Etichetă: realitate

Câteva cuvinte despre război

~ Căpşunăriţa ~ 11 comentarii

Locuind în România eu am fost puțin conștientă despre război. Știam doar că bunicul din partea tatălui a luptat în cel de-al doilea război mondial, dar nu vorbea niciodată despre asta. Bunica mai povestea câteodată despre rușii ce au locuit la ei în casă în timpul ocupației. În România se vorbea în general puțin despre război, doar la lecțiile de istorie, privat oamenii ”uitând” sau preferând să nu discute. Am aflat mult mai multe despre război după ce m-am mutat în Polonia. Poporul polonez a păstrat vie  suferința războiului, transmițând-o  de la o generație la alta, privat prin memoria familiei, și public prin artă. Oamenii amintesc mereu atrocitățile care au avut loc în această zonă a lumii. Toți bărbații polonezi importanți din viața mea provin din familii refugiate, ce și-au lăsat în urmă munca și avuția pe teritoriile curente ale Lituaniei, Ucrainei sau Belarusiei, fugind înspre vest ca să-și salveze viața și copii. Jumătate de familia fostului soț, de partea tatălui, se trage din Lituania. Provin din două case învecinate dintr-un sat din apropiere de Siauliai pe care l-am vizitat cu mulți ani în urmă, mergând cu fostul soț la casa străbunicilor săi. Jumătate din familia fostului iubit se trage din Ucraina, de dincolo de Lviv, iar jumătatea din partea mamei a actualului partener se trage din Belarus, de lângă Minsk, unde străbunici lui au avut o afacere de măcelărie. De sărbători, el ne gătește după rețetele vechi ale mamei lui feluri de mâncare tradiționale ce provin din zona Bielorusiei. În vreme ce în România, comunismul practicat de Ceaușescu a șters memoria colectivă a războiului, în Polonia istoria lui a fost mereu amintită prin cărți și filme: Pianistul, Katyń, Wołyń, În întuneric, Roża (văzute și recomandate).

Prima discuție mai serioasă despre război am avut-o acum vreo trei săptămâni cu un amic ce lucrează pentru o instituție strategică poloneză. El ne-a informat că se pregătesc pentru ce-i mai rău, inspectând două buncăre și a trimițând decizii unor afaceri private (restaurate și hoteluri) că, în cazul stării de război au obligația să asigure mâncarea și cazarea angajaților instituției la care lucrează el. Atunci încă totul părea ireal, așa cum mi-se pare încă și acum. Mă trezesc dimineața și merg la muncă, mă așez la birou și citesc aparent liniștită emailurilor clienților din alte colțuri ale lumii, ce se plâng de ambalaje și prețul instabil al transportului, ce în ultimul timp crește imprevizibil. Printre cafe și telefoane legate de renovare ascult secretarele plictisite dând ordine de eliminare a unor cartoane instalate pe mobilă sau mutatul florilor, ce i-ar putea deranja vizual pe proprietarii milionari cu fițe de Franța. Nu arata ca la Cannes și asta-i marea problemă locală, în timp ce la o mie de kilometrii de aici oamenii luptă corp la corp pentru viață, iar la 700 de km stau în cozi la graniță ca să fugă din calea rachetelor rusești. Totul pare ireal, dar adevărul este că suntem sub o amenințare permanentă.

