Lucrez de ceva timp în cadrul unui al doilea loc de muncă, într-un proiect pentru România și cu români. Eram foarte entuziasmată și pozitivă pe chestia asta, până am avut prima întrevedere cu ei. Au fost mult peste așteptările mele în termen de ce ar putea merge anapoda și total diferit decât mă așteptam. Ca și în fiecare nou proiect în care se intră, am făcut o evaluare a situației și am încercat să înțeleg anumite mecanisme, punând întrebări și căutând gunoiul de sub preș, ceea ce a generat un val de nemulțumiri și plângeri din partea celor ce trăgeau sforile românești. Așa că, am aplicat tehnica poloneză. I-am lăsat să-și facă numărul, să-și verse frustrările (unde românii sunt experți și totul este din vina altora, mai ales a străinilor), să facă pași cât mai mulți (te și calcă pe cap cu plăcere, dacă pot), să-și dea arama pe față (oricum o poartă mulți direct crezând că nu se vede) și să-și scoată cărțile (pilele și relațiile, trecerea la șefu și meșu), iar acum îi fut în stil (foarte politicos de altfel, fiind specialistă în scrisul de emailuri politicoase când trebuie să comunic vești nașpa sau sa fut pe cineva), cu propriile lor arme, calmă și cu multă rupere.

Recunosc, îmi datorez calmul cunoștințelor și experienței dobândite în firma la care lucrez cu normă plină, unde jocurile de culise și cuțitul înfipt în spate sunt chestiuni care fac parte din fișa postului, dar și clienților mei, mai ales arabi, care sunt foarte dificili, șarlatani, mincinoși și niciodată de încredere. Ce-mi doresc (în etapa următoare a dezvoltării mele profesionale) este să învăț să iau distanță, și față de munca, și față de oameni și banalitățile cu care-și umplu timpul și existența, pentru a-și da importanță și a trăi cu iluzia că, cuiva îi pasă de ei.