Confruntarea abuzului

M-am pregătit pentru confruntarea cu ea de mult timp. Mă tot pregătesc de fapt de câțiva ani, iar de un an și jumătate mă apasă insistent problema, așa că în final ieri am decis să o abordez din nou, a doua oară, și ultima în planurile mele. Am mai încercat odată să discut cu ea, însă a respins discuția, iar eu atunci nu m-am simțit suficient de puternică pentru a o confrunta în mod corespunzător.

Ne cunoaștem de peste 14 ani și am întreținut mereu o relație de amiciție, câteodată mai dezvoltată, alte ori mai restrânsă, dar mereu onestă și în momentele cheie, de sprijin. Tipa-i foarte inteligentă, educată, dar și extrem de instabilă emoțional, jucând rolul artistei pierdute, ca să-și acopere durerea singurătății și înstrăinarea pe meleagurile poloneze. Am apreciat la ea că m-a ajutat lingvistic enorm, fiind nativă engleză, atât în îmbunătățirea abilităților mele lingvistice, cât și la scrisul doctoratului, pe care mi l-a corectat din scoarță în scoarță. Am răsplătit-o și am apreciat-o pentru munca și sprijinul ei, m-a încurajat mult să-mi termin doctoratul, mai ales atunci când am vrut să renunț, iar eu apreciez și respect oamenii care-mi sunt alături. Însă, la un moment dat relația dintre noi a intrat pe făgașul abuzului și pentru mine echilibrul s-a stricat. A început cu mici șicane, comentarii deplasate sau remarci răutăcioase, prin care ea își exprima gelozia, invidia sau furia. Ca regulă uzuală la fiecare întâlnire găsea ceva de reproșat, de diminuat la mine, ori se lega de aspectul meu fizic, ori viața mea, comenta aiurea despre copilul meu, îl glorifica pe fostul meu soț (de parcă pentru mine asta conta), ori aducea pe tapet discuții foarte personale pe care nu voiam să le deschid. Alteori încerca să mă umilească public sub formă de glumă, ca să se pună pe ea în evidență, iar odată mi-a și dat în cap cu un sul de tapet ca formă de amuzament.

La început am acceptat cu greu că există abuz din partea ei în contactele noastre, pentru că mi-a fost dificil și dureros să-mi admit mie, că pe lângă un fost partener care m-a abuzat emoțional, am mai cultivat oameni apropiați ce mă tratau în mod similar, descărcându-și frustrările pe mine. Abuzul nu-i o formă de relație destinată exclusiv contactelor dintre parteneri, ci se extinde și la prieteniile toxice, dintre femei sau bărbați. Când paharul s-a umplut prea mult, iar ignorarea standard nu a mai funcționat am decis să abordez subiectul. În urma unei primei încercări nereușite de abordare, de data aceasta m-am pregătit temeinic, nu neapărat cu ceea ce aveam să-i spun, știind că, indiferent de cuvintele pe care le voi folosi sau exemplele pe care le voi da, reacția ei va fi negativă. M-am pregătit pe mine din interior pentru cea mai grea confruntare, confruntarea cu propria mea frică. M-am acomodat mental cu faptul că va trebui să-mi confrunt frica de conflict (disputa deschisă este întotdeauna periculoasă), frica negării din partea celuilalt (invalidarea sentimentelor), frica de abandon și pierdere (pierderea prieteniei, a relației), frica de rușine (ridiculizare) și frica de a cere (o schimbare de comportament, propriile drepturi).