Sunt mulți ucrainieni în Polonia, fiind forța de muncă principală pentru muncile necalificate. Bărbații lucrează de obicei în construcții (la noi la apartament au lucrat echipe de ucrainieni) sau logistică, iar femeile în fabrici, la curățenie, ca manichiuriste sau vânzătoare. Toți oamenii aceștia susțin economia Poloniei, care în ultimii ani s-a dezvoltat accelerat. Polonezii sunt îngrijorați, dar își continuă viața zilnică. Spiritul este de luptă, majoritatea bărbaților cu care am vorbit gândindu-se serios să rămână și să lupte împotriva lui Putin în cazul în care ar ataca Polonia. Se trimit ajutoare în Ucraina și se organizează adăposturi pentru refugiați, mai mulți amici polonezi ce locuiesc la casă sau au proprietăți, declarându-și suportul pentru imigranți și oferindu-le adăpost. Pe grupurile de  Facebook se strâng colete pentru a fi trimise ca ajutoare și se face mobilizarea voluntarilor ucrainieni ce vor să se întoarcă să lupte. Din magazinele poloneze se retrag de la vânzare produsele rusești, Rossmann, Netto, Stokrotka, Polomarket și Topaz anunțând delistarea în masă a bunurilor produse în Rusia, ne dorind în nici un fel să sprijine producătorii din Rusia, care prin taxele lor ar hrăni bugetul rus. Una după alta, firmele poloneze anunță pe canalele sociale că refuză să mai exporte produse în Rusia (într-un fel nici nu mai are sens exportul, din moment ce rușii nu prea au cum și cu ce să le plătească) ori încetarea colaborării cu partenerii ruși. Sunt voci care spun că boicotarea Rusiei îi va înrăi și mai tare pe ruși, sunt alții care apără ca țara să se revolte împotriva lui Putin, după ce le cade economia.

Personal, mi-e frică de nebunul care are acces la arme nucleare și chimice, iar eu locuiesc într-o țară vecină cu el și vecină cu țara pe care o invadează. Mă gândesc serios ce să fac, iar între timp mi-am transferat banii din Revolut (și de frică și de susținere). Am prieteni ucrainieni ce suferă pentru că familia le-a rămas în urmă, și prieteni ruși, ce se tem pentru ceea ce urmează.

Trezirea

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

M-am trezit, la scurt timp după ce am ațipit, pe fundalul picăturilor de ploaie. Le-am ascultat simfonia delicată, pe care o construiau pe țiglele roșii ale casei, privindu-i îmbrățișați. O armonie perfectă între tată și fiu. Tatăl, matur și ocrotitor, își îmbrățișa fiul fragil și atașat, în somn, cu o mână protectoare plasată deasupra corpului lui. Arătau minunat împreună și admirându-i, m-a trecut un fior de gelozie, gândindu-mă că nu-i copilul meu în brațele lui.

Apoi am conștientizat unde mă aflam, în ce postură, și m-a lovit frica. M-a cuprins brusc o spaimă teribilă, realizând conjunctura în care am ajuns, împărțind patul cu un bărbat și copilul lui, care venise peste noi în miez de noapte, cerând atenție și atașament. Dacă nu aș fi fost mamă, înțelegând această nevoie a copiilor, pe care am experimentat-o și eu de atâtea ori cu fiică-mea, cu siguranță mi-aș fi cules urgent catrafusele și aș fi dispărut rapid de acolo în miez de noapte, fără să mă uit înapoi. Recunosc că, mi-a trecut o clipă prin cap și opțiunea aceasta, care la acea oră din miez de noapte părea foarte tentantă, în timp ce meditam la realitatea situației mele, pe care refuzasem cu îndârjire să o văd până când m-a lovit direct în creștet. De când m-am despărțit, am negat cu încăpățânare să accept bagajul ce vine odată cu copii în formarea unei noi relații, atât al meu, cât mai ales al partenerilor mei. Respingerea realității cu dârzenie a funcționat excelent atâta timp cât viața mea s-a împărțit între două lumi paralele, o viață domestică și sedentară de mamă desfășurată în limitele geografice ale Europei, redusă în principal la perimetrul Poloniei și al României, adică acasă și la bunici, și o viață de celibatară eliberată de jugul căsătoriei, împrăștiată între Dubai, Kuwait, Montreal, Miami ori Las Vegas. Atâta timp cât singurele interacțiuni dintre cele două lumii s-au redus la câteva discuții telefonice cu copii făcuți separat, dintre așternuturile transpirate ale hotelurilor, nici un nor pe cerul amorului sălbatic pe care-l trăiam nu prevestea realitatea.

