mai bine in viata. Si pentru asta, nu meritam sa fim discriminati. Dupa ce mi-am tinut discursul cu ardoare, m-am uitat la fetele lor si aratau ca si cum ar fi primit o pula peste ochi, tot degeaba.

Unul a incercat sa explice ca, ar trebui sa fim oricum recunoscatori ca primim ceva, si sa nu mai comentam. La care eu i-am zis ca, situatia e cu atat mai grava, cu cat se intampla in mediul privat, unde ar trebui sa domine politica celui mai bun, ca daca la stat totul se bazeaza pe pomeni, aici ar trebui sa fie stimulata competenta.

Se munceste din greu…

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

…la vopsit de buze, ca intru intr-un video call cu clientii, si imi place sa arat bine cand, ii duc cu zaharelul sau le dau vesti proaste;

… la planuit calatorii de afaceri pe la arabi, desi e transpiratie multa pe acolo in perioada asta, cand bate 50⁰C la umbra, dar ne rugam la Allah sa coboare temperaturile macar la un 40⁰C, ca sa putem respira si noi;

… la scris poeme romantice, pentru barbati insurati, care viseaza romantism verde pe pereti si o pizda virgina;

… la citit presa, in care nimic nou nu se mai intampla.

Am mentionat ca sunt slab platita?

In rest, tristete mare aseara, a pierdut Anglia. Craig pe stadion in Moscova, eu acasa, cu o amica englezoaica, excentrica. Atatea e emotii, atata suspans, ca nu m-am putut abtine si am topit o sticla de vin rosu. Vive la France!

Când mi se scufunda corăbiile

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Sunt bolnava antibiotic, muci, tuse, transpirație, somnolenta, foame si stare nașpa. Am copilul la mine, care încet si sigur îmi preia virusul sau bacteria, cu care ma lupt. Când mi-a zis doctorita antibiotic, nici nu am clipit, l-am luat, fără sa întreb dacă e virus sau bacterie, dacă trebuie neaparat sau alte figuri, pe care starea mea, nu-mi permitea sa le fac. După prima pastila am început sa simt efectele, somn și transpirație. După următoarele a venit foamea excesivă și mai mult somn.

De patru zile de când sunt bolnava sunt permanent la telefon și cu calculatorul in brațe. Ma suna toți cu tot felul de probleme, imi arunca ca mi-au trimis e-mailuri, de parca nu am altceva mai bun de făcut, decât sa le citesc, și șeful meu îmi da de lucru pe luni? Care luni, ca de luni am concediu. Și de ce luni, pentru ca, nu lucrez in weeked? Între timp, un client ma suna sa ma întrebe de sănătate, și sa-mi spună sa nu mai răspund la telefon, pentru ca ar trebui sa dorm, sa stau in pat, sa beau ceaiuri, sa ma uit la filme și dacă am, sa fumez ceva marigioana – sfatul medicului😉.

Ceva prieteni s-au oferit sa-mi facă cumpărături, dar nici nu știu ce îmi trebuie cumpărat. Sunt prea obosita ca sa gândesc și momentele de luciditate le-am folosit la munca. Ca sa primesc și mai multă munca. Intre timp, tatăl copilului o aduce îmbrăcata cu alți pantaloni. Între dimineața și după masa, fusese un decalaj de temperatura și ploaie, așa ca ma-sa, care a luat-o de la școala, i-a dat ceva blugi lungi. După ce intra cu ei in casa, tatăl ii spune sa și-i schimbe, ca sa ii ducă înapoi la bunica, ca poate o sa-i poarte ea, mărimea 150 la copii. Îl dau afara, dar nu pleacă, ma ia la filosofii și reproșuri. Da, știu, i-am ruinat viața. Așa ca o sa ma lase bolnava, cu copilul bolnav pe cap, poate ma învăț minte.

