Șeherezada in alta varianta

Probabil e căldura înăbușitoare sau poate pietrele tăcute, ori florile viu colorate și înmiresmate, dar îmi place liniștea locului. E pustiul, în care odată intrat cu greu îl părăsești, pe care-l vizitezi doar ca să-ți dorești să nu-l mai lași, e pura esența a naturii, în care omul se îmbină cu țărâna.

Acum 20 de ani, picioarele lui au călcat aceste drumuri, plămânii lui au respirat acest aer, iar mintea lui a detestat acest loc. Azi, mâinile mele ating aceste locuri, buzele mele simt aceste gusturi, iar mintea mea îmbrățișează aceste locuri. Ciudat cum același loc poate crea în mintea a doi oameni similari, răspunsuri atât de diferite.

În liniștea serii de Ramadan, oamenii își iau micul-dejun cu o plăcere și o foame domolită. Sunt la jumătatea lunii sfinte, iar mințile lor accepta mult mai docile sacrificiul, în timp ce burțile râcâie tot mai puțin la lipsa mâncării. Se așterne noaptea peste deșert, iar viața capătă o nouă perspectivă, când răsplata mult așteptată își îmbrățișează victima. Odată cu apariția stelelor, oamenii revin la viață, ghidați de luna strălucitoare de pe cer.

Un vânt răzleț îmi unduiește părul, mirosul delicat al florilor desertului încântându-mi simțurile. Am mintea amorțită, prinsă între doua războaie, unul cu cei din juri-mi și altul cu mine însămi. Aseară discutam boala succesului, când vorbele lui calme au explicat raționamentul bucuriei.

– După un succes, trebuie sa-ți acorzi timp și să te bucuri, să-ți îmbrățișezi realizarea în liniște și mulțumire.

I-am zâmbit, aprobându-i din gesturi, vorbele înțelepte, ca o veritabilă Șeherezada a deșertului, dar care în loc să-și spună propriile povești, le-a ascultat pe ale lui. Ne-am văzut târziu în liniștea nopții, când ceasul bătea ora trei, într-un ungher din holul spațios și plin de flori al hotelului, ca să ne despărțim spre dimineață, când primele raze de lumină se lăsau întrevăzute. Acest misterios prinț al deșertului îmi vorbea calm, plin de pilde și sfaturi, savurând întâlnirea noastră ca pe un pahar de vin roșu fin. Eu îi zâmbeam încântată și flatată de atenția pe care mi-o acorda.

Știam în adâncul sufletului că nu era decât o copie destul de fidelă a bărbatului cu care îmi doream să fiu, dar îmi permiteam câteodată, și momentul acela era una dintre acele dăți, să fiu curtată, adorată și dorită. E o vanitatea de-a mea.

Dubai in Ramadan

Ne-am trezit rupte în gură, cu durere de cap îngrozitoare, junghi în spate, diaree și amețeală de voie bună. M-am ridicat din pat și am băgat răcoare, căci clima arată 25 de grade C obositoare, în timp ce indianul a intrat la baie. Dormise în pat cu și peste colegă-mea. Colegă-mea, poloneză prin sânge și internațională prin caracter, care în Polonia prestează cu normă întreagă într-o relație cu oale și ulcele la un polonez cizelat, semeț ca bradul, din familie cu avere, domn director general de hotel, iar prin Dubai, prestează cu jumătate de normă la un indian din Bombai, mijlociu printre cei șapte frați ai lui de-acasă, ceva proiect manager pe la târguri, cu viză Schengen pe pașaport.

M-am pus din nou la somn, ca să-mi revin din mahmureală, dar nu am reușit. Cândva indianul a plecat, iar eu m-am târât până sub duș cu câteva minute înainte de ora 9:30, ca să prindem micul dejun măcar de la ora 10:00, căci la 10:30 se dădea închiderea, iar perspectivele pentru stomac în Rammdan sunt sumbre până și în Dubai.