Însă de realitate nu scapi, oricât de departe și repede ai fugi, iar după dușurile reci de gelozie pe care mi l-a servit fiică-mea duminică, exasperată că poate o iubesc mai puțin, de când ne petrecem o parte din timpul comun împreună cu prietenul meu, a venit baia de gheață, din patul de concubinaj al partenerului, accesorizat cu un copil de șase ani ce reușește să se învârtă, sucească și să se urce peste doi adulți o noapte întreagă, servindu-le capuri și picioare la coaste și peste ochi.

Am ațipit la loc, cu o bulversare docilă, în patul de concubinaj al prietenului meu, cu copilul lui între noi. M-am trezit ruptă de obosită, înainte de ora la care era programat să-mi sune ceasul deșteptarea. Încep să mă trezesc și nu-mi prea surâde realitatea.

Vise și realitate

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Am primit de la el mai de mult, cândva pe la începuturi, un lănțișor din aur cu o inimioară. Îl port câteodată, mai ales atunci când mi-e dor de el, ca pe un talisman secret de iubire. Aseară, pe când eram deja în pat, m-am gândit să-l dau jos, dar numai nu-l puteam deschide, așa că l-am lăsat, ca pe un semn, că trebuie să-l port.
Am avut o noapte dificilă, în care m-am trezit de câteva ori, adormind la loc și visând ceva diferit de fiecare dată. Spre dimineață, am avut un vis, din acela în care ai impresia că ești treaz, vizualizând camera în care eram, patul în care dormeam și telefonul pe care îl folosesc. Primisem un mesaj de la el, iar când l-am deschis, înăuntru surpriză. Am realizat că mesajul era pentru amanta lui curentă, nu pentru mine, încurcând adresatele.

Rănită, mai mult în orgoliu, i-am răspuns:
„Vezi că ai încurcat destinatarul, dar mă bucur pentru că te-am văzut în sfârșit așa cum ești. Pentru că mi-ai rup inima meriți să îmbătrânești singur și falit, gunoiule.”

Apoi l-am blocat și i-am șters mesajele.

M-am trezit buimacă, ca dintr-o altă realitate, pe la 4 dimineața. Afară, o ceață groasă împânzise orașul. Mi-am verificat telefonul, dar nu aveam nici un fel de mesaje. Am mers la contactul lui, l-am blocat și am șters toată conversația.

Mesajul din vis era scris cu o cerneală albastră pe o coală umedă de hârtie:
”Putem să ne întâlnim în săptămâna 22-26 mai, sau următoarea. Copii nu sunt la scoală, deci avem timp pentru noi (eu și tu) … GuCi, Cuci, Guci, Jimmy Choo, Louboutin, Yves Saint Lauren…”

A doua zi l-am visat din nou. Eram pe motocicleta…

Leganatul (abuzul psihic I)

~ Căpşunăriţa ~ 11 comentarii

Ador să mă dau în leagăn, mișcându-mă în ritm regulat, dintr-o parte în alta, cu ochii ațintiți la cer și mintea golită de gânduri. Leagănul te poartă dintr-o lume în altă, din văzduh în neant cu o viteză uimitoare. Leagănul îți dă impresia că zbori cu picioarele înainte spre cerul albastru unde totul e posibil, doar că înainte să te lase să-l atingi, te aduce pentru un moment cu picioarele pe pământ, ca mai apoi să te tragă cu o forță echivalent de puternică înapoi. Ești departe de cer acum.