Bolile sunt momente de luciditate, când înțelegi de unde îți vine puterea, pe cine te poți baza și cine da un scuipat pe tine. Momentele când răzbești singura, sunt atât de amare, ca îți rămâne mult timp gustul lor in gura. Un gust, care te ajuta sa iei deciziile corecte pentru tine, fără urme de mila, compasiune sau orice pizdării inutile de sentimente pentru alții. Ce ma surprinde pe mine, e ca repet lecția asta regulat, la câțiva ani distanta, pentru ca, de fiecare data, uit sa fiu asertiva, când mi-e bine.

Ce am experimentat în Dubai și câteva filosofii de eficiență

~ Căpşunăriţa ~ 1 comentariu

Când sunt în călătorii de afaceri timpul se scurge de doua ori mai intens. În Dubai am stat patru zile, dar impresia pe care o am este ca ar fi trecut opt. Și e un sentiment normal, când lucrezi opt ore, petreci alte opt, iar restul le împarți cumva între îngrijirea personală și somn, deși în ultima noapte am renunțat să mai dorm, pentru că trebuia să împachetez. Cu timpul, am dezvoltat un sistem de eficiență în muncă și la distracție, ca să am timp pentru amândouă, mai ales când sunt în diverse locuri prin lume. Pentru că am un caracter activ, îmi este foarte greu sa stau într-un loc și sa nu fac nimic, deci orice așteptare la o coadă fără ceva de citit mă irită. De asemenea sunt genul cu o puternică nevoie de explorare și experimentare. Îmi place și să fiu la timp, să nu întârzii, să fac lucrurile rapid și eficient, și nu suport molâii, care se mișcă prea încet sau zenii, cărora le ia timp pentru orice, oriunde si oricând, genul după care se așteaptă filosofic. Am și eu momente când mă scot din priză, mă lovește atunci de obicei o stare de oboseală, dar este după o perioadă intensa de agitație.

Astea fiind zise, în cele patru zile petrecute în Dubai am experimentat:

Burj Khalifa – cea mai înaltă clădire construită de om, frumoasă, interesantă și mult prea similara în experiență cu Empire State Building din New York sau Willis Tower din Chicago. În Dubai este important să ai o zi cu aer curat pentru vizită, preferabil de foarte dimineață sau în sezonul „rece”, căci te lovește soarele în cap pe balconul amenajat la ultimul etaj turistic și praful din aer scade considerabil vizibilitatea.

Plaja – cu nisip fin și apa caldă. O ora și jumătate este suficientă ca să te prăjești ca un rac rumenit, căci după mai mult timp te ia cu amețeli de la căldura și înăbușeala locală. În mare nu prea poți să înoți, căci valurile sunt prea dese și violente, de aceea tot procesul de udare este mai mult un joc cu valurile, care vin și vin, iar tu sari tot masi sus ca să nu-ți intre apa sărată în ochi.

Restaurantele – libaneze, japoneze, italiene sau cu sea food, toate scumpe, cu mâncare excelentă. În topul preferințelor: humus și sushi 😋😋😋

Toaletele – toate și de peste tot unde am fost sunt curate, au hârtie igienica și funcționează robinetul. Toalete sunt excelente in Dubai, fiind singurul loc din lume în care am întâlnit un standard minim de curățenie la orice toaleta din orice loc.

Viața de noapte – un amestec de cafenele cu sisha, în care bărbați și femei de toate vârstele și etniile duhanesc la greu, și cluburi de noapte, colorat umplute.

Siguranța – la întrebarea daca putem lasă ceva bagaje într-un loc pentru câteva minute fără ca nimeni să nu le ia, ni s-a răspuns ofensat că „this is Dubai”. Am aflat de la o expandă ca în Dubai politia este peste tot, iar dacă se întâmpla ceva intervin imediat, amenzile fiind pentru orice chestie extrem de usturătoare. La diversitatea etnică pe care o au și sistemul de guvernare pe care îl practică, ca să mențină totul sub control au nevoie de o politie puternică.