La micul dejun am dat-o pe reluare, încercând să identific mintal, cauza stării de adâncă mahmureală, oboseală și diaree la care ajunsesem amândouă. Ne-am întors la hotel undeva după ora trei, sau poate era deja patru, dar cine stă să mai numere? Aveam mintea buimacă, de la amețeala ce m-a cuprins când am urcat în taxi, undeva prin JBR, Jumeirah Beach Residence, pentru cei care nu le au cu Dubaiul. Ieșisem din Hilton, asta îmi aminteam cu siguranță pentru că, colega-mea, amețită bine și cu mâna în părul meu, de care mă trăgea cu plăcere, a întrebat indianul la ce hotel suntem. El îi spune că no, mean no, în timp ce ea îmi viola în continuare părul. I-am cam dat pace, cunoscând agresiunea slavelor la băutură și evaluându-mi corect starea destul de precară, cu care abia reușeam să mă țin bine pe tocurile dureroase din picioare. Fuseserăm pe terasa unui pub, cu vedere spre Jumeirach Beach, unde am prestat un somn relativ adânc de vreo oră, în voie și deranjată parțial de muzica îngrozitor de tare.  Am dormit ca și o adevărată Seherezada, în pub-ul pe stil europeano-american, unde se serveau băuturi localo-indiene, gen tiki-packa-tuka-buku (cam așa am reținut eu numele cocktailului ce dădea gata și un elefant). Localul, pe jumătate gol, avea muzica dată la maxim, personal foarte serviabil și clienți europeni, vestici și estice. Ajunsesem acolo ruptă de obosită, flămândă și cu o sete aprigă în gât, așa că am băgat două pahare de suc de mango, 3 creveți și am dat-o pe nani-nani, bucuroasă că mi-am scos sandalele din picioare. Eram deja sănătos altoite, mai ales eu, de la burbonul băut înainte și amestecat în mod incorect cu vinul alb, că practic ne îndrăgostisem de sticla de plastic în care păstram licoare magică și din care mai trăgeam câte o dușcă, pe ascuns, printre aleile luxoase ale Dubai-ului, ca niște veritabili oameni ai străzii cu pretenții. Refuzasem să aruncăm comoara, mai ales eu, ofticate în amorul propriu, la intrarea într-un club de fițe, când ne-au găsit cu sticla in geantă la colega. Nu am putut să o terminăm pe loc, că ne-ar fi lăsat late, și pe noi și pe indian, așa că am luat-o spre un alt local, unde tiki-packa-tuka-buku ne-a pus capac, mai ales colegei, că eu am intrat în somn de recuperare. Posed eu talentul acesta de a adormi oriunde, când sunt obosită, de la o motocicletă, până la un bar cu muzica dată la maxim sau un scaun de birou. Un talent foarte util, căci după ce mă trezesc reiau distracția de unde am lăsat-o, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începusem seara cu stil, eu îmbrăcată în Seherezada, ținută exersată deja in Kuwait, iar colega în poloneză elegantă, la un Siddharta Lounge by Buddha Bar, unde ne-a invitat o potențială clientă ca să ne impresioneze. A mai chemat și un pakistanez stilat și plin de aere, ceva CEO la ei la o firmă, care face naveta între Dubai, Kuwait, Jeddah și New York, ca să ne povestească despre cum lucrează el cu Vogue USA și New York Post. Și aproape că i-a mers, pentru că noi eram foarte pozitive, mai ales după ce băgasem burbon la bord pe stomacul gol în hotel, licoare magică pe care am și luat-o cu noi în sticlă de apă, că doar trebuie să fie omul pregătit de Ramadan in Dubai, iar apoi am împărțit vinul alb cu ea, dacă nu ne-ar fi comandat șmecherește mâncarea, cât să ne ajungă la fiecare pe-o măsea. Adică e scump sushi peste tot și cu siguranță în Dubai, dar repezeala cu care a comandat pentru patru persoane, mâncare cât pentru doi, ne-a cam băgat la bănuieli despre veridicitatea poveștilor și promisiunilor prezentate. Alcool a fost din plin, pentru că pakistanezul stilat, ca un adevărat musulman ce se ține, și-a comandat sticla proprie de vin roșu, căci albul era prea dulce pentru el. Ca să fie seara completă, ne-au vizitat și două modele, un băiat și o fată frumușei, care au schimbat țigările celor de la masă cu Davidoff, într-un joc din ăsta promoțional prin localurile de lux. După ce am terminat cina, mai repede decât anticipam și nemâncate, la îndemnurile colegei bine motivate ”hai, că aici nici o apă nu ne permitem”, l-am așteptat pe o bancă din apropiere, pe amicul nostru indian, cu gustările din dotare: țigări și burbon. Ne-am afumat bine, și la plămâni și la stomac, într-un cerc vicios de amețeală. Nu știu ce aveau țigările alea în ele, dar eram deja bine afumate când ne-a ridicat indianul de pe bancă.

Kuwait 🇰🇼 am ajuns

Am zburat Lufthansa și pe când mă bucuram că mai adun ceva mile și mănânc diversificat, nu de alta, dar meniul de la Emirates îl știu pe de rost, am simțit frigul pe la picioare. Uitasem că, Lufthansa bagă frig motivațional sănătos in pasageri, la începutul curselor lungi. Am cerut o pătură extra, am primit și o sticlă cu apă, de la o domnișoara frumoasă și foarte drăguță. Ne-a servit impecabil, cu zâmbetul pe buze și ospitalitate toată cursa. După Un film – Blue Jasmine – și filosofii cu colega, m-am pus pe somn. La aterizare, primul lucru pe care l-am făcut, a fost mersul la baie, pentru schimbul de lichide. A trebui să mutăm lichidul din sticla cu procente în sticla de cola. Cum sarcina a căzut pe mine, am aruncat sticla goală in coșul din cabina de toaletă, împachetată intr-o pungă din plastic. Am fost inpirată, pentru că, coșul principal de la baie era așezat direct sub privirile unei acrituri înfofolite, ce păzea wc-urile. Cam aiurea păzeala budelor din aeroportul din Kuwait, dar cam aiurea în general tot aeroportul. Marmură și opulență pe coridoare și wc-uri cam murdare și uzate, ca și cum abundența se termină la ușa clozetului. Am așteptat iar o oră pentru viză, că am uitat sa o facem online la timp, iar după ce ne-am luat bagajele și am trecut de următoarele emoții cu sticla, ca se controla bagajul si la ieșire, ne-am pus în mașina trimisă de hotel. Cazarea la The Palm, deja obicei, și după ce am stat un pic in trafic, ne-am lăsat bagajele în cameră și am început munca, ca în Ramadan, la 11:00 p.m.

Am vizitat standul, ne-am întâlnit cu organizatoarea târgului de beauty și după ce ne-am salutat cu cunoscuții și pierdut vremea pe acolo, am mers la masă. Am încheiat la 3 seara, și mâine am chef să înot in piscină, ca dacă tot e Ramadan, măcar să îmi petrec dimineața postind la soare.

PS: mi-am anunțat amicii ca am sosit, și pe vechea mea cunoștință 🙂