Povestea unui abuz începe undeva la mijlocul filmului personal, când te trezești într-o realitate străină, repetitivă, plină de conotații familiare, dar pe care nu le posezi. Sigurul instinct pe care te poți baza în e nevoia permanentă de fugă. Vrei să scapi cu viață dintr-o viață, care nu-ți mai aparține. Inexplicabil, deoarece viața ta îți aparține, dar că acum nu o mai simți. Ai impresia că ți-a fost confiscată, cândva, de mult, pe nesimțite. Exiști, dar nu mai ești tu, de fapt nici nu prea știi cine ești de fapt și nici pentru ce și cum de te afili acolo, aici, oriunde. Ruina este singurul tău punct de echilibru, acționând și reacționând instinctiv, ca un animal rănit. Realitatea care te înconjoară și patul în care deschizi ochii dimineața îți este mult prea familiar ca să te iei pur si simplu si să pleci, dar ai o scârbă aparte de fiecare dată când îl simți sub tine.

Totul pare normal în liniștea căminului tău gol de oameni, așteptări și dorințe. E liniștea dinaintea furtunii, când leagănul fragil al vieții tale atinge punctul cel mai de jos, când distanța dintre tine și echilibru este cea mai mică, dar nu ai timp să stai acolo prea mult, pentru că în curând vine furtuna, ce se acumulează în tăcere pe panta descendentă, doar ca să te lovească, când te aștepți mai puțin. Ești în leagănul abuzului, în care urci și cobori, cu viteze amețitoare și în timpi impredictibili. După ce ți-ai încasat porția cu brutalitate, întărâtată de rezistența ta neputincioasă sau amortizată de amorțirea ta inertă, va veni răsplata. Leagănul emoțional te va duce din cel mai cumplit iad în raiul perfecțiunii, oferindu-ți armonia de mult tânjită, emoțiile pozitive și falsa impresie că ai ceea ce-ți dorești.

Adjectivele tale următoare se înscriu între momentele in care te simți neajutorată, inutilă, insuficient de bună, încă caldă, depresivă, nervoasă, violentă și rece, tristă, pe alocuri luptătoare, visătoare, romantică sau poate doar instinctivă.

Dacă abuzul fizic este o  realitate vizibilă, ca un tatuaj temporar pe pielea și carnea ta rozalie impregnat la vedere, abuzul emoțional este o abstracție invizibilă impregnată în minte. Abuzul psihic e ca un cod scris cu amar pe o coală albă de hârtie, pe care îl poți vedea numai după ce îi dai foc. Cam târziu să mai salvezi foaia după ce-i mistuită de flăcări.

Abuzul psihic e ușor de identificat, fiind vizibil la nivelul ochilor avizați, cu o minte ageră sau doar trecută prin leagănul emoțional, căreia scenariul  de bine și rău îi sunt cunoscute. Spre deosebire de abuzul fizic, in care urmele violenței sunt vizibile, abuzul emoțional în primul rând se simte. Se simte ca o goliciune, o lipsă și neliniște ce nu-ți dă pace, o fantomă a ceea ce ai fost și a ceea ce nu reușești să mai fii, a persoanei pe care o exprimi când te simți în siguranță și a persoanei pe care o manifești când ești în prezenta abuzatorului. Sunt multe relații abuzive, sub diferite forme și într-o multitudine de culori, mai mult sau mai puțin brutale, mai vizibile sau mai bine mascate, mai avantajoase sau mai dezavantajoase pentru victimă, mai complicitare sau mai forțate. Sunt oameni care aleg să trăiască în relații abuzive și sunt oameni care ies din ele, dar mai presus de toate sunt oameni care nu știu unde se află, de ce și ce li-se întâmplă. Simt doar că, ceva nu-i în regulă, dar e greu să explice ce.