Frica este cheia abuzului. Este cheia care închide lanțurile abuzului pe care singuri le acceptăm în jurul nostru, iar confruntarea fricii este cheia care deschide ușa speranței și pe cea a liniștii interioare și respectului pentru sine. Nu sunt la prima confruntare a fricii. Prima a fost cea mai grea și ca să o pot aborda am lucrat cu psihologul, care mi-a cerut să-mi imaginez și să vizualizez ce mi-se va întâmpla în momentul în care decid să nu mai răspund la telefon fostului meu soț abuzator. Era pentru mine de neconceput ca să nu-i răspund când mă sună sau să nu-l resun imediat, așa că după ce m-am mutat de la el din casă am continuat abuzul încă vreo 2 ani la telefon. La fel era cândva pentru mine de neconceput confruntarea comportamentul neadecvat al altor persoane față de mine, pentru că de obicei astfel de lucruri se înghit sau se fuge de ele. Cumva, de tipa asta nu vrut să mai fug și din respect pentru relația construită și din respect pentru mine, am ales să o confrunt, așa că am invitat-o la o discuție serioasă despre comportamentul ei față de mine și granițele mele. Mesajul meu a fost clar și concis: nu-mi place cum te comporți cu mine, micile răutăți pe care mi-le spui și modul în care-mi vorbești, îmi treci peste limite și doresc să stabilesc granițele relației noastre acolo unde-i confortabil pentru mine.

Discuția a evoluat predictibil, și ca în toate confruntările cu abuzatorii a început prin ridiculizarea mea (nu am umor), a sentimentelor mele (sunt prea sensibilă) și a cuvintelor alese de mine ca să-mi exprim nemulțumirea, urmată de explozia ei de furie, în care am fost amenințată cu ruperea legăturii, am fost judecată și blamată, s-a dat vina pe mediul din jurul meu care mă influențează, iar apoi a început ping-pong-ul, în care cuvintele mele au fost folosite împotriva mea, că eu sunt abuzatoarea în relația noastră, iar ea-i victima și ei nu îi place cum îi vorbesc eu. Am ascultat calmă și nu am răspuns provocărilor, în special când a urmat târâtul prin detalii, pe care l-am evitat de la început prin repetarea mesajului inițial și atât. Cred că l-am repetat de cel puțin cinci ori și de fiecare dată i-am cerut doar să se gândească la ceea ce i-am comunicat, să reflecteze la comportamentul ei și să ia măsuri. După discuția aprinsă, dar calmă, am lăsat-o să plece supărată, nu am făcut nici un gest ca să o opresc sau să-mi îmbunătățesc starea de sine. Nu m-am simțit în nici un fel vinovată. M-am simțit ușurată, eliberată de greutatea bagajului altcuiva pe care îl duceam cu mine. Ulterior m-a sunat ca să vorbească despre banalități, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar eu i-am satisfăcut această dorință. Nu știu dacă prietenia noastră este pierdută, nu știu dacă va fi și mai puternică, dar știu sigur că nu voi mai permite ca lucrurile să continue așa cum au fost. Nu mai am nevoie să cultiv relații în care nu există respect reciproc, înțelegere și susținere.

Și cel mai grozav este că pas cu pas, încetează să-mi mai fie frică.

Munca în cuplu și proiectele comune

În relație prioritățile se schimbă și nu sunt neapărat legate de celelalte persoane, de partener sau de prieteni, pe cât sunt legate de nevoile practice ale vieții. Femeilor li-se reproșează des că, relațiile le taie aripile vieții sociale, că-și ignoră prietenele în detrimentul iubitul și-a timpului petrecut alături de el. Sunt probabil multe femei care-și reduc singure viața socială pentru a fi cu partenerul în tandreți, dar sunt și multe altele care aleg să-și taie din viața socială, când proiectele în care sunt angajate alături de partener, cer muncă și nu distracție.

