Șeherezada in alta varianta

Probabil e căldura înăbușitoare sau poate pietrele tăcute, ori florile viu colorate și înmiresmate, dar îmi place liniștea locului. E pustiul, în care odată intrat cu greu îl părăsești, pe care-l vizitezi doar ca să-ți dorești să nu-l mai lași, e pura esența a naturii, în care omul se îmbină cu țărâna.

Acum 20 de ani, picioarele lui au călcat aceste drumuri, plămânii lui au respirat acest aer, iar mintea lui a detestat acest loc. Azi, mâinile mele ating aceste locuri, buzele mele simt aceste gusturi, iar mintea mea îmbrățișează aceste locuri. Ciudat cum același loc poate crea în mintea a doi oameni similari, răspunsuri atât de diferite.

În liniștea serii de Ramadan, oamenii își iau micul-dejun cu o plăcere și o foame domolită. Sunt la jumătatea lunii sfinte, iar mințile lor accepta mult mai docile sacrificiul, în timp ce burțile râcâie tot mai puțin la lipsa mâncării. Se așterne noaptea peste deșert, iar viața capătă o nouă perspectivă, când răsplata mult așteptată își îmbrățișează victima. Odată cu apariția stelelor, oamenii revin la viață, ghidați de luna strălucitoare de pe cer.

Un vânt răzleț îmi unduiește părul, mirosul delicat al florilor desertului încântându-mi simțurile. Am mintea amorțită, prinsă între doua războaie, unul cu cei din juri-mi și altul cu mine însămi. Aseară discutam boala succesului, când vorbele lui calme au explicat raționamentul bucuriei.

– După un succes, trebuie sa-ți acorzi timp și să te bucuri, să-ți îmbrățișezi realizarea în liniște și mulțumire.

I-am zâmbit, aprobându-i din gesturi, vorbele înțelepte, ca o veritabilă Șeherezada a deșertului, dar care în loc să-și spună propriile povești, le-a ascultat pe ale lui. Ne-am văzut târziu în liniștea nopții, când ceasul bătea ora trei, într-un ungher din holul spațios și plin de flori al hotelului, ca să ne despărțim spre dimineață, când primele raze de lumină se lăsau întrevăzute. Acest misterios prinț al deșertului îmi vorbea calm, plin de pilde și sfaturi, savurând întâlnirea noastră ca pe un pahar de vin roșu fin. Eu îi zâmbeam încântată și flatată de atenția pe care mi-o acorda.

Știam în adâncul sufletului că nu era decât o copie destul de fidelă a bărbatului cu care îmi doream să fiu, dar îmi permiteam câteodată, și momentul acela era una dintre acele dăți, să fiu curtată, adorată și dorită. E o vanitatea de-a mea.