Vise erotice

~ Căpşunăriţa ~ 6 comentarii

Câteodată, doar câteodată, îmi imaginez cum ar fi, să-i fut câteva securi în cap fostului soț. Să i-le dau direct în țeastă, frontal, frumos și elegant, iar apoi să-l privesc în timp ce se îneacă neputicios în propriul sânge. O namilă urișă și solidă ca el, de 1,80 și 105 kg, îngenunchiat cu securea în frunte. I-aș lăsa-o acolo, frumos așezată, cu mânerul roșu țipător la vedere, in timp ce aș fuma calmă o țigară. După aceea, aș stinge scumul țigării sub pantoful meu elegant, i-aș scoate securea din vârful creștetului și i-aș sparge cu ea farurile de la Range Roverul lui roșu și obosit, doar pentru plăcerea de a ști că i-am făcut și mai multă pagubă, chiar și după moarte. Nu, nu l-aș scuipa, pentru că sunt o doamnă, dar i-aș fute câteva tocuri in hoit, așa de probă, ca să fiu sigură că, nu se mai mișcă de bună voie.

Mă văd mai apoi, îmbrăcând o rochie neagră, bine mulată pe corpul meu firav de 50 de kg, acoperindu-mi delicat bratele, lungă până la nivelul genunchilor. M-aș încălța cu pantofi eleganți, din piele colorată, cu tocul cui, foarte ascuțit și înalt. Un șirag lung de perle albe, primite cadou de la răposatu, mi-ar împodobi gătul și cercei din bobițe de perle albe, primiți cadou de la mă-sa, urechile. Pe cap aș purta pălăria negră cu broderie, cumpărată în urmă cu mulți ani de la Iași, iar pe ochi, perechea de ochelari de pisică, pe care i-am achiziționat astă vară, modificați optic, ca să-i văd foarte bine sicriul, când îi coboară groparii în trumnă și să fiu sigură că, nu se intoarce de acolo niciodată.

Dar, toate astea sunt vise erotice, speranțe deșarte, ca și alea că voi rămâne văduvă înainte să apuc să divorțez. În realitate astfel de vise împlinite sunt mai rare ca lozurile câștigătoare la loterie.

Din viata

~ Căpşunăriţa ~ 2 comentarii

Cu cat sunt eu mai detasata, mai senina si mai putin emotionala, cu atat incep sa observ mai bine oamenii din jurul meu, problemele cu care se confrunta, limitele pe care si-le stabilesc, frustrarile si urile pe care le au. Incep sa-i vad goi, asa cum nu vor sa se arate, sa le vad gunoiul de sub pres pe care nu doresc sa il expuna si aparentele cu care jongleaza persuasiv. In mod ciudat am mai multa empatie pentru ei, in timp ce asteptarile mi-se reduc si valoarea lor pentru mine scade. Si poate ca asta e un lucru bun, caci vazandu-le partile sensibile, pot sa-i intep mai usor, si mai adanc. Doar ca, nu mai simt nevoia asta. Ma uit la ei cu mila sau dezgust, ii vad mici si slabi si realizez ca nu are rost sa ma pun cu ei la tranta, pentru ca nu se merita. Nu se mai merita sa ma trantesc chiar asa cu fiecare, pentru ca timpul meu, persoana mea si disponibilitatea mea sunt limitate.

In alta ordine de idei, povesteam azi cu colegul de la munca, despre cum arata lumea reala, nu bula in care traim noi. Am avut, pana nu de mult, pe aici, o colega cam „neprietenoasa”, dar simpatica in felul ei, careia era mai bine sa nu-i zici prea multe, cand o prindea-i intr-o pasa mai proasta. Am aflat ulterior ca pasele proaste erau efecte secundare, dupa ce tragea pe nas, koks desigur. Si ca, se futea cu seful, care ii tolera din plin comportamentul, ba chiar mergea sa o consoleze si sa o ingrijeasca, dupa ce trecea efectul koksului luat in cantitate prea mare. Mi-a povestit chiar ea, ca atunci cand suna cu voce smierita la 9 dimineata, ca trebuie sa-si ia concediu la cerere, tragedia care i-se intamplase seara, era ca venise prietenu-sau infractor pe la ea, si o luase la o plimbare, iar dimineata ii eram cam greu sa ajunga la munca in Polonia din Germania. Plimbare cam lunga.