Ieri am fost invitată la petrecerea unui foste amice, cu care nu m-am văzut de peste un an și cu care am cam tăiat din relații din cauza comportamentului ei neadecvat. M-am gândit în primă fază să merg, mai ales că am observat din partea ei o insistență de-a ne păstra relația și aveam chef de o zi de relaxare, după ce sâmbătă m-am înțepat și m-am tăiat în țepii trandafirilor sălbatici pe care i-am tăiat din grădină, dar m-am decis clar că nu merg în momentul în care prietenul meu mi-a zis că merge și duminică la apartament, pentru că mai are de lucrat la montatul mobilierului pentru baie. Am pus în balanță pe de o parte o petrecere în aer liber, amuzantă și veselă, cu bere și grătar, alături de niște străini cu care aș avea slabe să leg contacte pe termen lung și munca la înșurubat de mobilă, pentru noile noastre băi, în praf și pe ciment, alături de partenerul meu, care face exact treaba asta. Nu a fost o decizie grea, ba chiar una foarte simplă și logică, deoarece în momentul în care unul trage la proiectele comune, iar celălalt merge la distracție, nu se strică doar armonia și zenul relației, dar apare și de motivarea părții care muncește. Că mergi la distracție odată sau de două ori în timp ce partenerul muncește, nu-i mare brânză, dar cât situația este critică, nu poți da bir cu fugiții, nici măcar odată, că se strică toată treaba. Așa cum la muncă există o conduită de comportament, tot așa există și una în relații, iar dacă am învățat ceva din anii de căsătorie și apoi de relații, este cum să mă comport ca un partener de nădejde pentru cealaltă jumătate a cuplului din care fac parte. Pe lângă faptul că încerc să nu mă crizez inutil, am grijă să fiu un partener de încredere și ajutor atunci când este nevoie.

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la un bărbat, a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la proiecte serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat dintotdeauna cum reacționează partenerul meu la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii pe care o prestează. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii parteneri mai serioși, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncească pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

când nu-i nevoie

Una dintre calitățile pe care le-am căutat dintotdeauna la partenerul meu a fost să mă pot baza pe el, să știu că putem trage împreună de același sac, în aceeași direcție, nu ca în fabula cu ”Racul, broasca și știuca”, fiecare în direcția lui, și sacul stă pe loc. Am început cu proiecte mai mici, un scaun la bicicletă de ridicat, o baterie de bucătărie de schimbat, văruitul unui apartament mai mic, ca apoi să trecem la chetiuni serioase, cum ar fi renovarea de la zero a unui apartament mare. M-a interesat cum reacționează la probleme, timpul de reacție și calitatea muncii. Ca regulă nescrisă, pe toți partenerii mei, și câteodată și pe potențialii, pe care i-am luat mai în serios, i-am cam pus la treaba. Dacă am observat că lenea-i prietena lor mai dragă decât muncă, m-am descotorosit rapid de ei. Nu cer nimănui să muncearcă pentru mine, dar mi-a plăcut să cultiv leneși pe lângă casa mea.

În schimbul acestei calități și eu am arătat același angajament, așa că, ieri după ce mi-am terminat o prezentare pentru muncă (cu care rămăsesem în urmă), am cumpărat sushi și mi-am vizitat prietenul în câmpul muncii, unde m-am așezat la înșurubat de sertare alături de el. Nu am înșurubat eu multă mobilă ieri, dar a fost suficient să vin cu o idee ca să rezolve o problemă ce l-a măcinat vreo două ore, legată de un sertar ce nu se închidea.

Prietenii toxice

Photo by Guilherme Stecanella on Unsplash

Mi-am simțit piciorul greu de la semafor, am apăsat și acul a trecut de 80 km la oră. A urcat până la 100 și eu mi-am început coborârea printre serpentinele pădurii. Am redus viteza când am ajuns jos, în spatele farurile roșii ale altor mașini, începând un slalom delicat de stânga-drepta, grăbindu-mă parcă să ajung la destinația unde nu mă aștepta nimeni. Făcând drepta am simțit bubuitura, știind instant că am lovit. A fost în unghiul mort și întunecat de noaptea proaspătă de toamnă. Am oprit pe o stradă laterală, mi-am cerut scuze și i-am plătit omului cât mi-a cerut pentru pagubă. El a plecat mulțumit, strângându-mi mâna de noroc, iar eu m-am întors la mașină, ca s-o găsesc pălăvrăgind la telefon.