Cerșetorii sau oamenii fără casă – lipsă. Nu există cerșetori în Dubai sau oameni care să doarmă pe străzi.

O doză de Dubai pe un termen mai lung ar fi chiar binevenită.

Încă o întalnire – zgărcomanul

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

markus-spiske-IWG2lp7tKBw-unsplash

Photo by Markus Spiske on Unsplash

Întâlnirile mele de pe Tinder seamănă tot mai mult cu interviurile pentru un loc de muncă, doar că se desfășoară într-un cadru mai colorat și mai puțin restrictiv. În loc de apa plată se servește Aperol Spritz, iar poziția jobului care-i negociată este luată de poziția corpului, dedesubt sau deasupra, dacă negocierea se încheie pozitiv. De la prima întâlnire, când am probat vreo trei rochii înainte să mă decid cum mă îmbrac, am evoluat de la rolul de aplicant, la cel de angajator. Un angajator atât de ocupat, încă la ultima întâlnire nici nu m-am obosit să mă schimb din uniforma de la serviciu, mergând direct de la jobul plătit, la jobul voluntar, unde-mi pierd vremea cu toți ciudații.

Pe Tinder se numea Future, în realitate am uitat cum îl chema, deși s-a prezentat, dar memoria foarte selectiva a ales să nu-l rețină. Când l-am întrebat despre el, mi-a răspuns că erau scrise pe Tinder la profil detaliile lui. Mi-am amintit că într-adevăr avea o poză cu un text lung și care părea plictisitor, așa că m-am abținut de la a-l citi, ignorându-l, cum fac de obicei cu textele lungi în poloneză. Ulterior, după întâlnire, am văzut că textul începea cu „Despre mine” și se termina cu „…dacă ai un intelect peste medie, aș fi bucuros sa te cunosc:)”. Lol! Am improvizat pe moment și i-am răspuns că mi-ar face mare plăcere să-mi spună despre alte lucruri care-l caracterizează și pe care nu le-a scris la profil. S-a legat conversația și am ajuns repede la punctul în care eu i-am spus că nu sunt poloneză:

El: ”Știu deja.”

Eu: ”Probabil ți-ai dat seama după felul în care vorbesc…” (cu greșeli de conjugare)

El: ”Cu câți tipi vorbești în același timp pe Tinder?”

Eu: ”Păi, cu doi. De ce mă întrebi?”

El: ”Pentru că mi-ai spus pe Tinder că nu ești poloneză.”

Eu: am râs, căci ce era să fac, când am fost prinsă cu mâța în sac. M-am amuzat singură de ironia situației, găsind foarte nostimă ironia, când un tip cu fața de țăran onest polonez, ușor complexat de propriul intelect și proprietar de fabrică producătoare de folie cu bule de aer, m-a prins când îl abuream la greu, ușor pilită. Mi-a câștigat respectul și am continuat conversația cu el, încercând să-mi rețin aroganța și să-l tratez mai cu seriozitate. Am rezistat în companie lui cu brio o ora și jumătate. Am numărat minutele pe ceasul la care mă uitam regulat, căci era plasat pe peretele restaurantului, fix deasupra capului lui.

Tipul și-a dat calificativul singur la doua faze și deși, am trecut peste faptul că era scorpion, o zodie nepotrivită mie, nu am putut trece peste alt fapt, și anume că-i mega zgârcoman. Prima fază s-a întâmplat după ce ne-am terminat consumația, iar când a venit chelnerița să ne întrebe dacă mai dorim ceva, el i-a răspuns rapid că „nu mai dorim nimic”, după care s-a uitat boticos la mine în ochi și m-a întrebat dacă mai doresc ceva. A doua fază a fost când mi-a spus că el plătește, deși eu intenționam să-mi plătesc singură consumația, ca mai apoi să caute lung în portofel după cash, cu o durere acută la inimă.