Ce m-a surprins la ea era trauma avortului pe care o ducea in spate. M-am mirat, avand in spate perceptia romaneasca a avortului, care in mintea mea, se aseza intr-o ordine fireasca a lucrurilor, in timp ce trasul pe nas era pentru mine de domeniul abstractului.

Vise și realitate

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

Visez. Sunt pe o plaja cu dune la Marea Baltică, albastră și întunecată. Vizitez o casă făcută în stâncă, cu tavanul dormitorului din sticlă, ca să poți vedea din pat marea și nisipul. Mă pun în pat și privesc cerul. Mă simt ca într-o peștera de lux. Pe plajă lângă un copac, discut aprins cu ceva prieteni. Cufundată în discuție, îmi apare brusc un telefon in mână, vibrând de la mesaje. Le deschid și încep să le citesc. Sunt de la el. Ochii îmi aluneca printre textele ce  devin treptat tot mai indescifrabile. Simt cum îmi fuge visul din minte și încep să mă trezesc. Mă agăț de vis, pentru că vreau cu ardoare să citesc mesajele lui până la sfârșit, dar este prea târziu. Sunt deja trează. Aud vibratul telefonului din camera alăturată. Ma ridic din pat, îl deschid și mă uit la ceas: 4:42. Am trei mesaje necitite de la el. Ultimul primit la 4:41. Le citesc și îi răspund. Consternată îi spun despre vis și repetăm poveștile cu gânduri, telepatie și alte prostii de îndrăgostiți.

Da, este frumos să ai telepatie cu o persoana cu care împarți sentimente, este de-a dreptul minunat. Și e și mai frumos să comunici cu ea prin subânțeles și mesaje codate. Este fantastic să știi că cineva se gândește mereu la tine. E de-a dreptul bestial să fii îndrăgostită și persoana adorației tale să-ți împărtășească sentimentele. Doar că, e tare nașpa când o face de la distanta și nu oricare, ci din aia serioasă, cu trei zerouri în coadă.

În altă ordine de idei, cam așa ar arată un dialog sincer între noi:

„Mi-e dor de tine…*”
„Si mie mi-e dor de tine … dar ce faci concret in direcția asta?”
„Pai, nimic. Belesc pula ca de obicei pe aici și te țin pe tine ocupată, de la distanță, să nu mă uiți.
„A, da, merci. Mă simt super onorata. Stai să mai bag o pula locală, ca poate mi se mai ia și mie, nu de alta, dar îmi place prea mult sa fiu indisponibilă.”

„That’s my girl”.

Timpurile curente

~ Căpşunăriţa ~ Lasă un comentariu

În timp ce conversam pe WhatsApp cu un tip recent găsit pe Tinder, mă decid că discuțiile noastre sunt suficient de interesante încât să merite efortul de-ai da un Google. Fără să stau pe gânduri, introduc numele potențialului și locul de munca despre care tocmai îmi povestise pe modulul de căutare. Google, ca un amic de nădejde în situații dificile, mi-l găsește rapid pe domnul misterios, prezentându-l frumos și foarte atractiv într-o poză zâmbăreață. Și, ca un amic plin de resurse, Google îmi mai dă un link cu junul, doar că acolo mi-l prezintă mai aproape de timpurile curente, cu 10-15 ani mai matur.

Realitatea vârstei curente și a aspectului ce vine cu ea mă lovește fără de milă. Bărbatul bine cu bicepșii umflați de radierea tinereții, mi s-a transformat sub ochi de la un clic la altul, într-un domn ok, slăbuț și mai mititel, cu fire cărunte. M-am uitat dezamăgită la vârsta declarată pe Tinder, care la cei 40 de ani ai lui, chiar își spunea cuvântul. L-aș fi trimis bucuroasă în timp, ca să mai scape dintre caracteristicile fizice ce vin odată cu înțelepciunea, dar nu s-au inventat din păcate astfel de mașini încă.