Photo by Paul Gilmore on Unsplash
A scos cheile din ușă, le-a ținut în mână în timp ce și-a vărsat gelozia, durerea și frustrările, iar apoi mi le-a trântit în piept. Probabil ar fi țintit spre față, dar m-ar fi lovit prea tare de la jumătatea de metru ce ne despărțea. M-am blocat pentru câteva secunde, după care am reflectat calmă la demonstrația de abuz. Nu am plâns, nu m-am trântit cu curul de pământ, nu am urlat, nici măcar nu m-am enervat. Am comentat calmă prietenei mele ce se găsea la mine în casă situația. Drept răspuns, ea a luat-o pe arătura prietenoasă oamenilor ignoranți, nu din rea voință, ci din obișnuință.
”Există ceva între voi, aveți un fel de legătură aparte, o conexiune, chiar și când vă contraziceți, doar voi sunteți în stare să vă spuneți adevărul în față, să vă certați și să vă iubiți”, a concluzionat ea în stilul filosofiei de bordură.
”Abuz” i-am răspuns simplu, dar nu m-am așteptat să și înțeleagă. Nici eu nu am înțeles ani buni și mi-a luat multe ore de terapie ca să accept și să în deschid mintea la alte posibilități decât folclorul popular, în care domină impresia că dacă o persoană te caută insistent, te verifică, te jignește, varsă lacrimi de crocodil la ușa ta, ori te mai și prinde de gât sau aruncă ceva în tine, înseamnă că te iubește.
În timp ce-i scriam că-i mulțumesc pentru că a aruncat cu cheile în mine ”asta-i o ironie, dar ai grijă la nivelul agresiunii tale. Sunt convinsă că m-ai fi bătut dacă aș fi rămas cu tine. Divorțul a fost o decizie bună”, el îmi suna la ușă. S-a întors la locul faptei ca un drogat, ce vrea mai mult, sperând să repare, să se împace, să existe continuitate. Continuitatea este speranța supremă a tuturor drogaților cu abuz. S-a înfățișat la ușa mea, vărsând lacrimi inutile și martirizându-se printre ploaia de jigniri și reproșuri ce-mi era adresată mie. Nu a plecat însă, înainte de a-și turna adevărata patimă, scoțând din el cu brutalitate ghimpele ce-i stătea în inimă. Îl înțepase realitatea că vede concretizându-se sub ochii lui relația pe care o am cu altul.
M-a sunat din nou o oră mai târziu cu întrebări banale, ca să păstreze încă vie conexiunea pe care simțea în fiecare celulă a corpului lui, că eu o rupeam prin indiferență. Mi-a cerut insistent să-i spun ce planuri am pentru weekend cu copilul, dar mai ales cu prietenul și copilul prietenului, căci despre asta era de fapt vorba. Aici era durerea, de unde sângera cu abundență puroiul, căci eu pășeam cu pași repezi pe teritoriul stabilității, desfășurând sunt ochii lui activități cu altul și să petrecându-mi timpul ”in familie” cu copii. Era ultimul teritoriu în care el credea că deține supremația, inconștient de activitățile mele anterioare, cu alții.
Sunt cinci ani de când am plecat și el tot mai insistă să nu-mi dea drumul.