Nu i-am mai zis nimic, căci într-o explozie de frustrare, înainte să cobor din mașină, îi spusesem sumar tot ce simțeam legat de comportamentul ei. Inutil să-i mai repet, așa că am preferat să tac, decât să-mi răcesc gura degeaba. O relicvă tristă a vieții mele de dinainte de profundele schimbări prin care am trecut, ce se ține de mine cu tărie, tocmai când eu vreau să-i dau drumul. Prieteniile toxice, aceste flori otrăvitoare pe care le cultiv dintotdeauna în viața mea, trebuiesc în sfârșit stârpite.

M-am tot întrebat de ce cultiv prietenii toxice în grădina mea. Flori rare, dintotdeauna prezente în viața mea prin exemplare feminine, invidioase, geloase, frustrate cumva de atributele mele, mereu incomplete, realizările, regulat depreciate ori mai bine uitate, sau trăsăturile mele, privite printr-un filtru negativ.

Mi-a luat ani, după ce le-am conștientizat prezența în viața mea să înțeleg că totul pornește de la origini, de la primele momente din viața mea, când cea mai toxică persoană pe care am iubit-o a fost mama. M-am atașat de ea în ciuda toxicității cu care m-am îmbrățișat, rămânându-i loială indiferent de brutalitatea cu care m-a respins. Modelul l-am repetat cu ele, aceste nimfe feminine ce mi-au trecut prin viață, le-am deschis ușa și le-am cultivat în propria mea ogradă, otrăvindu-mă câte puțin cu veninul lor. Când toxicitatea era prea periculoasă, mă retrăgeam, alegând să uit de fiecare dată repriza de ură pe care mi-o administrau, doar ca să mă întorc în compania lor spășită, de parcă eu le-aș fi greșit și nu vice-versa.

Prin clasa a șasea m-am împrietenit cu colegă de bancă și ea nouă în clasa în care aterizasem deodată. Aveam încredere în ea și o credeam o confidentă onestă, până un an mai târziu, în clasa a șaptea, când a găsit într-un atlas de-al meu o scrisoare, pe care i-o scrisesem unei prietene și în care mă plângeam de hărțuielile băieților de la noua mea școală, ce mă atingeau în pauze, exprimându-mă în scrisoare că mă simțeam “aproape violată”. Loredana, căci așa era numele fetei de preot cu părul scurt, ochii cenușii și mulți pistrui pe nasul un pic cam lung, a luat scrisoare și le-a arătat-o băieților din clasă, care au citit-o cu voce tare și au distribuit-o între ei, râzând de mine că mă simt violată de pipăielile lor, în timp ce mă pipăiau mai în ciudă. Mai groaznică decât umilința de atunci a fost trădarea ei, răutatea profundă cu care a ales să mă rănească din invidie. Ne-am mai împrietenit cam un an, până la finalul clasei a 8-a, apoi am luat-o fiecare pe drumul ei, ca și cum nici măcar nu ne-am fi cunoscut. Am lăsat-o în urmă fără regret, bucuroasă că am scăpat de influența ei otrăvitoare. Am revăzut-o odată în curtea facultății, vreo patru ani mai târziu, dar am privit-o distantă.

Pe P. am adoptat-o pentru că mi s-a părut interesantă, o englezoaică excentrică într-o Polonie ordonată. Mi-a fost și de milă de ea, înțelegându-i singurătatea și tristețea de-a nu avea pe nimeni la 50 de ani, într-o țară străină. Nu-i cel mai plăcut trai și cu siguranță nici cel mai ușor. Am ajutat-o când a avut nevoie, iar când ea m-a susținut pe mine am avut grijă să o răsplătesc. Am încercat să fiu o prietenă bună în ciuda stilului ei acaparator, insistent, haotic, abuziv și extrem de răsfățat, trecând cu vederea perfida umilință la care se supunea voluntar, lingându-i amplu în cur pe cei pe care nu-i impresiona, din încercarea de-a se face plăcută, o înjosire pe care nu o apreciez la oameni. Am tolerat-o, încercând să-i înțeleg egoismul mai ales pentru că mi-au rămas alături după ce am divorțat, atunci când majoritatea prietenelor mele poloneze măritate m-au abandonat.

Înainte ca P. să-l cunoască, mi-a reproșat constant că nu mai am timp de alții, petrecându-l cu prietenul meu. Nu că ea m-ar fi vizitat prea des, dar cumva era nemulțumită că-i lipsește accesul la mine ca până atunci. După ce l-a cunoscut, i-a reproșat că-i timid, apoi că nu o place, că cică nu-i vorbise suficient. S-a făcut invitată la el și a folosit următoarele întrevederi ca momente oportune de-al menționa pe fostul meu soț în prezența lui, repetându-i numele mecanic, în contexte pe care numai ea reușea să le scormonească. I-am atras atenția să înceteze, pentru că-i de prost gust, iar ea mi-a răspuns prin a începe să facă glume pe seama mea în prezența lui. Miștoul acela adolescentin, bullying-ul, când cineva îl ia în derâdere ieftină celălalt de față cu alții, ca să se facă plăcută de public. Am mai fost ținta unor astfel de înțepături prin gimnaziu, când o colegă de clasă brunețică, mititică și plină de coșuri pe față, pe nume Corina, se lua de mine regulat în public, pe stradă sau în clasă, urlându-mi cu patimă răutăți și jigniri, într-un amestec de invidie și furie. Când eram singure sau într-un grup mic, fără de prietenele ei în fața cărora încerca să se impună, se comporta prietenește, ba chiar îmi făcea mărturii triste. În mod similar P. mă copleșește cu elogii despre realizările mele, de fiecare dată când suntem singure, ca în public să mă ia pe post de sac de box, pentru îmbunătățirea stimei de sine.

Am lovit din neatenție mașina din drepta. Eram deconcentrată, iritată și voiam să scap cât mai repede de prezența ei în mașina mea. Stătea pe bancheta din spate și pălăvrăgea inutil. I-aș fi închis gura cu un pumn în freză, dar m-am lăsat de violențe pe vremea adolescenței, când din milă i-am permis unei fete grase, pitice și cu o cicatrice pe ochiul stâng, să mă bată, Roxana. Nu știu de la ce am început să ne certăm, dar îmi amintesc exact momentul în care am realizat că o pot lovi și nu am făcut-o. M-am gândit să-i ofer măcar atâta satisfacție, căci dacă aș mai fi bătut-o, cu toate defectele care le purta, ar fi fost foarte trist atât pentru ea cât și pentru mine. Îmi era milă de ea. Îmi este o milă profundă de mulți oameni pe care-i văd în neputința lor. Vreau și chiar încerc să-i ajut, câteodată permițându-le să rupă bucăți din mine, doar ca să simtă că viața lor este mai suportabilă. Din păcate mă dor tot mai rău refacerea acestor părticele pe care ei le desfigurează din sufletul meu, ca niște lupi flămânzi după acceptare. Lucrez de ceva timp cu mine în încercarea de-a mă debarasa de acest voluntariat inutil de victimă a neajutoraților, care în ciuda aparenței lor de neputință, victimele sunt de obicei foarte potente când trebuie să calce peste alții.

După ce m-a bășcăluit cu stil, P. și-a exprimat dorința de-a se uita împreună cu noi la un film pe proiectorul de la prietenul meu de acasă. Cu pop corn adevărat, așa cum mai face ea cu un alt cuplu de prieteni din Poznań. Am lovit tocmai când îmi imaginam familia perfectă, cu mătușa excentrică adoptată pe post de copil matur, luând locul copiilor noștri pe canapea, de preferință între noi.